Eleganța suferinței

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/eleganta-suferintei/

Japonia a fost întotdeauna o națiune concentrată pe înțelepciune și frumusețe, nu doar în literatură, pictură, arhitectură, ceramică, obiecte de artizanat, caligrafie, aranjamentul florilor, arta de a mînui sabia, vechea ceremonie a ceaiului, ci și în ansamblul vieții cotidiene sau ca atitudine a omului în fața vieții și în fața morții. Atenția acordată de către artiștii japonezi fenomenelor efemere ale existenței a produs opere ce se disting prin austeritate rafinată, minimalism, rigoarea expresivității, dar aceste valori au fost grefate cel mai adesea pe un umanism cald și discret.

În perioada Heian, în Japonia s-a configurat un simț distinct al esteticii, definit în special prin conceptele wabi sabi și mono no aware. Fiecare dintre aceste estetici descrie un fel diferit de frumusețe, o frumusețe subestimată, surprinsă în forme neașteptate și resimțită nuanțat prin diverse stări perceptiv-senzoriale. Efemeritatea este caracteristica distinctivă a esteticii japoneze, fiind în concordanță cu termenul budist mujō, care poate fi tradus prin impermanență. Unul dintre puținii occidentali care au considerat conceptul de impermanență în context estetic ca fiind important a fost Vladimir Nabokov, care, în prelegerea sa despre Metamorfoza lui Franz Kafka, afirma că acolo unde este frumos este și milă, pentru simplul motiv că frumosul întotdeauna moare.

Potrivit budismului, suferința apare pentru că oamenii încearcă, dar nu reușesc să controleze aspectele impermanente și nesubstanțiale ale vieții. Prin mono no aware se sugerează ideea că impermanența nu trebuie doar acceptată, ci apreciată, fără ca asta să însemne că este binevenită sau celebrată. Alături de tristețea pierderii unor oameni sau lucruri, trebuie să existe și bucuria liniștită, generată de faptul că am avut șansa de a asista la frumusețea vieții. Conștientizarea condiției fundamentale a existenței nu este un motiv de disperare nihilistă, ci mai degrabă un îndemn să ne savurăm viața mai profund și să dăm dovadă de recunoștință pentru faptul că ni s-a acordat un astfel de moment. 

Kitchen, cartea cu care a debutat Banana Yoshimoto, este considerată a fi nu doar cea mai îndrăgită carte a ei, ci și una dintre cele mai bune cărți din literatura japoneză contemporană. Personajele din cele două povești cuprinse în volum, Kitchen și Lumina lunii, sînt tineri care se confruntă cu singurătatea, moartea, pierderea, doliul, iubirea sau nevoia conexiunii umane. Ceea ce impresionează este atitudinea lor în fața suferinței. Toate personajele sînt înconjurate de moarte, de singurătate și de durere. Dar lectura este, aparent paradoxal, una luminoasă, pentru că lipsesc lamentațiile, patetismul sau cinismul pe care îl naște adesea durerea. Peste pierderi și suferință plutește o tandrețe discretă, o acceptare cîștigată greu, o umanitate caldă în nevoia ei de a se împotrivi prăbușirii, de a se agăța de cîte o rază de lumină, indiferent cît de firavă ar fi: „Vreau să fiu fericită. Să mă pot gîndi la puținul praf de aur pe care îl țin în mînă, nu la efortul depus pentru a-l obține, cernînd ore în șir noroiul din albia rîului. Și m-aș bucura foarte mult dacă toți oamenii la care țin ar putea să fie și ei fericiți“.

Mikage și-a pierdut ambii părinți cînd încă erau tineri. A fost crescută de bunici, cînd a intrat la liceu i-a murit bunicul, iar povestea din roman începe la cîteva zile după ce îi moare și bunica și tînăra se trezește absolut singură pe lume. Simte că lucrurile din jur devin ireale, o înșelătorie. Dintre toate locurile din lume, cel mai mult îi place bucătăria. Îi place și să privească strălucirea tristă a stelelor sau lumina lunii. Deși a fost crescută cu dragoste, se simte mereu singură. În mod surprinzător și ciudat, după moartea bunicii, este invitată de un băiat și de mama acestuia să locuiască la ei. În casa lor, se va îndrăgosti mai întîi de bucătăria acestora și de canapea. Bucătăria este o reflectare a ei înseși, locul în care își poate exprima sentimentele și se poate ascunde de haosul orașului. Bucătăria îi oferă protecție și senzația unui nou început.

Yūichi este și el un tînăr străbătut de singurătate. Mama i-a murit, iar tatăl recurge la operații și îi devine mamă. Va muri și aceasta, singurătatea băiatului amplificîndu-se. Prima impresie pe care și-o face Mikage gravitează în jurul detașării, al singurătății acestuia: „Oricît de amabil ar fi vorbit și s-ar fi purtat, părea că trăiește singur, într-o lume numai a lui“.

Eriko, bărbatul transformat în femeie, era un tip tăcut și retras. Acum este o femeie zîmbitoare, luminoasă, altruistă. Are puterea de a-i fascina pe cei din jur și de a transforma în realitate tot ce îi trece prin cap. A dorit să crească un copil cu inimă bună. Mikage și-o amintește astfel: „Puterea ei de a fascina, ca o lumină strălucind din adînc, o ajutase să ajungă pînă aici. Nu avusese efect doar asupra soției moarte, asupra fiului, asupra mea. Tot din cauza asta, ea se afundase într-o singurătate în care nici un zgomot nu putea pătrunde“. Singurătatea îi este scut, dar după moartea sa, ceea ce rămîne în amintirea celorlalți este tocmai lumina din ea: „Oamenii cu adevărat mari au puterea de a da drumul din colivie luminii, ca să strălucească și în inimile celor din jur. Atunci cînd ei dispar, se așterne peste toate o umbră vecină cu disperarea. Poate măreția lui Eriko a fost una mai greu de observat, dar ea a existat, şi acum nu mai există“. Mikage este tristă, dar și recunoscătoare pentru că a avut parte de un astfel de om în viața ei.

Cei doi orfani, Mikage și Yūichi, au puterea de a-și păstra zîmbetele, chiar dacă amare uneori. Își păstrează resursele de iubire, de grijă, de tandrețe și bucuria de a privi adesea cerul și luna. Și nu pot înțelege răutatea oamenilor. În schimb, conștientizează firescul efemerității frumuseții, a oamenilor, a stărilor: „Pe oameni nu-i înving forțele sau evenimentele exterioare, ei se prăbușesc atunci cînd înăuntru nu mai e nimic să-i susțină. Eram convinsă de asta. Nu voiam ca anumite lucruri din viața mea să se termine, dar ele se terminau oricum. Neputința asta nu-mi dădea voie acum să simt nici tristețea, nici neliniștea“. Fiecare dintre personaje încearcă să meargă mai departe și cititorul este purtat cu ele în această călătorie a vindecării. Cele două proze abordează și mecanismele de autoprotecție care le abat tinerilor atenția de la singurătate, dar mai ales dorința lor de stabilitate, de a umple golul creat de pierderile celor dragi.

Atitudinea personajelor în fața vieții și a morții este evidențiată și prin stilul adoptat de Banana Yoshimoto, claritatea și frumusețea frazelor susțin arta simplității. O simplitate plină de melancolie, de blîndețe și de căldură umană.

Banana YOSHIMOTO, Kitchen, traducere şi note de Irina Holca, Editura Humanitas Fiction, București, 2024, 176 p.