O moarte cum tu nu ai putea avea, noul volum publicat de Ciprian Măceșaru la Editura Litera, strînge 17 proze scurte, unele publicate anterior, modificate însă aici. Sînt scrieri concentrate, cu personaje foarte bine individualizate, cu intriga conturată rapid și dezvoltată succint, cu final deschis, surprinzător, de impact, care-i strecoară cititorului în buzunar fel și fel de întrebări sau interpretări posibile. Ciprian Măceșaru se dovedește un scriitor matur, cu scris șlefuit, dar mai ales unul dintre puținii scriitori din literatura română care știu să se folosească de umor (amar, cel mai adesea), de ludic și de ironie cu multă subtilitate, nicicînd cu firele la vedere.
Universul explorat de aceste proze este divers. Autorul a decupat și a adus sub ochii cititorului diverse situații de viață: scene din copilărie, întîlniri neprevăzute, iubiri ratate, revolte stradale, călătorii în timp și spațiu, scene din baruri, o femeie ce oscilează între un fotbalist și un măcelar, revederea unui prieten din tinerețe, a cărui prezență adîncește povara mediocrității vieții și chiar a morții, discuții între un maestru și un discipol, scene din viața, dar și din moartea lui Pompilică, nebunul satului, un bărbat care pare o fabrică de draci și nevasta care leagănă dracii pe-un picior, inocența unui copil spulberată de incapacitatea adulților de a vedea esențialul, relația unui bărbat cu cîinele său.
Dincolo de această diversitate de unghiuri, privirea autorului pătrunde în profunzime și conturează un inconfundabil univers al singurătății unor marginali, al unor inadecvați discreți, ce simt sau vor descoperi că între societate și lumea lor lăuntrică se cască un hău insurmontabil. Totuși, aceste personaje care prind viață în prozele lui Ciprian Măceșaru nu sînt niște blazați care au întors definitiv spatele lumii, ci niște oameni care fie tînjesc după căldură umană, fie știu să o trăiască atunci cînd le iese în cale. În ochii celorlalți sînt niște ființe anapoda, fiind desconsiderați pentru lipsa de voință, pentru iresponsabilitate, pentru ineficiența măsurată după standardele societății. Dar cîtă umanitate stă ghemuită sub pielea lor, numai ei știu.
Din această categorie, preferatele mele sînt Fotografia și Anotimpurile lui Haig Minasian. În prima proză, Alex este cuprins de „un soi de lene atavică“, nu îi mai pasă de ce spun oamenii, nu mai vede sensul agitației exterioare. Nu mai suportă oamenii zgomotoși, care gesticulează „ca niște marionete îndrăcite“. Alege să se simtă scutit de efortul de a se impune în viață, de a fi considerat responsabil. Eliberat de aceste constrîngeri ale vanității, fericit că s-a descoperit pe sine, preferă liniștea care limpezește lumea și care face aerul mai transparent, lăsînd oamenii și sunetele să capete importanța cuvenită. Soția îl părăsește, prietenii se îndepărtează, contrariați de muțenia lui și de lipsa de voință. Dar Alex o întîlnește pe Maria, o altă ființă tăcută: „O privea în ochi, iar ea înțelegea că nu era nevoie de cuvinte, de parole, de îndemnuri, că limbajul e pentru a regla lucruri, a stabili granițe, că un cuvînt rostit greșit poate omorî ceea ce crește-ncet în tăcere“. Îi unește tandrețea tăcerilor și plăcerea fotografiei, iar finalul prozei alunecă într-un tărîm magic-metaforizant: „Patul a dispărut, au dispărut și celelalte obiecte, iar apartamentul a căpătat pe nesimțite o formă tubulară. Alex și Maria deveniseră o singură ființă, o singură lumină, mai bine spus o lumină plutind între lentile, ca un peștișor auriu într-un bol fermecat“.
În Anotimpurile lui Haig Minasian se remarcă simpatia profundă, tandrețea autorului față de viața tristă a personajul său, insuportabilă pentru ceilalți: „Se simte ca o trompă de elefant pe fața lumii, ca un adaos nepotrivit, nu se pricepe să trăiască“. Dar îi place să se plimbe cu mîinile în buzunare atît de mult, încît preferă să-l ude ploaia decît să poarte umbrelă. Nu îi privește în ochi pe oameni, de teamă să nu se rătăcească. Îi place să fie îmbrățișat, dar nu are un prieten care să facă asta, și uneori, cînd se simte la capătul puterilor, îmbrățișează cîte un om pe stradă, în ciuda consecințelor. Cu ultimii bani, își cumpără un costum, sperînd să găsească astfel femeia potrivită. Îmbrăcat în costum, prinde curaj, privește oamenii în ochi. Protestează împotriva lui însuși, dar nu are autorizație, primește amendă și rămîne fără costum. În Delay, bărbatul narator se uită la meciuri, dar constată că televizorul său are o întîrziere de cinci secunde față de al vecinului. Doar că defazarea se petrecere și în relația cu Ioana. Cît de adînc este acest decalaj, află tot din apartamentul vecinului.
Ironia și umorul fin din aceste proze oferă deschidere, libertate, atacă falsele valori și dezvăluie, prin contrast, adevărul, într-o manieră reconfortantă. Ironia funcționează însă și ca o terapie a vanității, deviază așteptările cititorului și le oferă alt sens. Falsa naivitate ascunde o luciditate extremă, iar surîsul ironiei aduce cu el senzația apropierii de real.
Prozele se remarcă și prin intrarea în scenă a personajului central, prin tușele subtile și rapide cu care i se conturează personalitatea, iar instantaneele de viață cu străfulgerări poetice amintesc de arta fotografiilor, ce reprezintă o altă formă de manifestare a creativității lui Ciprian Măceșaru.
No comments:
Post a Comment