Calea parfumurilor

Mirosurile au dat naștere unei arte specifice în Japonia, aprecierea estetică a acestora fiind independentă de utilizarea lor religioasă, medicală sau cosmetică. Inefabila artă a parfumurilor s-a născut în secolul al XV-lea, după ceremonia ceaiului și Ikebana și a atins apogeul în epoca lui Edo (1603-1866).

Kodô, artă olfactivă unică în lume, necunoscută totuși publicului larg, presupune o ceremonie în care participanții sunt invitați de un maestru de ceremonii nu să miroasă, ci să „asculte” mirosurile lemnelor aromatice, tăiate în fâșii subțiri. O idee poetică în sine. Diversele combinații de parfumuri, kumiko, au nume poetice care evocă natura, trecerea anotimpurilor, călătoriile, legendele și literatura japoneză, cum ar fi Povestea lui Ghenji, combinațiile de parfumuri fiind asociate chiar cu cele 54 de capitole din acest roman. Prin kodô se trezesc sensibilitatea, memoria și emoțiile, hrănindu-le cu aliajul subtil dintre parfumuri și literatură. Ca și ceremonia ceaiului, kodô invită la o meditație tăcută, o formă de asceză marcată de budismul zen și religia shintō, o celebrare a eleganței parfumurilor. În cadrul ceremonialului, participanții ascultă pe rând parfumurile, le trec de la unul la altul ți fiecare trebuie să fie atent la celălalt, importantă fiind bucuria întâlnirii. Această practică artistică în permanentă mișcare, către sine sau către ceilalți, este un proces de învățare care implică fluiditatea gesturilor, nu obținerea unei lucrări finalizate și fixe. Maeștrii kodo practică de asemena caligrafia, poezia și ceremonia ceaiului.

Nu există separare între lumi, ci fluiditate, calea parfumurilor devenind o fomă de meditație care integrează toate artele. Viața însăși devine o operă de artă, un fel de cultură a sinelului și a relației cu ceilalți, care își propune să introducă o formă de armonie discretă, o deschidere spre întâlnire și efemer. Nu e nimic trist în frumusețea care va muri, plăcerea contemplării momentului, a măreției impermanenței e infinită. Prețioasă este deschiderea mâinilor, acceptarea a ceea ce trece fără dorința de a poseda. Această artă este practicată și azi în Japonia, artiștii contemporani integrează cultura kodô în spectacolele lor olfactive pentru a exprima trecerea timpului.

Chantal Jaquet, La Philosophie Du Kodo: L'Esthetique Japonaise Des Fragances, Vrin, 2018

Loxandra – o lectură voluptuoasă

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/loxandra-o-lectura-voluptuoasa/

Maria Iordanidou, nume nou pe piața de carte din România, s-a născut la Constantinopol în 1897, orașul natal al mamei sale, și a murit în 1989. A avut o viață agitată. A locuit cu părinții în Pireu și, după divorțul acestora, s-a întors la Constantinopol (sub supravegherea bunicii sale materne, Loxandra). Aflîndu-se în vacanță în Georgia, la Batumi, după izbucnirea Primului Război Mondial, a trebuit să rămînă cu rudele sale în orașul Mariupol din Ucraina. În 1917 a revenit în Constantinopol, a locuit apoi în Alexandria și Atena și a lucrat pentru Ambasada Rusă, pînă cînd a fost concediată la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Casa i-a fost distrusă în timpul ocupației germane a Greciei, iar ea a fost persecutată și închisă în diferite lagăre.

Încurajată de prietenii pe care îi încîntase cu povești din tinerețea ei de la Constantinopol, dar mai ales cu povești despre bunica sa – o lume în sine și efigie a unei lumi pe cale de a apune –, Maria Iordanidou s-a apucat să scrie prima ei carte la vîrsta de 65 de ani. Loxandra a fost publicată un an mai tîrziu și s-a bucurat de un succes enorm, a fost constant retipărită, ba chiar a fost transformată într-un serial de televiziune în 1979-1980 și popularitatea sa a crescut considerabil. Maria Iordanidou și-a continuat seria romanelor cu Vacanță în Caucaz, Ca niște păsări pribege, În vîltoarea timpului și Curtea noastră, toate inspirate din propria viață.

De curînd, la Curtea Veche Publishing, în colecția Byblos, a apărut primul ei roman, Loxandra. Traducerea îi aparține lui Claudiu Sfirschi-Lăudat, pasionat de cultura greacă, de dramaturgie și de simțul mirosului. Stenică, dar și sinestezică, pentru a ajunge la cititorul român cu tot farmecul ei colorat, Loxandra avea mare nevoie nu doar de un stilist rafinat și de un foarte bun cunoscător al limbii și literaturii grecești, dar mai ales de un om care să simtă întreaga frumusețe senzuală a cărții, fie că vorbim de savoarea cuvintelor, a dialogurilor, a mîncărurilor sau de căldura privirii cu care Loxandra învăluie mărunțișurile lumii.

Pitoresc și profund uman, amuzant și nostalgic, cu un fundal istoric ambalat savuros și cu însuflețire, Loxandra salvează de la uitare lumea grecilor din Constantinopolul sfîrșitului de secol IX și începutului de secol XX și, odată cu aceasta, propriul trecut. Scrie Claudiu Sfirschi-Lăudat în Nota traducătorului: „traducerea noastră are și ea intenția de a trezi la viață cuvinte peste care s-a așternut praful timpului, cuvinte care au circulat în spațiul balcanic, aflat la confluențe culturale ce și-au lăsat o amprentă profundă asupra noastră“. Și chiar reușește, desfătarea oferită de carte fiind dată și de această întîlnire a cititorului cu musafirlîcuri, alișverișuri, mîini boite, cu laptagiul și simandra, cu harabalele și zărăfia.

Personajul principal este Loxandra (al cărei prototip este chiar bunica autoarei), o grecoaică exuberantă pe care nu ai cum să nu o îndrăgești sau să o uiți. Figură emblematică a mahalalelor grecești din Cetate, la Loxandra toate sînt cu asupra de măsură: „voce tare, inimă mare, pîntece mare, poftă mare“. Cînd vorbește în șoaptă, încetișorul ei e precum clopotul Sfintei Sofia și doar morții nu o aud. Și nici nu își poate ține limba în frîu și nici furia în buzunar. Mîinile îi sînt mari, „ca de patriah ortodox“, dar „plămădite să dăruiască“. Are o relație specială cu Sfînta Fecioară, îi dă acesteia toate giuvaierurile ei, ca să poată face copii. Odată semnat contractul cu Maica Precista, face doi copii, pe lîngă cei patru ai soțului. Pe toți îi crește cu dragoste.

Generoasă și autoritară, e mare iubitoare de cîini și de pisici („cînd o auzi pe Loxandra blestemînd pisicile, înseamnă că le dă să mănînce carne și o apucă remușcările“), de stat la taifas cu rudele sau cu oamenii mahalalei (casa îi este și loc de pelerinaj pentru toți copiii oropsiți), în timp ce bea cafea și mănîncă lucum. Dar mai ales e stăpîna absolută a bucătăriei-regat, cocoana fiind mare meșteră a gătitului, dar și a mîncatului, felul principal prin care își exprimă iubirea pentru viață, prin care se desfată și îi desfată pe ceilalți: „Și pînă să aducă Sultana furculița, Loxandra deja ține în palmă, tandru, cel mai mare barbun și îl miroase. Îl miroase, îl cercetează cu atenție. Se apleacă și îl atinge cu limba. Își apropie delicat buzele de el, îl mîngîie, îl dezmiardă și brusc mușcă din el. Îl înfulecă“.

Grecoaica exuberantă te înhață cu mîinile ei mari și galantoane și te poartă prin viața colorată a familiei sale și prin tabloul unei epoci agitate, printr-un Constantinopol cosmopolit, în care coexistă turci, armeni, bulgari și kurzi, prin viața de zi cu zi și prin tradiții, dar mai ales îți face o poftă teribilă de viață cu bucatele deprinse de la bunica ei, prin care le aduce tuturor bucurie. Cititorul e pus la grea încercare de revărsarea de mîncăruri puse pe galantar cu larghețe, într-o lume care la începutul romanului curge iavaș-iavaș: midii umplute, prăjite cu scordolea, sărmăluțe cu orez, pecteni prăjiți pe jăratic în cochilia lor, caviar negru din belșug, pastramă, dolmades, barbuni prăjiți, gavanoase cu dulceață sau cu murături, măsline zdrobite, găină fiartă în sos, malebi, burec cu sos din carne de vițel, fel și fel de mezelicuri, peltea de gutui și de must, dulceață de trandafiri, vinete împănate cu muguri de pin și stafide, rață cu bame, morcovi murați. Exilul în Atena o va face să sufere tocmai pentru că nu va mai avea aceste mîncăruri. Iar atunci și amurgul devine trist.

Personaj autentic și solar, Loxandra iubește marea și aerul ei sărat, platanul din grădină, mireasma de iasomie, biserica Baloukli cu apa ei sfințită, coșulețul cu danteluri, bocceluța cu petice, cafeaua băută după terminarea treburilor, divanul din odăița joasă, pe care se așeza cu broderia în mînă, mîinile mirosind a coajă proaspătă de lămîie, caprifoiul, pe Calipso – frumoasa frumoaselor printre pisicile Orientului, pe care i-o va fura curtea sultanului –, peticele care îi amintesc oameni și întîmplări din vremuri trecute („un întreg trecut legat într-o bocceluță“), primele ceasuri ale dimineții, dar și serile cînd se plimba prin casă pentru a verifica dacă sînt închise ferestrele, Bosforul cu palatele lui mari, platanii seculari, castanii, pîraiele sălbatice, pădurile de pin, vara cu mesele savurate în grădină, toamna cu noile miresme, împodobirea casei iarna, cînd aprindea sobele și casa mirosea a pin și a stejar.

De fapt, „toate erau frumoase în viață și, pe măsură ce îmbătrînea, Loxandra îndrăgea și mai mult toate cele“. Se bucură de viață cu toate simțurile și știe să accepte cu simplitate moartea celor iubiți. E convinsă că prea multă tristețe smintește și se leapădă de ea ca de un strai de prisos. Nu tînjește după paradisuri pierdute, nu caută fericirea, dar aceasta o găsește și Loxandra știe ca nimeni altcineva să se bucure de ea. Iar cel mai important, își asigură moștenirea și își învață și nepoata să iubească viața, să se bucure de ceea ce vede, simte și aude și să prindă drag de ceea ce face.

Din carte nu lipsește nici condica istorică și politică a vremii – declinul grecilor din Istanbul, masacrul de la Chios, masacrele armenilor, războiul ruso-turc, Tratatul de la San Stefano, revoltele din Creta. Dar pentru Loxandra acestea sînt nesemnificative pe lîngă grijile și bucuriile sacrului său univers domestic, ba chiar le ține minte prin asociere cu incidente precum pisica furată sau o tigaie arsă. Ritmul în care autoarea le evocă este unul expeditiv, dîndu-le astfel mai degrabă un aer de fapt divers, cum de altfel și erau pentru Loxandra. Roțile zimțate ale istoriei sînt cel mai îndepărtat dintre cercurile concentrice ale vieții sale. Organic, își primenește ființa cu ușurință, atentă însă la nevoile celor din jur, le rămîne nedezmințită un axis mundi, un „port primitor“.

Dragostea de viață, generozitatea, efervescența, spontaneitatea, seninătatea, altruismul și optimismul sînt instrumentele prin care Loxandra suspendă parcă timpul și devine mai puternică decît marea istorie (pentru ale cărei mendre dă dovadă de inapentență), chiar și atunci cînd e nevoită să-și lase în urmă casa ori chiar Cetatea în care deja își avea pregătit mormîntul. Un mormînt în care nu intră chiar așa ușor, căci i se face foame. Una dintre cele mai amuzante scene din roman se petrece în momentul în care cei din jur cred că Loxandra trage să moară, dar ea are nevoie doar de sarmale în foi de varză: „Eu mor de foame și ăstora le arde de înmormîntare“.

Suculent, stenic, ludic și colorat, romanul Loxandra al Mariei Iordanidou e o lectură voluptuoasă.

Maria IORDANIDOU, Loxandra, traducere din greacă, note și glosar de Claudiu Sfirschi-Lăudat, Curtea Veche Publishing, București, 2024, 256 p.

Donatella Di Pietrantonio - Fragilitatea nu are vârstă

 

https://suplimentuldecultura.ro/45842/fragilitatea-nu-are-varsta

În 2024 Donatella Di Pietrantonio a câștigat cu romanul Vârsta fragilă Premiul Strega, cel mai râvnit premiu din Italia. Confirmarea a fost dublă, pentru că atât juriul principal, cât și juriul de tineret l-au desemnat drept câștigător.

 

Romanul a fost tradus în limba română de Mihaela Găneț la Editura Polirom, ca și celelalte două romane: Cea care se întoarce (Polirom, 2020), adaptat pentru teatru şi pentru marele ecran în Italia, dar și Borgo Sud (Polirom, 2022), finalist la Premiul Strega în 2021.

 

Narațiunea redeschide răni camuflate

 

În Vârsta fragilă, inspirându-se dintr-o știre privind o crimă ce avusee loc într-un oraș de munte din Abruzzo, Dontella Di Pietrantonio își readuce cititorii în locul său natal și spațiul preferat al prozei sale. Alte elemente comune cu scrierile anterioare sunt personajele feminine puternice și fragile în același timp, dar și poveștile tăinuite din comunități mici, care ies întâmplător la suprafață, cu efecte nebănuite.

În centrul romanului stă relația disfuncțională dintre o mamă și o fiică, Lucia și Amanda. După ce soțul o părăsește, dar nu divorțează și nu își ia hainele din dulapuri, iar fiica se mută în Milano, Lucia, fizioterapeut, rămâne să trăiască singură, lângă Pescara. Ea apare în roman atât ca mamă, cât și ca fiică, relația cu tatăl său, care trăiește la rândul lui singur în munți, fiind complicată. Relația cu Amanda este lipsită de comunicare autentică, dar pandemia îi readuce acasă fiica înstrăinată. Plecase în Milano, la studii, cu ochii plini de lumină, de speranță, dar acum Lucia se trezește cu o fiică depresivă, întunecată, de nerecunoscut. Renunțase la facultate și nu avea prietenii pe care îi plăcuse mamei să creadă că îi are. Existența îi este inertă, multiplele forme ale inapetenței sale pentru viață fiind greu de suportat de mama care se trezește că e doar un paznic neputincios, împovărat de vinovăția de a nu fi știut niciodată să aibă grijă de fiica ei. Nevoile tatălui și ale fiicei îi tulbură propria inerție existențială și redeschide răni camuflate.

Durerile amândurora sunt mocnite, iar tăcerile lor sunt ascuțite. Lucia nu știe să străpungă tăcerea încăpățânată a fiicei, apatia, nepăsarea pentru propriul viitor, pentru un sens al vieții. Dar o doare teribil când vede cărțile deschise la aceeași pagină, refuzul fetei de a mânca, dezordinea din jurul ei: „Dezordinea pe care o găsesc dimineața îmi amintește că nu mai sunt singură acasă. Amanda s-a întors, mă uit în jur și dau peste urmele ei: pe brațul canapelei e farfuria cu pâinea mușcată, iar în pahar un rest de băutură. Pătura e îngrămădită într-un colț, alături de cartea lăsată cu fața în jos mereu la aceleași pagini“.

Revenirea fetei îi trezește mamei amintiri amorțite, așa că narațiunea face un salt în timp de douăzeci de ani, evocând tragedia ce îi marcase puternic adolescența și întreaga viață: în anii 1990, în adâncul munților Maiella din centrul Italiei, o crimă brutală a spulberat liniștea comunității locale. Două tinere au fost ucise, o a treia, rănită, reușind cu greu să fugă și să se ascundă. Această a treia era Doralice, cea mai bună prietenă a Luciei care avea pe atunci douăzeci de ani și nu se afla alături de prietena sa tocmai pentru că, își repeta ea, o trădase și plecase pe furiș să vadă marea. Vinovăția o va apăsa mereu. Așa cum o va apăsa și vinovăția că nu i-a fost alături fiicei, mai ales în noaptea în care fusese victima unui jaf.

 

Fragilitatea care unește generațiile

 

 

Amplasată pe fundalul munților accidentați Apenini, narațiunea împletește complex luptele personale ale Luciei și Amandei cu misterul tragediei, cu atât mai mult cu cât crimele se săvârșiseră pe pământul familiei. Sfârșitul verii a însemnat pentru Lucia o smulgere brutală din adolescență, iar în fața cititorului se derulează simultan tinerețea mamei și a fiicei. Trecutul și prezentul merg mână în mână până la final, căci prezentul se întoarce într-un trecut cu probleme nerezolvate și revizitează peisaje interioare încă vii.

Lucia suferă pentru că își vede fiica renunțând la propriul viitor și nu acceptă ca aceasta să fie mai puțin decât este ea: „Nu accept ca fiica mea să facă mai puțin decât mine. Renunțarea ei e eșecul meu“. Doar că fiica nu participă la cursa pe care și tatăl acesteia o duseseră în viață, acea de a-și depăși condiția. Pentru ea o diplomă nu reprezintă nimic. Cel mai greu Luciei îi este să fie mamă cu adevărat, să-și înțeleagă copilul, să-l salveze, să-l facă să simtă că nu e singur și este iubit: „Cât de departe sunt uneori gândurile copiilor noștri de ceea ce credem noi. Acel fals sentiment de a fi pe aceeași lungime de undă cu ei e doar o amintire de când erau copii“.

Fragilitatea, ca dimensiune ireductibilă a omului, este deopotrivă a copiilor și a părinților, indiferent de vârsta acestora, și pare adesea a fi singura lungime de undă care îi leagă. Reconstituind scena crimei și a descoperirii vinovaților, autoarea își plimbă cititorii prin natura din munți, dar și prin sufletul oamenilor din acele locuri, făcându-le cunoștință cu sălbăticia lor, cu alte probleme neștiute. Este până și cazul lui Vasile, cel care le-a omorât pe fete, o victimă la rândul său: „Era un băiat de douăzeci și unu de ani, a spus, lăsat singur; nici o legătură cu familia din care provenea și nici măcar un prieten. Zi și noapte în contact cu animalele, până la abrutizare“.

Reluarea trecutului și împletirea lui cu prezentul pun în prim-plan momentele traumatizante care îi lasă pe oameni fără voință și fără putere și creează noi înțelegeri de sine, noi perspective asupra conflictelor și suferințelor ce au făcut oamenii să fie cei care sunt și să lase moștenire, involuntar, propria mutilare sufletească.

În romanul Vârsta fragilă, scriitura Donatelei Di Pietrantonio este simplă, fluidă, aparent rece, crescând astfel gradul de verosimilitate și empatia cititorului acestei povești în care se împletesc dureri înăbușite, frici, tăceri vinovate, dorințe neexprimate, căderi, pierderi și dificultatea propriei deveniri, posibilă totuși.

Violență și candoare - Abdulrazak Gurnah

https://www.observatorcultural.ro/articol/violenta-si-candoare/

 Recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatură în 2021, Abdulrazak Gurnah s-a născut în Zanzibar (1948) și, la doar 18 ani, a fugit de opresiunea politică, stabilindu-se în Anglia. Profesor universitar și autor a numeroase povestiri și eseuri, precum și a zece romane, și-a dedicat cariera de scriitor examinării numeroaselor moduri prin care ființele umane se raportează în exil la familiile lor, la comunități și mai ales la ele însele, în special pe fondul unei colonizări brutale, inumane. Important pentru Gurnah este ca povestea să urmărească felul în care, în ciuda dislocării și a violențelor de tot soiul, oamenii își pot păstra candoarea și bunătatea.

Romanele sale surprind mai ales impactul brutal pe care l-a avut avut colonialismul în Africa, viața în exil și rasismul, dezrădăcinarea, condiția femeii în societățile arhaice, modul mercantil și cinic în care sînt tratați copiii (văzuți adesea doar ca obiecte de comerț), adaptarea la medii noi, melanjul cultural sau identitatea transculturală. Astfel, Gurnah și-a purtat cititorii printr-o Africă de Est necunoscută multora. E o lume nouă, pe care o descoperim prin literatură și care aduce cu ea o viziune profundă asupra oamenilor din Africa rurală, urmăriți de-a lungul unor momente istorice de răscruce. Contrapunctic, Abdulrazak Gurnah reliefează discret umanitatea acestor oameni aflați la cheremul istoriei, dar a căror atitudine permite perpetuarea unor valori perene precum prietenia, familia și iubirea.

Paradis este al patrulea roman al lui Abdulrazak Gurnah. A fost publicat în 1994 și nominalizat la Booker Prize, iar în limba română a fost tradus, ca și celelalte romane ale sale, de Andreea Năstase, la Editura Litera. Acțiunea romanului este plasată chiar înainte de Primul Război Mondial, la începutul ocupației germane, și explorează formele și consecințele colonialismului german și ale agresiunii politice, proiectate pe fondul unei societăți deja problematice.

Amintind de povestea biblică a lui Iosif, Paradis urmărește povestea unui băiat pe nume Yusuf, care, la vîrsta de 12 ani, a fost vîndut de tatăl său (care avea datorii) unui negustor arab, domnul Aziz, pe care Yusuf îl credea inițial unchi. Pentru a plăti datoria tatălui său, Yusuf este obligat să lucreze ca servitor neplătit. Dar nu știe asta cînd este luat de acasă. Se bucură de prima sa călătorie cu trenul și crede că pleacă doar pentru o vreme la unchiul său bogat. În realitate, băiatul este vîndut de părinți și devine un sclav domestic, deși această practică fusese interzisă oficial. Yusuf îl va întîlni pe Khalil, care îi devine prieten și frate. De la acesta află că Aziz nu este cu adevărat unchiul său, ci îl ține captiv doar pentru că părinții îi erau datori. În aceeași situație se află Khalil și sora lui, care va deveni chiar una dintre soțiile lui Aziz.

Din viața simplă a Africii rurale, Yusuf este aruncat în complexitățile Africii de Est urbane precoloniale, o lume fascinantă, în care africani, musulmani, misionari creștini și indieni din subcontinent coexistă într-o ierarhie socială mereu negociabilă. Gurnah creează un tablou de tip mozaic al societății precoloniale și coloniale din Africa de Est, unde, înainte de sosirea europenilor – germani, italieni și britanici –, exista deja o societate mixtă transculturală, formată din elemente culturale, religioase și lingvistice cît se poate de variate și adesea antagonice. Lipsa granițelor identităților și a naționalităților clare din text naște o lume supusă unui flux în care contează doar bogăția și puterea, conflictele lingvistice, religioase sau etnice existînd cu mult înainte de colonizarea europeană. Prin ochii lui Yusuf, Gurnah înfățișează comunități aflate în război, lumea dură a comerțului cu caravane (comercianți din Africa, Arabia și India), iubirile adolescenței și începutul colonialismului german, tocmai cînd Yusuf depășise situații extreme și era pe cale să se adapteze noii lumi.

Aflat în România în această toamnă, Abdulrazak Gurnah a declarat într-un interviu acordat Alinei Purcaru pentru Scena 9: „Mă interesează oamenii care sînt percepuți ca slabi; pentru că sînt tineri, sau pentru că sînt blînzi, sau pentru că sînt vulnerabili, într-un fel sau altul, pentru că sînt frumoși – de exemplu, într-o societate patriarhală, un băiat tînăr e vulnerabil, e expus exploatării în nenumărate feluri. Așadar, pentru că încep cu oameni care sînt în acest fel, și nu personaje macho, îi trec prin procesul de a se confrunta cu o cultură patriarhală agresivă, o cultură a bărbaților. Prețuiesc capacitatea tandreței de a supraviețui în contextul violenței și al cruzimii“.

Îl recunoaștem în această descriere pe copilul și mai tîrziu pe tînărul Yusuf, care îi surprinde pe toți cu frumusețea, cu inteligența, cu bunătatea și cu inocența lui. Îl plac și femeile (inclusiv nevestele lui Aziz), este dorit și de bărbați. Cînd este luat în călătoria comercială, mulți cred că, datorită frumuseții sale, este o amuletă, un protector. În timpul călătoriei, sînt furați, jefuiți, atacați, suferă de boli ciudate, iar unii sînt uciși. Poate că pentru cei întorși este un talisman, cu atît mai mult cu cît frumusețea sa îi face și pe membrii triburilor să-l dorească și este obiect al negocierilor.

Această călătorie le permite lui Yusuf și cititorului să se confrunte cu diferite triburi africane, cu animale sălbatice, cu tărîmuri dușmănoase, cu lupte tribale, cu superstiții și boli, cu diverse forme de sclavie, dar și cu un univers al miturilor africane, cu povești populare și interpretări ale Coranului. Acum Yusuf își pune întrebări legate de libertate și de sensul de a o obține. Condiția sa de supus simbolizează deopotrivă destinul patriei sale. Știe însă că e doar un pion supus dominației forțelor de exploatare, fie arabe, fie europene.

Astfel, paradisul din titlu are mai degrabă conotații ironice, căci lumea din roman nu e nici pe departe una idilică, ci una a cruzimii și a nedreptății, iar Zanzibarul nu este doar spațiul idilic la care rîvnesc turiștii occidentali. Paradisul titlului se referă, fără îndoială, și la frumoasa grădină cu ziduri a lui Aziz, în care, în mod normal, Yusuf nu are voie să intre. E un tărîm interzis, dar și o cușcă aurită pentru cele trei soții ale lui Aziz. 

Abordînd condiția femeilor în acest tip de societate arhaică, Gurnah le estompează prezența. Ca și copiii, și ele sînt niște anexe în lumea bărbaților. Dar femeile, atrage atenția autorul în cadrul interviului menționat mai sus, „sînt puternice într-un anume sens, mai mult legat de această idee pe care o prețuiesc mult, despre cum îți păstrezi umanitatea, sentimentul sinelui, cum păstrezi aceste părți intacte în preajma unor forme de violență care încearcă să te înghită în moduri de negîndit“.

Gurnah ne spune povestea într-un stil detașat, fără prea multe explicații, lăsîndu-și personajele să-și joace rolurile, să-și ducă poverile, să-și susțină cauza, să-și definească locul în lume. Doar Yusuf nu are idei fixe, nici orgoliu, ci este omul care învață și care se străduiește să-și înfrîngă tristețea profundă și să-și conserve bunătatea. Însă în descrierile de natură, fie că vorbim de țărmurile Oceanului Indian, de interiorul sălbatic al Tanzaniei sau de grădina lui Aziz, scriitura devine sensibilă, chiar poetică, o evocare vie a Africii, dincolo de oamenii care trec prin ea.

Abdulrazak Gurnah, Paradis, traducere din limba engleză și note de Andreea Năstase, Editura Litera, București, 2024

Nopțile reci coboară mereu

https://suplimentuldecultura.ro/45657/noptile-reci-coboara-mereu

Scriitoarea turcă Tezer Özlü (1943-1986) a fost una dintre vocile în răspăr cu timpurile în care a trăit. S-a născut la Simav și s-a mutat la Istanbul când avea 10 ani. În 1961 a plecat în străinătate și apoi a făcut autostopul prin Europa în perioada 1962-1963.

 

S-a căsătorit cu actorul și scriitorul Güner Sümer, pe care l-a cunoscut la Paris. După ce s-a stabilit la Istanbul, a urmat intermitent numeroase tratamente pentru tulburare bipolară în diverse clinici de psihiatrie. S-a luptat nu doar cu problemele de sănătate mintală, ci și cu factorii social-politici ai vremii, străduindu-se să ducă o viață în afara convențiilor din societatea dominată de bărbați naționaliști și radicali, de prejudecăți și de limitări. Literatura sa are un substanțial fond autobiografic și este o oglindă a acestor lupte, neavând nimic în comun cu literatura contemporanilor săi angajați politic, care optau pentru opere social-realiste.

 

Narațiune de o frumusețe incomodă

 

Tezer Özlü

În Nopțile reci ale copilăriei (1980), roman tradus în 2024 la Editura Polirom de Luminița Munteanu, Tezer Özlü a scris o poveste în care se amestecă experiențe din copilărie, tratamente, efectele dezumanizante ale tratamentelor cu electroșocuri, iubiri, relații sexuale, nevoia de libertate și de independență a unei femei sfâșiate lăuntric, atmosfera din cadrul unei familii patriarhale rigide în care băieții erau avantajați sau ecouri ale terorii din timpul tulburărilor politice din anii ’70, în timpul cărora fratele său a fost arestat.

Autoficțiune diaristică, Nopțile reci ale copilăriei este o confesiune străbătută de sensibilitate și de puterea naratoarei de a-și asuma și expune vulnerabilitățile, dar mai ales „nebunia“ personală proiectată pe fondul nebuniei autocrației turcești care îi pune această etichetă. Vocea narativă este bine controlată, poetică adesea, iar scrierea are un aspect cinematografic prin care autoarea evită structurile rigide ale unei narațiuni convenționale și capătă o frumusețe incomodă, tăioasă, pătrunzând în straturile adânci ale unei minți nealiniate.

Personajul narator, lipsit de nume, examinează convențiile existenței clasei de mijloc prin portretizarea propriei familii. Romanul se deschide cu figura unui tată cu spirit cazon: „Tata, care a fost cândva profesor de sport,
și-a păstrat fluierul din dotare. Dimineața suflă din fluier, patrulând prin casă în pijamaua lui lălâie, cu dungi. […] Răcnește de parcă ar suna din goarnă […]. El și-ar dori ca în viața domestică să domnească o disciplină militară“. Noaptea, fetița se cuibărește în brațele mamei pentru a scăpa de frig și de singurătate. Mâinile îi sângerează din cauza gerului pe care trebuie să-l îndure până la școală. Curentul electric vine doar seara și se ia la miezul nopții. În casă sunt șase persoane, fetița împarte patul (care are o adâncitură în mijloc) cu sora sa, Süm. Se roagă la Dumnezeu până ajunge să creadă că nu există. Astfel se simte liberă să gândească ce vrea.

Relația dintre părinții săi este surprinsă frust și se dovedește reprezentativă pentru o întreagă categorie socială din Turcia acelei vremi: „Între mama și tata nu pare să existe nici un dram de afecțiune, nici o urmă de dragoste. Mama dă de înțeles prin tot ce face că nu-l place deloc pe tata ca bărbat. La fel ca toți mic-burghezii, sunt legați unul de altul prin exigențele propriilor responsabilități. Dimineți total lipsite de iubire. Nopți total lipsite de iubire“.

Casa e un balamuc. Viața din afara casei pare mereu mai frumoasă, copiii se vor strădui să dezerteze: „îmi doresc mereu să plec, să plec, să plec. să plec, să plec“. Gândul și încercarea de a se sinucide o vor duce pentru prima dată la psihiatrie. Nu va mai încerca să se omoare, dar spitalele de boli mintale vor deveni o altă casă-balamuc. Nimeni nu o poate salva de ele. Și printre călugărițele de la Liceul de Fete, atmosfera e la fel de întunecată: „Călugărița rotofeie care stă în fața porții de fier de la intrarea în școală ne controlează ținuta. Ne verifică la sânge ca nu cumva să purtăm ceva de altă culoare decât bleumarin sau alb. După inspecție urcăm scara îngustă și, când intrăm pe ușa de sticlă din stânga în clădirea școlii, ne pomenim în semiîntuneric“.

Disciplina inumană a statului turc e omniprezentă și mutilantă. Nevoile par simple, dar se dovedesc imposibile: „Îmi doresc să împrăștii norii, să cuprind soarele în palmă, să alerg cu puștii aceia pe dealuri, să mă bucur odată cu ei de copaci, de vânt, de soare, de ploaie, de oameni“. Anii trăiți par morți sau mai degrabă omorâți de cei din jur și, într-o lume copleșită de lipsuri și de suferință, nevoia de evadare, de libertate rămâne singurul vis: „Creștem pradă furiei. Creștem stăpânite de furie la adresa cartierului, a străzii pe care locuim, a camerelor în care stăm, a obiectelor care ne înconjoară, a paturilor vechi, cu saltele de bumbac și gropi la mijloc, în care abia reușim să ne încălzim iarna. Doar străzile sunt pline de viață. Acolo domnește o anumită însuflețire. Oamenii orașului, mulțimea, lumea din jur – toate acestea sunt frumoase, adevărate. Vuietul lumii exterioare, care te cheamă. Vuietul care trece-n zbor peste alte țări, ajungând în vest la un ocean, iar în est la altul“. Credința ori măcar speranța că lumea reprezintă altceva decât a fost obligată să trăiască și că există un sens încă neștiut devine un fir călăuzitor.

Mai târziu, se va muta din oraș în oraș în oraș, dar va fi mereu însoțită de sentimentul golului. Va spera că acest gol va fi umplut de bărbați, dar aceștia par a veni din altă lume, superficiali, vulgari, prizonieri ai bogăției, ai unei lumi exterioare lipsite de profunzime. Apropierile de bărbați se transformă cel mai adesea în alte deziluzii. Tânjește necontenit să fie ținută în brațe, să simtă protecție, căldură. Dar bucuriile dragostei, ale sexului sunt trecătoare, căldura lor iluzorie: „Când mă culc cu bărbatul ăsta am parte de orgasme sublime, dar în final nu simt decât un vid absolut. Mă cuprinde imediat depresia și rămân singură cu nefericirea mea. Periplul și frenezia sexului se sfârșesc cu dorința de moarte“. Până la urmă, nopțile reci coboară mereu.

 

Căutarea libertății în frumusețea și tristețea vieții

 

Un refugiu provizoriu îl constituie cartierul Pera din Istanbul, filmele cu Grace Kelly, concertul lui Léo Ferré, romanele clasice rusești, filmele de artă, frumusețea unor străzi sau a unor încăperi, albastrul-verzui al mării, parfumul toamnei, speranța adusă de locurile noi pe care le străbate (Ankara, Istanbul, Paris, Berlin), șirul de iubiți, de căsătorii și de divorțuri sau plăcerile sexuale despre care Tezer Özlü scrie fără inhibiții: „Concertul se încheie. Îmi aprind o țigară de îndată ce ies din sală. Mă așteaptă un oraș impunător, cafenelele sale, care rămân deschise până la ziuă, barurile, cârciumile unde se cântă muzică grecească. Ce emoție nemaipomenită să mă pomenesc purtată de șuvoiul nestăvilit al vieții! Și, mai presus de toate, să mă aflu într-un oraș care vine în întâmpinarea acestei exaltări, care-i răspunde prin bulevardele, prin cafenelele sale, prin oamenii care sălășluiesc în el. De cele mai multe ori, omul își petrece viața hrănindu-se cu amintirea exaltărilor trecute. În anumite perioade ale vieții însă exaltarea aceasta ne stăpânește, la modul cel mai concret, zi și noapte. Printr-un cântec. Printr-un tablou. Printr-un bulevard pe care-l vedem așternându-se în fața noastră. Printr-un om pe care-l iubim, pe care-l dezmierdăm. Printr-un copac cu frunze foșnitoare“.

Toate experiențele și trăirile sunt puse în pagină de o voce fermă, care nu aderă la compromis și refuză ancorarea în lumea convențiilor.

Singurătatea nopților reci nu i se poate curma, o însoțește permanent, iar această senzație este potențată de alegerea scriitoarei de a estompa cronologia și de a amesteca locurile, de a recurge la tăieturi și elipse ce oferă senzația unei curgeri circulare a suferinței, dar și a speranței, a căutării libertății. Golurile referențiale din această poveste în zig-zag sunt umplute cu emoții, cu coerența sinelui inflexibil, cu imagini senzoriale și cu o atmosferă vie, palpabilă, în care frumusețea și tristețea sunt de nedespărțit.

Ciprian Măceșaru - Ironia ca antidot

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/ironia-ca-antidot/

O moarte cum tu nu ai putea avea, noul volum publicat de Ciprian Măceșaru la Editura Litera, strînge 17 proze scurte, unele publicate anterior, modificate însă aici. Sînt scrieri concentrate, cu personaje foarte bine individualizate, cu intriga conturată rapid și dezvoltată succint, cu final deschis, surprinzător, de impact, care-i strecoară cititorului în buzunar fel și fel de întrebări sau interpretări posibile. Ciprian Măceșaru se dovedește un scriitor matur, cu scris șlefuit, dar mai ales unul dintre puținii scriitori din literatura română care știu să se folosească de umor (amar, cel mai adesea), de ludic și de ironie cu multă subtilitate, nicicînd cu firele la vedere.

Universul explorat de aceste proze este divers. Autorul a decupat și a adus sub ochii cititorului diverse situații de viață: scene din copilărie, întîlniri neprevăzute, iubiri ratate, revolte stradale, călătorii în timp și spațiu, scene din baruri, o femeie ce oscilează între un fotbalist și un măcelar, revederea unui prieten din tinerețe, a cărui prezență adîncește povara mediocrității vieții și chiar a morții, discuții între un maestru și un discipol, scene din viața, dar și din moartea lui Pompilică, nebunul satului, un bărbat care pare o fabrică de draci și nevasta care leagănă dracii pe-un picior, inocența unui copil spulberată de incapacitatea adulților de a vedea esențialul, relația unui bărbat cu cîinele său. 

Dincolo de această diversitate de unghiuri, privirea autorului pătrunde în profunzime și conturează un inconfundabil univers al singurătății unor marginali, al unor inadecvați discreți, ce simt sau vor descoperi că între societate și lumea lor lăuntrică se cască un hău insurmontabil. Totuși, aceste personaje care prind viață în prozele lui Ciprian Măceșaru nu sînt niște blazați care au întors definitiv spatele lumii, ci niște oameni care fie tînjesc după căldură umană, fie știu să o trăiască atunci cînd le iese în cale. În ochii celorlalți sînt niște ființe anapoda, fiind desconsiderați pentru lipsa de voință, pentru iresponsabilitate, pentru ineficiența măsurată după standardele societății. Dar cîtă umanitate stă ghemuită sub pielea lor, numai ei știu.

Din această categorie, preferatele mele sînt Fotografia și Anotimpurile lui Haig Minasian. În prima proză, Alex este cuprins de „un soi de lene atavică“, nu îi mai pasă de ce spun oamenii, nu mai vede sensul agitației exterioare. Nu mai suportă oamenii zgomotoși, care gesticulează „ca niște marionete îndrăcite“. Alege să se simtă scutit de efortul de a se impune în viață, de a fi considerat responsabil. Eliberat de aceste constrîngeri ale vanității, fericit că s-a descoperit pe sine, preferă liniștea care limpezește lumea și care face aerul mai transparent, lăsînd oamenii și sunetele să capete importanța cuvenită. Soția îl părăsește, prietenii se îndepărtează, contrariați de muțenia lui și de lipsa de voință. Dar Alex o întîlnește pe Maria, o altă ființă tăcută: „O privea în ochi, iar ea înțelegea că nu era nevoie de cuvinte, de parole, de îndemnuri, că limbajul e pentru a regla lucruri, a stabili granițe, că un cuvînt rostit greșit poate omorî ceea ce crește-ncet în tăcere“. Îi unește tandrețea tăcerilor și plăcerea fotografiei, iar finalul prozei alunecă într-un tărîm magic-metaforizant: „Patul a dispărut, au dispărut și celelalte obiecte, iar apartamentul a căpătat pe nesimțite o formă tubulară. Alex și Maria deveniseră o singură ființă, o singură lumină, mai bine spus o lumină plutind între lentile, ca un peștișor auriu într-un bol fermecat“.

În Anotimpurile lui Haig Minasian se remarcă simpatia profundă, tandrețea autorului față de viața tristă a personajul său, insuportabilă pentru ceilalți: „Se simte ca o trompă de elefant pe fața lumii, ca un adaos nepotrivit, nu se pricepe să trăiască“. Dar îi place să se plimbe cu mîinile în buzunare atît de mult, încît preferă să-l ude ploaia decît să poarte umbrelă. Nu îi privește în ochi pe oameni, de teamă să nu se rătăcească. Îi place să fie îmbrățișat, dar nu are un prieten care să facă asta, și uneori, cînd se simte la capătul puterilor, îmbrățișează cîte un om pe stradă, în ciuda consecințelor. Cu ultimii bani, își cumpără un costum, sperînd să găsească astfel femeia potrivită. Îmbrăcat în costum, prinde curaj, privește oamenii în ochi. Protestează împotriva lui însuși, dar nu are autorizație, primește amendă și rămîne fără costum. În Delay, bărbatul narator se uită la meciuri, dar constată că televizorul său are o întîrziere de cinci secunde față de al vecinului. Doar că defazarea se petrecere și în relația cu Ioana. Cît de adînc este acest decalaj, află tot din apartamentul vecinului.

Ironia și umorul fin din aceste proze oferă deschidere, libertate, atacă falsele valori și dezvăluie, prin contrast, adevărul, într-o manieră reconfortantă. Ironia funcționează însă și ca o terapie a vanității, deviază așteptările cititorului și le oferă alt sens. Falsa naivitate ascunde o luciditate extremă, iar surîsul ironiei aduce cu el senzația apropierii de real.

Prozele se remarcă și prin intrarea în scenă a personajului central, prin tușele subtile și rapide cu care i se conturează personalitatea, iar instantaneele de viață cu străfulgerări poetice amintesc de arta fotografiilor, ce reprezintă o altă formă de manifestare a creativității lui Ciprian Măceșaru.

Al treilea ochi al imaginației

 

https://suplimentuldecultura.ro/45436/al-treilea-ochi-al-imaginatiei

Azar Nafisi, scriitoare din Iran emigrată în America, a publicat în anul 2022, la 73 de ani, volumul Citește periculos. Puterea subversivă a literaturii în vremuri tulburi, carte ce ia forma a cinci scrisori adresate tatălui ei mort, victimă (a săvârșit patru ani de închisoare) a puterii politice din Teheran, oraș al cărui primar fusese. Copilăria scriitoarei a stat sub semnul poveștilor pe care tatăl său i le spunea în fiecare seară, oferindu-i astfel „momente sacre“, „chei către lumi secrete“, care au însoțit-o întreaga viață.

Strâns legată de analiza evenimentelor istorice și politice din Iran și din America, cartea este o pledoarie intimă și nuanțată pentru literatură ca formă de rezistență, ca antidot al dezumanizării: „literatura e un act de rezistență împotriva dezumanizării. Războiul și traumele ne amorțesc simțurile și ne îngheață sentimentele. Literatura ne reface, ne reînvie sentimentele, ne redă simțul individualității și al integrității. Scrisul și cititul devin mijloace de protest; o revoltă existențială împotriva violenței impuse. A rămâne om – sau, mai precis, a rămâne omenos devine scopul“.

 

Citind, evadăm din pasivitate

 

Pentru Nafisi, puterea transformatoare a marii literaturi este incontestabilă, deoarece cărțile, care au o nemăsurată putere contestatară, sunt cei mai vigilenți și lucizi paznici ai memoriei noastre (iar noi ar trebui să fim paznicii lor!), mijloc de a înfrunta „puterea“, de a revela și de a transmite niște adevăruri eficiente împotriva regimurilor totalitare sau a tendințelor autocratice din cadrul democrațiilor. Chiar dacă lectura nu duce neapărat la acțiune politică directă, scrie autoarea, ea încurajează o mentalitate în care îți pui întrebări și te îndoiești. Astfel, ficțiunea ne stârnește curiozitatea, iar această dorință de a ști face atât scrisul, cât și cititul extrem de periculoase, căci ne pot schimba atitudinile, modurile de a privi lumea și de a acționa în interiorul ei.

Azar Nafisi împărtășește aici o idee regăsită și la Nabokov, care vorbea despre „al treilea ochi al imaginației“, necesar pentru a vedea lumea așa cum este și pentru a transcende cotidianul în scopul de a o înțelege. Și Rushdie scria în Versetele satanice că meseria poetului este „să numească nenumitul, să arate cu degetul la înșelăciuni, să fie părtinitor, să stârnească dispute, să modeleze lumea și să n-o lase să adoarmă“. Procesul pare simplu: schimbăm lumea, schimbându-ne pe noi înșine, dacă citim. Poveștile devin, în această logică a puterii ficțiunii, sursa unor autorevelații. Citind, ne descoperim propriile valori și neajunsuri, înțelegem realitatea prin puterea imaginației cultivate de literatură și astfel putem acționa în mod lucid, putem evada din pasivitate sau din complicitatea neintenționată.

 

Posibilitatea cărților ca revanșă la imposibilitatea vieții

 

Ideile și imaginația – care nu poate fi controlată și înregimentată, fiind în esență liberă și imprevizibilă – sunt o formă de rezistență față de centrele de putere, fie că vorbim despre regi, despre tirani sau despre prejudecățile și limitele noastre. Recitind alegoria peșterii din Republica lui Platon, Azar Nafisi este convinsă că literatura reprezintă șansa de a vedea realitatea de dincolo de umbre, de a ieși din ignoranță, de a nu mai fi prizonieri, de a trăi în lumea reală, de a vedea cu adevărat ce înseamnă violența, manipularea, mentalitatea corporatistă, utilitarismul, obsesia pentru bani, cinismul, neglijarea responsabilităților civice, prețul uman plătit pentru iluzia confortului sau a siguranței cu care suntem seduși de regimurile politice, pericolul senzaționalismului cu care suntem bombardați și care înlocuiește rațiunea și ne anesteziază capacitatea de a ne păsa, mirajul lumii virtuale care înlocuiește realitatea și ne menține pe suprafețe pe cât de îmbietoare, pe atât de insidioase.

Încrederea lui Azar Nafisi că literatura are o putere explozivă de a schimba viețile individuale și comunitățile rămâne nedezmințită și se poate dovedi contagioasă. Comentând scriitori precum Rushdie, Bradbury, Morrison, Grossman, Atwood sau Coates, dincolo de aspectele particulare, Azar Nafisi conchide că literatura este șansa de a ne revendica și de a ne păstra demnitatea, libertatea, identitatea, independența minții și a inimii. Dar actul povestirii este pentru ea mai ales „un act de iubire. Există întotdeauna ceva încurajator și duios în actul scrierii. Scrisul necesită empatie, deschidere față de inimile și mințile altor oameni. El implică lucrurile nu numai așa cum sunt, dar și cum ar putea să fie, ceea ce reprezintă însăși esența optimismului“. Cărțile poate că nu ne salvează de la moarte, dar ne ajută să trăim cu speranță, posibilitatea cărților fiind o revanșă la imposibilitatea vieții.

 

---

 

CARTEA

În cele cinci scrisori imaginare adresate tatălui său, însoțite de inserturi autobiografice, autoarea aduce un elogiu nu doar literaturii rezistenței, ci mai ales literaturii ca formă de rezistență. Sondând operele unor mari autori precum Salman Rushdie, Margaret Atwood, Tim Morrison, David Grossman, Elias Khoury, Ray Bradbury, James Baldwin sau TaNehisi Coates, sunt puse în discuție multe dintre marile probleme cu care se confruntă lumea contemporană: dezumanizarea, lupta femeilor și a minorităților pentru drepturile lor, teocrația iraniană și derapajele antidemocratice din SUA, războaiele din Orientul Apropiat, tortura și lagărele de concentrare, relația victimă-călău, pandemiile ș.a. Transpuse în ficțiune, toate aceste teme au făcut și continuă să facă din cărți lecturi subversive, incitante și „periculoase“, înlocuind minciuna cu adevărurile pe care ele le dezvăluie. Citește periculos este o carte care nu ne poate lăsa tăcuți și nici indiferenți.

 

AUTOAREA

Azar Nafisi și-a câștigat notorietatea cu bestsellerul Citind Lolita în Teheran. Fiică de politicieni (tatăl ei a fost primar al Teheranului în perioada 1961-1963, iar mama s-a numărat printre primele femei alese în Parlamentul iranian în anii 1960), Azar și-a petrecut primii ani de școală în Anglia și Elveția. S-a întors în Iran, unde a fost martoră la arestarea tatălui ei. După terminarea colegiului, a predat literatură engleză la Universitatea din Teheran și la Universitatea Allameh Tabataba’i. În 1981, pentru că a refuzat să poarte văl, a fost înlăturată de la Universitate. Din 1997, când a emigrat în America, Azar Nafisi a predat la Johns Hopkins University din Washington, D.C. A publicat, printre altele, Anti-Terra: A Critical Study of Vladimir Nabokov’s Novels, Things I Have Been Silent About: Memories și Reading Lolita in Tehran, care s-a aflat timp de 117 săptămâni pe lista de bestselleruri a cotidianului „The New York Times“, a fost tradusă în 32 de limbi și a primit numeroase premii literare, printre care Prix du Meilleur Livre Étranger, 2004 Non-fiction of the Year Award acordat de Booksense, Frederic W. Ness Book Award, Latifeh Yarshater Book Award și Grand Prix des Lectrices de „Elle“. În prezent, trăiește alături de familie în Washington, D.C., și colaborează la numeroase publicații, precum „The New York Times“, „The Washington Post” și „The Wall Street Journal“.

Eleganța suferinței

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/eleganta-suferintei/

Japonia a fost întotdeauna o națiune concentrată pe înțelepciune și frumusețe, nu doar în literatură, pictură, arhitectură, ceramică, obiecte de artizanat, caligrafie, aranjamentul florilor, arta de a mînui sabia, vechea ceremonie a ceaiului, ci și în ansamblul vieții cotidiene sau ca atitudine a omului în fața vieții și în fața morții. Atenția acordată de către artiștii japonezi fenomenelor efemere ale existenței a produs opere ce se disting prin austeritate rafinată, minimalism, rigoarea expresivității, dar aceste valori au fost grefate cel mai adesea pe un umanism cald și discret.

În perioada Heian, în Japonia s-a configurat un simț distinct al esteticii, definit în special prin conceptele wabi sabi și mono no aware. Fiecare dintre aceste estetici descrie un fel diferit de frumusețe, o frumusețe subestimată, surprinsă în forme neașteptate și resimțită nuanțat prin diverse stări perceptiv-senzoriale. Efemeritatea este caracteristica distinctivă a esteticii japoneze, fiind în concordanță cu termenul budist mujō, care poate fi tradus prin impermanență. Unul dintre puținii occidentali care au considerat conceptul de impermanență în context estetic ca fiind important a fost Vladimir Nabokov, care, în prelegerea sa despre Metamorfoza lui Franz Kafka, afirma că acolo unde este frumos este și milă, pentru simplul motiv că frumosul întotdeauna moare.

Potrivit budismului, suferința apare pentru că oamenii încearcă, dar nu reușesc să controleze aspectele impermanente și nesubstanțiale ale vieții. Prin mono no aware se sugerează ideea că impermanența nu trebuie doar acceptată, ci apreciată, fără ca asta să însemne că este binevenită sau celebrată. Alături de tristețea pierderii unor oameni sau lucruri, trebuie să existe și bucuria liniștită, generată de faptul că am avut șansa de a asista la frumusețea vieții. Conștientizarea condiției fundamentale a existenței nu este un motiv de disperare nihilistă, ci mai degrabă un îndemn să ne savurăm viața mai profund și să dăm dovadă de recunoștință pentru faptul că ni s-a acordat un astfel de moment. 

Kitchen, cartea cu care a debutat Banana Yoshimoto, este considerată a fi nu doar cea mai îndrăgită carte a ei, ci și una dintre cele mai bune cărți din literatura japoneză contemporană. Personajele din cele două povești cuprinse în volum, Kitchen și Lumina lunii, sînt tineri care se confruntă cu singurătatea, moartea, pierderea, doliul, iubirea sau nevoia conexiunii umane. Ceea ce impresionează este atitudinea lor în fața suferinței. Toate personajele sînt înconjurate de moarte, de singurătate și de durere. Dar lectura este, aparent paradoxal, una luminoasă, pentru că lipsesc lamentațiile, patetismul sau cinismul pe care îl naște adesea durerea. Peste pierderi și suferință plutește o tandrețe discretă, o acceptare cîștigată greu, o umanitate caldă în nevoia ei de a se împotrivi prăbușirii, de a se agăța de cîte o rază de lumină, indiferent cît de firavă ar fi: „Vreau să fiu fericită. Să mă pot gîndi la puținul praf de aur pe care îl țin în mînă, nu la efortul depus pentru a-l obține, cernînd ore în șir noroiul din albia rîului. Și m-aș bucura foarte mult dacă toți oamenii la care țin ar putea să fie și ei fericiți“.

Mikage și-a pierdut ambii părinți cînd încă erau tineri. A fost crescută de bunici, cînd a intrat la liceu i-a murit bunicul, iar povestea din roman începe la cîteva zile după ce îi moare și bunica și tînăra se trezește absolut singură pe lume. Simte că lucrurile din jur devin ireale, o înșelătorie. Dintre toate locurile din lume, cel mai mult îi place bucătăria. Îi place și să privească strălucirea tristă a stelelor sau lumina lunii. Deși a fost crescută cu dragoste, se simte mereu singură. În mod surprinzător și ciudat, după moartea bunicii, este invitată de un băiat și de mama acestuia să locuiască la ei. În casa lor, se va îndrăgosti mai întîi de bucătăria acestora și de canapea. Bucătăria este o reflectare a ei înseși, locul în care își poate exprima sentimentele și se poate ascunde de haosul orașului. Bucătăria îi oferă protecție și senzația unui nou început.

Yūichi este și el un tînăr străbătut de singurătate. Mama i-a murit, iar tatăl recurge la operații și îi devine mamă. Va muri și aceasta, singurătatea băiatului amplificîndu-se. Prima impresie pe care și-o face Mikage gravitează în jurul detașării, al singurătății acestuia: „Oricît de amabil ar fi vorbit și s-ar fi purtat, părea că trăiește singur, într-o lume numai a lui“.

Eriko, bărbatul transformat în femeie, era un tip tăcut și retras. Acum este o femeie zîmbitoare, luminoasă, altruistă. Are puterea de a-i fascina pe cei din jur și de a transforma în realitate tot ce îi trece prin cap. A dorit să crească un copil cu inimă bună. Mikage și-o amintește astfel: „Puterea ei de a fascina, ca o lumină strălucind din adînc, o ajutase să ajungă pînă aici. Nu avusese efect doar asupra soției moarte, asupra fiului, asupra mea. Tot din cauza asta, ea se afundase într-o singurătate în care nici un zgomot nu putea pătrunde“. Singurătatea îi este scut, dar după moartea sa, ceea ce rămîne în amintirea celorlalți este tocmai lumina din ea: „Oamenii cu adevărat mari au puterea de a da drumul din colivie luminii, ca să strălucească și în inimile celor din jur. Atunci cînd ei dispar, se așterne peste toate o umbră vecină cu disperarea. Poate măreția lui Eriko a fost una mai greu de observat, dar ea a existat, şi acum nu mai există“. Mikage este tristă, dar și recunoscătoare pentru că a avut parte de un astfel de om în viața ei.

Cei doi orfani, Mikage și Yūichi, au puterea de a-și păstra zîmbetele, chiar dacă amare uneori. Își păstrează resursele de iubire, de grijă, de tandrețe și bucuria de a privi adesea cerul și luna. Și nu pot înțelege răutatea oamenilor. În schimb, conștientizează firescul efemerității frumuseții, a oamenilor, a stărilor: „Pe oameni nu-i înving forțele sau evenimentele exterioare, ei se prăbușesc atunci cînd înăuntru nu mai e nimic să-i susțină. Eram convinsă de asta. Nu voiam ca anumite lucruri din viața mea să se termine, dar ele se terminau oricum. Neputința asta nu-mi dădea voie acum să simt nici tristețea, nici neliniștea“. Fiecare dintre personaje încearcă să meargă mai departe și cititorul este purtat cu ele în această călătorie a vindecării. Cele două proze abordează și mecanismele de autoprotecție care le abat tinerilor atenția de la singurătate, dar mai ales dorința lor de stabilitate, de a umple golul creat de pierderile celor dragi.

Atitudinea personajelor în fața vieții și a morții este evidențiată și prin stilul adoptat de Banana Yoshimoto, claritatea și frumusețea frazelor susțin arta simplității. O simplitate plină de melancolie, de blîndețe și de căldură umană.

Banana YOSHIMOTO, Kitchen, traducere şi note de Irina Holca, Editura Humanitas Fiction, București, 2024, 176 p.

Vrăjitoarele de azi

 

https://suplimentuldecultura.ro/45206/vrajitoarele-de-azi

Dubravka Ugrešić, născută în Iugoslavia, este o scriitoare foarte apreciată în lumea literară internațională (a murit în 2023), cărțile sale fiind traduse în zeci de limbi. Din cauza atitudinii antinaționaliste din timpul războiului de la începutul anilor ’90, scriitoarea a fost nevoită să părăsească Croația, stabilindu-se în Olanda. Un naționalist, supărat pe poziția ei împotriva războiului și pe criticile ei față de naționalismele croat și sârb, a numit-o trădătoare și vrăjitoare.

Ministerul durerii, primul roman al acestei scriitoare pe care l-am citit în 2010, când am și întâlnit-o la Festivalul Internațional de Literatură de la București, era bazat pe experiența personală a autoarei și spunea povestea profesoarei Tania Luciç, care, în urma războiului ce a divizat Iugoslavia, a fost nevoită să plece împreună cu soțul, dat afară peste noapte de la facultate. Se opresc mai întâi în Germania, apoi, în urma divorțului, el pleacă la Tokio, iar ea în Olanda, la Amsterdam, unde va preda studenților refugiați o limbă practic inexistentă, servo-kroatish, doar pentru ca aceștia să obțină viza.

Povestea lor este aceea a tuturor „refugiaților“ din fosta Iugoslavie care au împânzit Europa, coșmarul lor prelungindu-se mulți ani după încetarea războiului într-o convalescență mistuitoare, într-o căutare hipnotică a unui nou început. Reflectoarele erau puse pe războiul de după război, un război mocnit, discret, dar nu mai puțin tragic, care s-a consumat pe durata inefabilă a reconstruirii identității individuale și colective, ale căror repere fuseseră spulberate de fatalitatea istoriei.

 

Mitul Babei Iaga

 

Dubravka Ugrešić

Dacă tot a fost numită vrăjitoare, Dubravka Ugrešić a valorificat în romanul Baba Iaga a făcut un ou unul dintre cele mai cunoscute mituri ale puterii feminine din sud-estul Europei – cel al vrăjitoarei care trăiește într-o colibă construită pe picioare de găină. De altfel, romanul este contribuția scriitoarei croate la seria Canongate Myths. Baba Iaga (cunoscută sub numele de Baba Cloanța în alte țări, inclusiv la noi) este un personaj marginal și nu se încadrează în categoriile simpliste ce țin de bine și de rău.

Printre altele, ea refuză rolurile specific feminine și devine o figură a amenințării, a haosului, a puterii feminine subestimate. În mitologia rusă era un personaj malefic, un fel de ipostaziere a morții. Sursă de cunoaștere ocultă, hidoasă și scheletică, este și răufăcător, dar și binefăcător. Autoarea se joacă cu această ambivalență, împletind-o în poveștile interconectate ale femeilor care trăiesc în Europa de Est de astăzi.

Romanul are trei părți distincte și într-atât de diferite, încât versiunea în limba engleză a avut trei traducători. Primele două părți sunt ficțiune, în timp ce partea a treia este un studiu erudit al personajului Baba Iaga, așa cum apare în miturile și legendele din țările slave, dar și o analiză critică a primelor două părți, din prisma felului în care este transfigurat mitul înfricoșătoarei vrăjitoare (și a altor personaje din folclorul slav) în personaje și detaliile a căror semnificație scapă atenției cititorului la o primă lectură.

Prima parte, preferata mea, surprinde relația complexă dintre o fiică și mama ei, din Zagreb. Perspectiva este a fiicei care devine martora transformării mamei al cărei creier este atins de boală. Fiica pleacă într-o călătorie în Bulgaria, pentru a reconstitui prima parte din viața mamei, o exilată și ea. În prim-plan trece îmbătrânirea și memoria identitară, conturate prin intermediul unor observații și descoperiri emoționante, dar și prin secvențe reflexive: „Poate că «întinându-i» din când în când pe răposați, mama se elibera de sentimentul de vinovăție pentru efortul pe care ar fi putut să-l facă, dar nu-l făcuse. Vina pentru nepăsare, pentru că nu depusese mai mult efort ca să-i ajute pe oamenii apropiați, era camuflată de duritatea cu care-i judeca. Se temea pur și simplu să-și facă griji mai mari pentru alți oameni. La un moment dat se speriase de viață, așa cum era speriată de moarte. De aceea se ținea cu dinții de locul ei, de reperele ei mărunte și intransigente și închidea ochii la scenele și situațiile care o tulburau prea mult“.

Afectarea creierului mamei se manifestă mai ales prin pierderea cuvintelor, iar multe secvențe care surprind felul de a vorbi al acesteia devin chiar amuzante. Este doar un strop de zâmbet într-o mare de tristețe și de durere generate de probleme precum incapacitatea exprimării sentimentelor sau nevoia de a fi vizibil: „Absența afecțiunii fizice dintre noi și austeritatea exprimării sentimentelor au fost un soi de regulă nescrisă în viața noastră de familie. Ea însăși nu știa cum să-și exprime sentimentele, pe noi nu ne-a învățat cum s-o facem, iar apoi atât ei, cât și nouă ni s-a părut că e prea târziu să mai reparăm lucrul ăsta. Exprimarea afecțiunii ne provoca mai degrabă neplăcere decât plăcere, pentru că pur și simplu nu știam cum să reacționăm. Sentimentele se exprimau indirect. […] toate erau semnalele unui chin profund, care mocnea în ea de ani de zile, ale unui sentiment constant că nimeni n-o observa, că devenise invizibilă. Ducea acea luptă împotriva unei stări groaznice de invizibilitate cum știa și cum putea, cu mijloacele pe care le avea la dispoziție“.

Aceeași foame de a fi văzută o face și pe Aba, folclorista din Bulgaria, să se comporte bizar: „Era o foame rafinată, vorace, care știa să refuze cu demnitate hrana, o foame șireată, care nu se lăsa descoperită, o foame temătoare, care nu se încumeta să ridice mâna asupra sa, o foame mincinoasă și prefăcută, care știa să-și transforme scâncetul în cântec de sirenă și își lăsa balele peste tot“. De la Aba va afla protagonista povestea iubirii ascunse în oul făcut de Baba Iaga: „Mesajul acestui basm este că iubirea nu există, pentru că nimeni nu are nici putere și nici timp să străbată atâta drum. […] Sexul e o loterie rapidă, o căutare a oului pe scurtătură“.

 

Exploatarea temei despre îmbătrânire

 

A doua parte aduce personaje noi și o schimbare majoră de ton. Acțiunea se petrece într-un complex balnear din Cehia. Protagoniste sunt trei bătrâne, medicul care conduce centrul spa și care este obsedat de prelungirea vieții, un magnat american îmbogățit de pe urma suplimentelor naturiste și un maseur bosniac ce suferă de priapism. Cele trei bătrâne își poartă cu ele numeroasele probleme adunate în timpul vieților și pe lângă ciudățeniile asociate vârstei, în text se strecoară și elemente ce țin de fantastic.

Căutarea iubirii, relația dintre părinți și copii, îmbătrânirea și camuflarea ei, senilitatea, identitatea de gen, corpul feminin, iluzia tinereții fără bătrânețe transpusă în obsesiile zilelor noastre (lifting, liposucție, terapie hormonală, transfuzii de sânge, băuturi proteice, o prosperă industrie Anti-Baba-Iaga ce exploatează teama de îmbătrânire a „babetelor“) se împletesc într-un soi de basm postmodern.

Ambele povestiri abundă în simboluri folclorice, iar apoi, în secțiunea finală, o cercetătoare din domeniul folclorului explică simbolurile din narațiunile precedente într-un eseu numit „Baba Iaga pentru începători“. Printre altele, se referă la Baba Iaga ca la o disidentă, iar noi putem recunoaște aici experiența dureroasă a scriitoarei înseși. Simbolurile ambigue, încorporate subtil în primele părți sunt elucidate în partea a treia, savantă și ludică totodată, scrisă în spirit postmodernist.

Aruncând o privire jucăușă asupra îmbătrânirii femeilor din lumea de azi, dar mai ales asupra felului grotesc în care sunt percepute de către societate predispusă a le demoniza, Dubravka Ugrešić reînvie teme folclorice vechi, nepieritoare, abordând locul femeii în istorie și în viitor. Vânătoarea de vrăjitoare nu a dispărut, ea îmbracă doar alte haine.

 print

Viorica Răduță – poezia morții, a războiului

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/viorica-raduta-poezia-mortii-a-razboiului/ 

Prima carte scrisă de Viorica Răduță pe care am citit-o a fost Orașul închis, un roman al închisorii comuniste de la Râmnicu Sărat, și ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost dimensiunea poetic-metaforizantă a scriiturii, care îmi amintea de stilul Hertei Müller. Mi-au plăcut imaginile fruste, în care mocneau senzații dureroase, difuze, secvențele poematice care pătrundeau în straturile interioare ale realității, întretăierea de planuri temporale și spațiale, cu efecte de adîncime. 

Dacă, în proză, Viorica Răduță alegea un mod poetic pentru a scoate în evidență brutalitatea, pentru a adînci și a dilata tensiunea realului și a morții, volumele sale de poezie nu fac altceva decît să ducă mult mai departe puterea expresivă a limbajului prin intermediul căruia construiește, cu rigoarea și grija calculată a unui arhitect cu privire multidimensională și vizionară, un univers poetic dens, plastic.

În ultimii șase ani, Viorica Răduță a publicat trei volume de poezie circumscrise obsesiv-tematic universului tanatic, anunțat și de volume mai vechi, în special de volumul Mama mă întreabă dacă stau pînă seara, din 2013. După Arsura umblă după trup (Editura Next Page, 2018) și Ai moartea pe față (Editura Casa de pariuri literare, 2021), în care erau surprinse prin imagini brute morțile din Colectiv și din pandemia de coronavirus, volumul cum îngheață rochia miresei, publicat în 2024 la Editura Charmides, este o altă carte a morților, de data aceasta a stingerii celor apropiați și a dezintegrării violente a celor prinși în vălătucul războiului din Ucraina. 

Cele două tărîmuri ale stingerii sînt anunțate de cele două părți ale volumului – deschide pumnul de pămînt de acasă și războiul poartă rochia miresei –, partea a doua fiind mult mai amplă decît prima. Prima parte are o dimensiune memorialistică, cealaltă dovedește aderență revoltată la cruzimea contemporană. Poezia se hrănește dintr-un amestec al actualității colective cu memoria personală. Autoarea se dovedește din nou o conștiință implicată social și istoric, discursul poetic angajat, reflexiv și etic fiind și o pledoarie pentru neuitare, pentru empatie față de continua teroare la care este supus omul – în special femeile și copiii –, în numele unor războaie istorice inumane. 

Consecventă se dovedește Viorica Răduță nu doar temei morții, ci și lirismului profund obținut prin montajul cvasicinematografic al imaginilor de o densitate dureroasă, însă lipsite de patetism, de sentimentalism. Constante rămîn și coerența demersului textual, dar și echilibrul dintre construcție și emoția interiorizată pe care chiar structura o potențează. Uneori, în universul liric al celor două părți țîșnesc imagini și simboluri recontextualizate, care își amplifică semnificațiile. Rochia miresei, înghețul, bicicleta, pîinea și acele sînt cîteva dintre acestea.

Prin frazele sale, Viorica Răduță pare că filmează ori fotografiază încăperi, oameni, crîmpeie de viață și de moarte, mișcări, gesturi, gînduri, senzații. Stările sînt transpuse poematic în imagini esențializate, abrazive, care coagulează semnificații multiple, începînd cu titlul fiecărui poem.

În prima parte, stingerea este lentă, universul unui acasă este marcat de elemente familiare cu mare putere de semnificație: fereastra, drumul din fața camerei, crăpăturile casei, aerul înghețat, acele ce țin aerul și fotografiile în care sînt închise și viața, și moartea, rochia miresei din poze și din curte, înghețul, zidurile mîncate de umbră, vîntul, pustiul, copiii plecați, vasul de pămînt, rugăciunea, depărtarea, distanța, scaunul din mijlocul camerei, pielea uscată, scîndura, fetele, ochii păsărilor, seara, somnul înghețat, castanii de pe bulevard, gardul de sîrmă, gara. Titlul primei poezii, fereastra nu mai trece pe drum, îi oferă cititorului sugestia unei încetări, a unei întreruperi, a unui sfîrșit, a unui univers închis, confirmat de primele versuri ale poemului: „camera din față e mereu închisă/ cu ziua miresei în ea // ca un gînd în alt gînd în altul/ două vase de pămînt cu gura închisă“. Nopțile sînt închise în zile, viața e închisă în moarte, aerul e ținut în ace cu fotografii cu tot, mireasa și mirele sînt și ei închiși în camera care e mereu la drum („drumul mamei, drumul tatălui/ și cine mai urmează“).

Poemele din partea a doua expun universul unei conștiințe ultragiate de agresivitățile istoriei, o poetică a traumelor concretizată în imagini inedite, extrem de puternice, din care este alcătuită scena teatrului de război, cu accent pe tragedia mamelor, a copiilor uneori nenăscuți sau a ceremonialului de nuntă devenită înmormîntare: brațele care nu mai ajung la trup, gheata cu picior retezat, o pîine așteptată în dreptul mîinii, bărbatul în vîrful rachetei, ploaia care se strecoară printre fețele scoase, rochia miresei agățată în vitrină, pătrunsă de ace de ger, marginile orașului care stau pe spinări de tancuri, părinți retezați pînă la os, țepeni, crucile care se mișcă prin zăpadă, prin lume, rochia miresei care a înflorit, de data acesta nu în curte, ci pe trupul femeii, morminte săpate pe stradă, fata care intră în pămînt ca în rochia albă, cravata mirelui transformată într-un fluture negru, care îl strînge de gît, nunta din mormînt, trupul ca pod dărîmat, femeia cu zăpadă pe ea, mamele care nu au privire, copilul care caută vîrful săgeții să sugă, oasele morților care fac o șosea, morții și viii care se întrec în alergare, de la un tanc la altul, de la o bombă la alta, picioarele desfăcute care se zbat cu înghețul în pîntece, băiatul înfășat în pielea mamei, pîntecele scos din femei, cadavrele bombardate și a doua oară, moartea purtînd o rochie albă, copii născuți cu pușca la cap, gheața venită din cer, cupola cerului devenit rochie de mireasă ce ne acoperă pe toți.

Imagini obsedante, viziuni bîntuitoare se coagulează în poeme de o simplitate stilistică și o capacitate tranzitivă ce nasc o fascinație magnetică: „sînii așteaptă să fie călcați de șenile/ măcar dați la o parte“, „nu mai poți ieși sau intra în gară/ prin ceasul în care/ zilele trec în noapte/ fiindcă/ morții au mai multe amintiri decît vise“, „între oameni nu mai e loc/ nu e loc să trăiești“, „mormintele să fie în aer/ să fie împușcate/ moartea să vină de mai multe ori // una e prea puțin pentru durere“, „dar fiecare moarte trece în celălalt“, „noaptea nu termina timpul, termina omul“.

Detașarea din poezia Vioricăi Răduță este aparentă, autoarea se strecoară pe sub pielea celor fărîmițați și scrie frînturi de gînduri, de senzații, de imagini care, de fapt, îl apropie pe cititor de miezul ororii dezumanizante, de ipostazele omenescului aflat la granița dintre viață și moarte: „în calea morții sînt oameni/ fierul încetinește/ frig oțelit/ unul de femeie altul de bărbat, copilul e prea devreme/ aerul prea devreme/ băgat în pămînt // fierul sfîșie rochia/ marginea ei/ femeia întinde lumina pe fereastra vagonului // dar se trage în ea // răscolită de brațe/ ce fac îți iau moartea ce fac/ zice // și e cîrpă umedă cîrpă vie/ poți face din ea rochie de nuntă spune soldatul/ din șanțul săpat în el // de la mire la fată/ așa/ fără piele // amîndoi au trupurile tăiate/ el își face nod la cravată/ pămîntul începe să se miște/ să facă morminte // jumătate oameni“.

În volumul cum îngheață rochia mirese, Viorica Răduță construiește un univers poetic fluid, de o acută originalitate, și se dovedește o voce inconfundabilă, care surprinde și transmite dramatismul evenimentelor fără a dramatiza.

Viorica RĂDUȚĂ, cum îngheață rochia miresei, Editura Charmides, 2024, 94 p.