https://suplimentuldecultura.ro/45206/vrajitoarele-de-azi

Dubravka Ugrešić, născută în Iugoslavia, este o scriitoare foarte apreciată în lumea literară internațională (a murit în 2023), cărțile sale fiind traduse în zeci de limbi. Din cauza atitudinii antinaționaliste din timpul războiului de la începutul anilor ’90, scriitoarea a fost nevoită să părăsească Croația, stabilindu-se în Olanda. Un naționalist, supărat pe poziția ei împotriva războiului și pe criticile ei față de naționalismele croat și sârb, a numit-o trădătoare și vrăjitoare.

Ministerul durerii, primul roman al acestei scriitoare pe care l-am citit în 2010, când am și întâlnit-o la Festivalul Internațional de Literatură de la București, era bazat pe experiența personală a autoarei și spunea povestea profesoarei Tania Luciç, care, în urma războiului ce a divizat Iugoslavia, a fost nevoită să plece împreună cu soțul, dat afară peste noapte de la facultate. Se opresc mai întâi în Germania, apoi, în urma divorțului, el pleacă la Tokio, iar ea în Olanda, la Amsterdam, unde va preda studenților refugiați o limbă practic inexistentă, servo-kroatish, doar pentru ca aceștia să obțină viza.

Povestea lor este aceea a tuturor „refugiaților“ din fosta Iugoslavie care au împânzit Europa, coșmarul lor prelungindu-se mulți ani după încetarea războiului într-o convalescență mistuitoare, într-o căutare hipnotică a unui nou început. Reflectoarele erau puse pe războiul de după război, un război mocnit, discret, dar nu mai puțin tragic, care s-a consumat pe durata inefabilă a reconstruirii identității individuale și colective, ale căror repere fuseseră spulberate de fatalitatea istoriei.

 

Mitul Babei Iaga

 

Dubravka Ugrešić

Dacă tot a fost numită vrăjitoare, Dubravka Ugrešić a valorificat în romanul Baba Iaga a făcut un ou unul dintre cele mai cunoscute mituri ale puterii feminine din sud-estul Europei – cel al vrăjitoarei care trăiește într-o colibă construită pe picioare de găină. De altfel, romanul este contribuția scriitoarei croate la seria Canongate Myths. Baba Iaga (cunoscută sub numele de Baba Cloanța în alte țări, inclusiv la noi) este un personaj marginal și nu se încadrează în categoriile simpliste ce țin de bine și de rău.

Printre altele, ea refuză rolurile specific feminine și devine o figură a amenințării, a haosului, a puterii feminine subestimate. În mitologia rusă era un personaj malefic, un fel de ipostaziere a morții. Sursă de cunoaștere ocultă, hidoasă și scheletică, este și răufăcător, dar și binefăcător. Autoarea se joacă cu această ambivalență, împletind-o în poveștile interconectate ale femeilor care trăiesc în Europa de Est de astăzi.

Romanul are trei părți distincte și într-atât de diferite, încât versiunea în limba engleză a avut trei traducători. Primele două părți sunt ficțiune, în timp ce partea a treia este un studiu erudit al personajului Baba Iaga, așa cum apare în miturile și legendele din țările slave, dar și o analiză critică a primelor două părți, din prisma felului în care este transfigurat mitul înfricoșătoarei vrăjitoare (și a altor personaje din folclorul slav) în personaje și detaliile a căror semnificație scapă atenției cititorului la o primă lectură.

Prima parte, preferata mea, surprinde relația complexă dintre o fiică și mama ei, din Zagreb. Perspectiva este a fiicei care devine martora transformării mamei al cărei creier este atins de boală. Fiica pleacă într-o călătorie în Bulgaria, pentru a reconstitui prima parte din viața mamei, o exilată și ea. În prim-plan trece îmbătrânirea și memoria identitară, conturate prin intermediul unor observații și descoperiri emoționante, dar și prin secvențe reflexive: „Poate că «întinându-i» din când în când pe răposați, mama se elibera de sentimentul de vinovăție pentru efortul pe care ar fi putut să-l facă, dar nu-l făcuse. Vina pentru nepăsare, pentru că nu depusese mai mult efort ca să-i ajute pe oamenii apropiați, era camuflată de duritatea cu care-i judeca. Se temea pur și simplu să-și facă griji mai mari pentru alți oameni. La un moment dat se speriase de viață, așa cum era speriată de moarte. De aceea se ținea cu dinții de locul ei, de reperele ei mărunte și intransigente și închidea ochii la scenele și situațiile care o tulburau prea mult“.

Afectarea creierului mamei se manifestă mai ales prin pierderea cuvintelor, iar multe secvențe care surprind felul de a vorbi al acesteia devin chiar amuzante. Este doar un strop de zâmbet într-o mare de tristețe și de durere generate de probleme precum incapacitatea exprimării sentimentelor sau nevoia de a fi vizibil: „Absența afecțiunii fizice dintre noi și austeritatea exprimării sentimentelor au fost un soi de regulă nescrisă în viața noastră de familie. Ea însăși nu știa cum să-și exprime sentimentele, pe noi nu ne-a învățat cum s-o facem, iar apoi atât ei, cât și nouă ni s-a părut că e prea târziu să mai reparăm lucrul ăsta. Exprimarea afecțiunii ne provoca mai degrabă neplăcere decât plăcere, pentru că pur și simplu nu știam cum să reacționăm. Sentimentele se exprimau indirect. […] toate erau semnalele unui chin profund, care mocnea în ea de ani de zile, ale unui sentiment constant că nimeni n-o observa, că devenise invizibilă. Ducea acea luptă împotriva unei stări groaznice de invizibilitate cum știa și cum putea, cu mijloacele pe care le avea la dispoziție“.

Aceeași foame de a fi văzută o face și pe Aba, folclorista din Bulgaria, să se comporte bizar: „Era o foame rafinată, vorace, care știa să refuze cu demnitate hrana, o foame șireată, care nu se lăsa descoperită, o foame temătoare, care nu se încumeta să ridice mâna asupra sa, o foame mincinoasă și prefăcută, care știa să-și transforme scâncetul în cântec de sirenă și își lăsa balele peste tot“. De la Aba va afla protagonista povestea iubirii ascunse în oul făcut de Baba Iaga: „Mesajul acestui basm este că iubirea nu există, pentru că nimeni nu are nici putere și nici timp să străbată atâta drum. […] Sexul e o loterie rapidă, o căutare a oului pe scurtătură“.

 

Exploatarea temei despre îmbătrânire

 

A doua parte aduce personaje noi și o schimbare majoră de ton. Acțiunea se petrece într-un complex balnear din Cehia. Protagoniste sunt trei bătrâne, medicul care conduce centrul spa și care este obsedat de prelungirea vieții, un magnat american îmbogățit de pe urma suplimentelor naturiste și un maseur bosniac ce suferă de priapism. Cele trei bătrâne își poartă cu ele numeroasele probleme adunate în timpul vieților și pe lângă ciudățeniile asociate vârstei, în text se strecoară și elemente ce țin de fantastic.

Căutarea iubirii, relația dintre părinți și copii, îmbătrânirea și camuflarea ei, senilitatea, identitatea de gen, corpul feminin, iluzia tinereții fără bătrânețe transpusă în obsesiile zilelor noastre (lifting, liposucție, terapie hormonală, transfuzii de sânge, băuturi proteice, o prosperă industrie Anti-Baba-Iaga ce exploatează teama de îmbătrânire a „babetelor“) se împletesc într-un soi de basm postmodern.

Ambele povestiri abundă în simboluri folclorice, iar apoi, în secțiunea finală, o cercetătoare din domeniul folclorului explică simbolurile din narațiunile precedente într-un eseu numit „Baba Iaga pentru începători“. Printre altele, se referă la Baba Iaga ca la o disidentă, iar noi putem recunoaște aici experiența dureroasă a scriitoarei înseși. Simbolurile ambigue, încorporate subtil în primele părți sunt elucidate în partea a treia, savantă și ludică totodată, scrisă în spirit postmodernist.

Aruncând o privire jucăușă asupra îmbătrânirii femeilor din lumea de azi, dar mai ales asupra felului grotesc în care sunt percepute de către societate predispusă a le demoniza, Dubravka Ugrešić reînvie teme folclorice vechi, nepieritoare, abordând locul femeii în istorie și în viitor. Vânătoarea de vrăjitoare nu a dispărut, ea îmbracă doar alte haine.

 print