Loxandra – o lectură voluptuoasă

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/loxandra-o-lectura-voluptuoasa/

Maria Iordanidou, nume nou pe piața de carte din România, s-a născut la Constantinopol în 1897, orașul natal al mamei sale, și a murit în 1989. A avut o viață agitată. A locuit cu părinții în Pireu și, după divorțul acestora, s-a întors la Constantinopol (sub supravegherea bunicii sale materne, Loxandra). Aflîndu-se în vacanță în Georgia, la Batumi, după izbucnirea Primului Război Mondial, a trebuit să rămînă cu rudele sale în orașul Mariupol din Ucraina. În 1917 a revenit în Constantinopol, a locuit apoi în Alexandria și Atena și a lucrat pentru Ambasada Rusă, pînă cînd a fost concediată la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Casa i-a fost distrusă în timpul ocupației germane a Greciei, iar ea a fost persecutată și închisă în diferite lagăre.

Încurajată de prietenii pe care îi încîntase cu povești din tinerețea ei de la Constantinopol, dar mai ales cu povești despre bunica sa – o lume în sine și efigie a unei lumi pe cale de a apune –, Maria Iordanidou s-a apucat să scrie prima ei carte la vîrsta de 65 de ani. Loxandra a fost publicată un an mai tîrziu și s-a bucurat de un succes enorm, a fost constant retipărită, ba chiar a fost transformată într-un serial de televiziune în 1979-1980 și popularitatea sa a crescut considerabil. Maria Iordanidou și-a continuat seria romanelor cu Vacanță în Caucaz, Ca niște păsări pribege, În vîltoarea timpului și Curtea noastră, toate inspirate din propria viață.

De curînd, la Curtea Veche Publishing, în colecția Byblos, a apărut primul ei roman, Loxandra. Traducerea îi aparține lui Claudiu Sfirschi-Lăudat, pasionat de cultura greacă, de dramaturgie și de simțul mirosului. Stenică, dar și sinestezică, pentru a ajunge la cititorul român cu tot farmecul ei colorat, Loxandra avea mare nevoie nu doar de un stilist rafinat și de un foarte bun cunoscător al limbii și literaturii grecești, dar mai ales de un om care să simtă întreaga frumusețe senzuală a cărții, fie că vorbim de savoarea cuvintelor, a dialogurilor, a mîncărurilor sau de căldura privirii cu care Loxandra învăluie mărunțișurile lumii.

Pitoresc și profund uman, amuzant și nostalgic, cu un fundal istoric ambalat savuros și cu însuflețire, Loxandra salvează de la uitare lumea grecilor din Constantinopolul sfîrșitului de secol IX și începutului de secol XX și, odată cu aceasta, propriul trecut. Scrie Claudiu Sfirschi-Lăudat în Nota traducătorului: „traducerea noastră are și ea intenția de a trezi la viață cuvinte peste care s-a așternut praful timpului, cuvinte care au circulat în spațiul balcanic, aflat la confluențe culturale ce și-au lăsat o amprentă profundă asupra noastră“. Și chiar reușește, desfătarea oferită de carte fiind dată și de această întîlnire a cititorului cu musafirlîcuri, alișverișuri, mîini boite, cu laptagiul și simandra, cu harabalele și zărăfia.

Personajul principal este Loxandra (al cărei prototip este chiar bunica autoarei), o grecoaică exuberantă pe care nu ai cum să nu o îndrăgești sau să o uiți. Figură emblematică a mahalalelor grecești din Cetate, la Loxandra toate sînt cu asupra de măsură: „voce tare, inimă mare, pîntece mare, poftă mare“. Cînd vorbește în șoaptă, încetișorul ei e precum clopotul Sfintei Sofia și doar morții nu o aud. Și nici nu își poate ține limba în frîu și nici furia în buzunar. Mîinile îi sînt mari, „ca de patriah ortodox“, dar „plămădite să dăruiască“. Are o relație specială cu Sfînta Fecioară, îi dă acesteia toate giuvaierurile ei, ca să poată face copii. Odată semnat contractul cu Maica Precista, face doi copii, pe lîngă cei patru ai soțului. Pe toți îi crește cu dragoste.

Generoasă și autoritară, e mare iubitoare de cîini și de pisici („cînd o auzi pe Loxandra blestemînd pisicile, înseamnă că le dă să mănînce carne și o apucă remușcările“), de stat la taifas cu rudele sau cu oamenii mahalalei (casa îi este și loc de pelerinaj pentru toți copiii oropsiți), în timp ce bea cafea și mănîncă lucum. Dar mai ales e stăpîna absolută a bucătăriei-regat, cocoana fiind mare meșteră a gătitului, dar și a mîncatului, felul principal prin care își exprimă iubirea pentru viață, prin care se desfată și îi desfată pe ceilalți: „Și pînă să aducă Sultana furculița, Loxandra deja ține în palmă, tandru, cel mai mare barbun și îl miroase. Îl miroase, îl cercetează cu atenție. Se apleacă și îl atinge cu limba. Își apropie delicat buzele de el, îl mîngîie, îl dezmiardă și brusc mușcă din el. Îl înfulecă“.

Grecoaica exuberantă te înhață cu mîinile ei mari și galantoane și te poartă prin viața colorată a familiei sale și prin tabloul unei epoci agitate, printr-un Constantinopol cosmopolit, în care coexistă turci, armeni, bulgari și kurzi, prin viața de zi cu zi și prin tradiții, dar mai ales îți face o poftă teribilă de viață cu bucatele deprinse de la bunica ei, prin care le aduce tuturor bucurie. Cititorul e pus la grea încercare de revărsarea de mîncăruri puse pe galantar cu larghețe, într-o lume care la începutul romanului curge iavaș-iavaș: midii umplute, prăjite cu scordolea, sărmăluțe cu orez, pecteni prăjiți pe jăratic în cochilia lor, caviar negru din belșug, pastramă, dolmades, barbuni prăjiți, gavanoase cu dulceață sau cu murături, măsline zdrobite, găină fiartă în sos, malebi, burec cu sos din carne de vițel, fel și fel de mezelicuri, peltea de gutui și de must, dulceață de trandafiri, vinete împănate cu muguri de pin și stafide, rață cu bame, morcovi murați. Exilul în Atena o va face să sufere tocmai pentru că nu va mai avea aceste mîncăruri. Iar atunci și amurgul devine trist.

Personaj autentic și solar, Loxandra iubește marea și aerul ei sărat, platanul din grădină, mireasma de iasomie, biserica Baloukli cu apa ei sfințită, coșulețul cu danteluri, bocceluța cu petice, cafeaua băută după terminarea treburilor, divanul din odăița joasă, pe care se așeza cu broderia în mînă, mîinile mirosind a coajă proaspătă de lămîie, caprifoiul, pe Calipso – frumoasa frumoaselor printre pisicile Orientului, pe care i-o va fura curtea sultanului –, peticele care îi amintesc oameni și întîmplări din vremuri trecute („un întreg trecut legat într-o bocceluță“), primele ceasuri ale dimineții, dar și serile cînd se plimba prin casă pentru a verifica dacă sînt închise ferestrele, Bosforul cu palatele lui mari, platanii seculari, castanii, pîraiele sălbatice, pădurile de pin, vara cu mesele savurate în grădină, toamna cu noile miresme, împodobirea casei iarna, cînd aprindea sobele și casa mirosea a pin și a stejar.

De fapt, „toate erau frumoase în viață și, pe măsură ce îmbătrînea, Loxandra îndrăgea și mai mult toate cele“. Se bucură de viață cu toate simțurile și știe să accepte cu simplitate moartea celor iubiți. E convinsă că prea multă tristețe smintește și se leapădă de ea ca de un strai de prisos. Nu tînjește după paradisuri pierdute, nu caută fericirea, dar aceasta o găsește și Loxandra știe ca nimeni altcineva să se bucure de ea. Iar cel mai important, își asigură moștenirea și își învață și nepoata să iubească viața, să se bucure de ceea ce vede, simte și aude și să prindă drag de ceea ce face.

Din carte nu lipsește nici condica istorică și politică a vremii – declinul grecilor din Istanbul, masacrul de la Chios, masacrele armenilor, războiul ruso-turc, Tratatul de la San Stefano, revoltele din Creta. Dar pentru Loxandra acestea sînt nesemnificative pe lîngă grijile și bucuriile sacrului său univers domestic, ba chiar le ține minte prin asociere cu incidente precum pisica furată sau o tigaie arsă. Ritmul în care autoarea le evocă este unul expeditiv, dîndu-le astfel mai degrabă un aer de fapt divers, cum de altfel și erau pentru Loxandra. Roțile zimțate ale istoriei sînt cel mai îndepărtat dintre cercurile concentrice ale vieții sale. Organic, își primenește ființa cu ușurință, atentă însă la nevoile celor din jur, le rămîne nedezmințită un axis mundi, un „port primitor“.

Dragostea de viață, generozitatea, efervescența, spontaneitatea, seninătatea, altruismul și optimismul sînt instrumentele prin care Loxandra suspendă parcă timpul și devine mai puternică decît marea istorie (pentru ale cărei mendre dă dovadă de inapentență), chiar și atunci cînd e nevoită să-și lase în urmă casa ori chiar Cetatea în care deja își avea pregătit mormîntul. Un mormînt în care nu intră chiar așa ușor, căci i se face foame. Una dintre cele mai amuzante scene din roman se petrece în momentul în care cei din jur cred că Loxandra trage să moară, dar ea are nevoie doar de sarmale în foi de varză: „Eu mor de foame și ăstora le arde de înmormîntare“.

Suculent, stenic, ludic și colorat, romanul Loxandra al Mariei Iordanidou e o lectură voluptuoasă.

Maria IORDANIDOU, Loxandra, traducere din greacă, note și glosar de Claudiu Sfirschi-Lăudat, Curtea Veche Publishing, București, 2024, 256 p.