Scriitoarea turcă Tezer Özlü (1943-1986) a fost una dintre vocile în răspăr cu timpurile în care a trăit. S-a născut la Simav și s-a mutat la Istanbul când avea 10 ani. În 1961 a plecat în străinătate și apoi a făcut autostopul prin Europa în perioada 1962-1963.
S-a căsătorit cu actorul și scriitorul Güner Sümer, pe care l-a cunoscut la Paris. După ce s-a stabilit la Istanbul, a urmat intermitent numeroase tratamente pentru tulburare bipolară în diverse clinici de psihiatrie. S-a luptat nu doar cu problemele de sănătate mintală, ci și cu factorii social-politici ai vremii, străduindu-se să ducă o viață în afara convențiilor din societatea dominată de bărbați naționaliști și radicali, de prejudecăți și de limitări. Literatura sa are un substanțial fond autobiografic și este o oglindă a acestor lupte, neavând nimic în comun cu literatura contemporanilor săi angajați politic, care optau pentru opere social-realiste.
Narațiune de o frumusețe incomodă
Tezer Özlü
În Nopțile reci ale copilăriei (1980), roman tradus în 2024 la Editura Polirom de Luminița Munteanu, Tezer Özlü a scris o poveste în care se amestecă experiențe din copilărie, tratamente, efectele dezumanizante ale tratamentelor cu electroșocuri, iubiri, relații sexuale, nevoia de libertate și de independență a unei femei sfâșiate lăuntric, atmosfera din cadrul unei familii patriarhale rigide în care băieții erau avantajați sau ecouri ale terorii din timpul tulburărilor politice din anii ’70, în timpul cărora fratele său a fost arestat.
Autoficțiune diaristică, Nopțile reci ale copilăriei este o confesiune străbătută de sensibilitate și de puterea naratoarei de a-și asuma și expune vulnerabilitățile, dar mai ales „nebunia“ personală proiectată pe fondul nebuniei autocrației turcești care îi pune această etichetă. Vocea narativă este bine controlată, poetică adesea, iar scrierea are un aspect cinematografic prin care autoarea evită structurile rigide ale unei narațiuni convenționale și capătă o frumusețe incomodă, tăioasă, pătrunzând în straturile adânci ale unei minți nealiniate.
Personajul narator, lipsit de nume, examinează convențiile existenței clasei de mijloc prin portretizarea propriei familii. Romanul se deschide cu figura unui tată cu spirit cazon: „Tata, care a fost cândva profesor de sport,
și-a păstrat fluierul din dotare. Dimineața suflă din fluier, patrulând prin casă în pijamaua lui lălâie, cu dungi. […] Răcnește de parcă ar suna din goarnă […]. El și-ar dori ca în viața domestică să domnească o disciplină militară“. Noaptea, fetița se cuibărește în brațele mamei pentru a scăpa de frig și de singurătate. Mâinile îi sângerează din cauza gerului pe care trebuie să-l îndure până la școală. Curentul electric vine doar seara și se ia la miezul nopții. În casă sunt șase persoane, fetița împarte patul (care are o adâncitură în mijloc) cu sora sa, Süm. Se roagă la Dumnezeu până ajunge să creadă că nu există. Astfel se simte liberă să gândească ce vrea.
Relația dintre părinții săi este surprinsă frust și se dovedește reprezentativă pentru o întreagă categorie socială din Turcia acelei vremi: „Între mama și tata nu pare să existe nici un dram de afecțiune, nici o urmă de dragoste. Mama dă de înțeles prin tot ce face că nu-l place deloc pe tata ca bărbat. La fel ca toți mic-burghezii, sunt legați unul de altul prin exigențele propriilor responsabilități. Dimineți total lipsite de iubire. Nopți total lipsite de iubire“.
Casa e un balamuc. Viața din afara casei pare mereu mai frumoasă, copiii se vor strădui să dezerteze: „îmi doresc mereu să plec, să plec, să plec. să plec, să plec“. Gândul și încercarea de a se sinucide o vor duce pentru prima dată la psihiatrie. Nu va mai încerca să se omoare, dar spitalele de boli mintale vor deveni o altă casă-balamuc. Nimeni nu o poate salva de ele. Și printre călugărițele de la Liceul de Fete, atmosfera e la fel de întunecată: „Călugărița rotofeie care stă în fața porții de fier de la intrarea în școală ne controlează ținuta. Ne verifică la sânge ca nu cumva să purtăm ceva de altă culoare decât bleumarin sau alb. După inspecție urcăm scara îngustă și, când intrăm pe ușa de sticlă din stânga în clădirea școlii, ne pomenim în semiîntuneric“.
Disciplina inumană a statului turc e omniprezentă și mutilantă. Nevoile par simple, dar se dovedesc imposibile: „Îmi doresc să împrăștii norii, să cuprind soarele în palmă, să alerg cu puștii aceia pe dealuri, să mă bucur odată cu ei de copaci, de vânt, de soare, de ploaie, de oameni“. Anii trăiți par morți sau mai degrabă omorâți de cei din jur și, într-o lume copleșită de lipsuri și de suferință, nevoia de evadare, de libertate rămâne singurul vis: „Creștem pradă furiei. Creștem stăpânite de furie la adresa cartierului, a străzii pe care locuim, a camerelor în care stăm, a obiectelor care ne înconjoară, a paturilor vechi, cu saltele de bumbac și gropi la mijloc, în care abia reușim să ne încălzim iarna. Doar străzile sunt pline de viață. Acolo domnește o anumită însuflețire. Oamenii orașului, mulțimea, lumea din jur – toate acestea sunt frumoase, adevărate. Vuietul lumii exterioare, care te cheamă. Vuietul care trece-n zbor peste alte țări, ajungând în vest la un ocean, iar în est la altul“. Credința ori măcar speranța că lumea reprezintă altceva decât a fost obligată să trăiască și că există un sens încă neștiut devine un fir călăuzitor.
Mai târziu, se va muta din oraș în oraș în oraș, dar va fi mereu însoțită de sentimentul golului. Va spera că acest gol va fi umplut de bărbați, dar aceștia par a veni din altă lume, superficiali, vulgari, prizonieri ai bogăției, ai unei lumi exterioare lipsite de profunzime. Apropierile de bărbați se transformă cel mai adesea în alte deziluzii. Tânjește necontenit să fie ținută în brațe, să simtă protecție, căldură. Dar bucuriile dragostei, ale sexului sunt trecătoare, căldura lor iluzorie: „Când mă culc cu bărbatul ăsta am parte de orgasme sublime, dar în final nu simt decât un vid absolut. Mă cuprinde imediat depresia și rămân singură cu nefericirea mea. Periplul și frenezia sexului se sfârșesc cu dorința de moarte“. Până la urmă, nopțile reci coboară mereu.
Căutarea libertății în frumusețea și tristețea vieții
Un refugiu provizoriu îl constituie cartierul Pera din Istanbul, filmele cu Grace Kelly, concertul lui Léo Ferré, romanele clasice rusești, filmele de artă, frumusețea unor străzi sau a unor încăperi, albastrul-verzui al mării, parfumul toamnei, speranța adusă de locurile noi pe care le străbate (Ankara, Istanbul, Paris, Berlin), șirul de iubiți, de căsătorii și de divorțuri sau plăcerile sexuale despre care Tezer Özlü scrie fără inhibiții: „Concertul se încheie. Îmi aprind o țigară de îndată ce ies din sală. Mă așteaptă un oraș impunător, cafenelele sale, care rămân deschise până la ziuă, barurile, cârciumile unde se cântă muzică grecească. Ce emoție nemaipomenită să mă pomenesc purtată de șuvoiul nestăvilit al vieții! Și, mai presus de toate, să mă aflu într-un oraș care vine în întâmpinarea acestei exaltări, care-i răspunde prin bulevardele, prin cafenelele sale, prin oamenii care sălășluiesc în el. De cele mai multe ori, omul își petrece viața hrănindu-se cu amintirea exaltărilor trecute. În anumite perioade ale vieții însă exaltarea aceasta ne stăpânește, la modul cel mai concret, zi și noapte. Printr-un cântec. Printr-un tablou. Printr-un bulevard pe care-l vedem așternându-se în fața noastră. Printr-un om pe care-l iubim, pe care-l dezmierdăm. Printr-un copac cu frunze foșnitoare“.
Toate experiențele și trăirile sunt puse în pagină de o voce fermă, care nu aderă la compromis și refuză ancorarea în lumea convențiilor.
Singurătatea nopților reci nu i se poate curma, o însoțește permanent, iar această senzație este potențată de alegerea scriitoarei de a estompa cronologia și de a amesteca locurile, de a recurge la tăieturi și elipse ce oferă senzația unei curgeri circulare a suferinței, dar și a speranței, a căutării libertății. Golurile referențiale din această poveste în zig-zag sunt umplute cu emoții, cu coerența sinelui inflexibil, cu imagini senzoriale și cu o atmosferă vie, palpabilă, în care frumusețea și tristețea sunt de nedespărțit.
No comments:
Post a Comment