https://suplimentuldecultura.ro/45842/fragilitatea-nu-are-varsta

În 2024 Donatella Di Pietrantonio a câștigat cu romanul Vârsta fragilă Premiul Strega, cel mai râvnit premiu din Italia. Confirmarea a fost dublă, pentru că atât juriul principal, cât și juriul de tineret l-au desemnat drept câștigător.

 

Romanul a fost tradus în limba română de Mihaela Găneț la Editura Polirom, ca și celelalte două romane: Cea care se întoarce (Polirom, 2020), adaptat pentru teatru şi pentru marele ecran în Italia, dar și Borgo Sud (Polirom, 2022), finalist la Premiul Strega în 2021.

 

Narațiunea redeschide răni camuflate

 

În Vârsta fragilă, inspirându-se dintr-o știre privind o crimă ce avusee loc într-un oraș de munte din Abruzzo, Dontella Di Pietrantonio își readuce cititorii în locul său natal și spațiul preferat al prozei sale. Alte elemente comune cu scrierile anterioare sunt personajele feminine puternice și fragile în același timp, dar și poveștile tăinuite din comunități mici, care ies întâmplător la suprafață, cu efecte nebănuite.

În centrul romanului stă relația disfuncțională dintre o mamă și o fiică, Lucia și Amanda. După ce soțul o părăsește, dar nu divorțează și nu își ia hainele din dulapuri, iar fiica se mută în Milano, Lucia, fizioterapeut, rămâne să trăiască singură, lângă Pescara. Ea apare în roman atât ca mamă, cât și ca fiică, relația cu tatăl său, care trăiește la rândul lui singur în munți, fiind complicată. Relația cu Amanda este lipsită de comunicare autentică, dar pandemia îi readuce acasă fiica înstrăinată. Plecase în Milano, la studii, cu ochii plini de lumină, de speranță, dar acum Lucia se trezește cu o fiică depresivă, întunecată, de nerecunoscut. Renunțase la facultate și nu avea prietenii pe care îi plăcuse mamei să creadă că îi are. Existența îi este inertă, multiplele forme ale inapetenței sale pentru viață fiind greu de suportat de mama care se trezește că e doar un paznic neputincios, împovărat de vinovăția de a nu fi știut niciodată să aibă grijă de fiica ei. Nevoile tatălui și ale fiicei îi tulbură propria inerție existențială și redeschide răni camuflate.

Durerile amândurora sunt mocnite, iar tăcerile lor sunt ascuțite. Lucia nu știe să străpungă tăcerea încăpățânată a fiicei, apatia, nepăsarea pentru propriul viitor, pentru un sens al vieții. Dar o doare teribil când vede cărțile deschise la aceeași pagină, refuzul fetei de a mânca, dezordinea din jurul ei: „Dezordinea pe care o găsesc dimineața îmi amintește că nu mai sunt singură acasă. Amanda s-a întors, mă uit în jur și dau peste urmele ei: pe brațul canapelei e farfuria cu pâinea mușcată, iar în pahar un rest de băutură. Pătura e îngrămădită într-un colț, alături de cartea lăsată cu fața în jos mereu la aceleași pagini“.

Revenirea fetei îi trezește mamei amintiri amorțite, așa că narațiunea face un salt în timp de douăzeci de ani, evocând tragedia ce îi marcase puternic adolescența și întreaga viață: în anii 1990, în adâncul munților Maiella din centrul Italiei, o crimă brutală a spulberat liniștea comunității locale. Două tinere au fost ucise, o a treia, rănită, reușind cu greu să fugă și să se ascundă. Această a treia era Doralice, cea mai bună prietenă a Luciei care avea pe atunci douăzeci de ani și nu se afla alături de prietena sa tocmai pentru că, își repeta ea, o trădase și plecase pe furiș să vadă marea. Vinovăția o va apăsa mereu. Așa cum o va apăsa și vinovăția că nu i-a fost alături fiicei, mai ales în noaptea în care fusese victima unui jaf.

 

Fragilitatea care unește generațiile

 

 

Amplasată pe fundalul munților accidentați Apenini, narațiunea împletește complex luptele personale ale Luciei și Amandei cu misterul tragediei, cu atât mai mult cu cât crimele se săvârșiseră pe pământul familiei. Sfârșitul verii a însemnat pentru Lucia o smulgere brutală din adolescență, iar în fața cititorului se derulează simultan tinerețea mamei și a fiicei. Trecutul și prezentul merg mână în mână până la final, căci prezentul se întoarce într-un trecut cu probleme nerezolvate și revizitează peisaje interioare încă vii.

Lucia suferă pentru că își vede fiica renunțând la propriul viitor și nu acceptă ca aceasta să fie mai puțin decât este ea: „Nu accept ca fiica mea să facă mai puțin decât mine. Renunțarea ei e eșecul meu“. Doar că fiica nu participă la cursa pe care și tatăl acesteia o duseseră în viață, acea de a-și depăși condiția. Pentru ea o diplomă nu reprezintă nimic. Cel mai greu Luciei îi este să fie mamă cu adevărat, să-și înțeleagă copilul, să-l salveze, să-l facă să simtă că nu e singur și este iubit: „Cât de departe sunt uneori gândurile copiilor noștri de ceea ce credem noi. Acel fals sentiment de a fi pe aceeași lungime de undă cu ei e doar o amintire de când erau copii“.

Fragilitatea, ca dimensiune ireductibilă a omului, este deopotrivă a copiilor și a părinților, indiferent de vârsta acestora, și pare adesea a fi singura lungime de undă care îi leagă. Reconstituind scena crimei și a descoperirii vinovaților, autoarea își plimbă cititorii prin natura din munți, dar și prin sufletul oamenilor din acele locuri, făcându-le cunoștință cu sălbăticia lor, cu alte probleme neștiute. Este până și cazul lui Vasile, cel care le-a omorât pe fete, o victimă la rândul său: „Era un băiat de douăzeci și unu de ani, a spus, lăsat singur; nici o legătură cu familia din care provenea și nici măcar un prieten. Zi și noapte în contact cu animalele, până la abrutizare“.

Reluarea trecutului și împletirea lui cu prezentul pun în prim-plan momentele traumatizante care îi lasă pe oameni fără voință și fără putere și creează noi înțelegeri de sine, noi perspective asupra conflictelor și suferințelor ce au făcut oamenii să fie cei care sunt și să lase moștenire, involuntar, propria mutilare sufletească.

În romanul Vârsta fragilă, scriitura Donatelei Di Pietrantonio este simplă, fluidă, aparent rece, crescând astfel gradul de verosimilitate și empatia cititorului acestei povești în care se împletesc dureri înăbușite, frici, tăceri vinovate, dorințe neexprimate, căderi, pierderi și dificultatea propriei deveniri, posibilă totuși.