https://www.observatorcultural.ro/articol/viorica-raduta-poezia-mortii-a-razboiului/
Prima carte scrisă de Viorica Răduță pe care am citit-o a fost Orașul închis, un roman al închisorii comuniste de la Râmnicu Sărat, și ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost dimensiunea poetic-metaforizantă a scriiturii, care îmi amintea de stilul Hertei Müller. Mi-au plăcut imaginile fruste, în care mocneau senzații dureroase, difuze, secvențele poematice care pătrundeau în straturile interioare ale realității, întretăierea de planuri temporale și spațiale, cu efecte de adîncime.
Dacă, în proză, Viorica Răduță alegea un mod poetic pentru a scoate în evidență brutalitatea, pentru a adînci și a dilata tensiunea realului și a morții, volumele sale de poezie nu fac altceva decît să ducă mult mai departe puterea expresivă a limbajului prin intermediul căruia construiește, cu rigoarea și grija calculată a unui arhitect cu privire multidimensională și vizionară, un univers poetic dens, plastic.
În ultimii șase ani, Viorica Răduță a publicat trei volume de poezie circumscrise obsesiv-tematic universului tanatic, anunțat și de volume mai vechi, în special de volumul Mama mă întreabă dacă stau pînă seara, din 2013. După Arsura umblă după trup (Editura Next Page, 2018) și Ai moartea pe față (Editura Casa de pariuri literare, 2021), în care erau surprinse prin imagini brute morțile din Colectiv și din pandemia de coronavirus, volumul cum îngheață rochia miresei, publicat în 2024 la Editura Charmides, este o altă carte a morților, de data aceasta a stingerii celor apropiați și a dezintegrării violente a celor prinși în vălătucul războiului din Ucraina.
Cele două tărîmuri ale stingerii sînt anunțate de cele două părți ale volumului – deschide pumnul de pămînt de acasă și războiul poartă rochia miresei –, partea a doua fiind mult mai amplă decît prima. Prima parte are o dimensiune memorialistică, cealaltă dovedește aderență revoltată la cruzimea contemporană. Poezia se hrănește dintr-un amestec al actualității colective cu memoria personală. Autoarea se dovedește din nou o conștiință implicată social și istoric, discursul poetic angajat, reflexiv și etic fiind și o pledoarie pentru neuitare, pentru empatie față de continua teroare la care este supus omul – în special femeile și copiii –, în numele unor războaie istorice inumane.
Consecventă se dovedește Viorica Răduță nu doar temei morții, ci și lirismului profund obținut prin montajul cvasicinematografic al imaginilor de o densitate dureroasă, însă lipsite de patetism, de sentimentalism. Constante rămîn și coerența demersului textual, dar și echilibrul dintre construcție și emoția interiorizată pe care chiar structura o potențează. Uneori, în universul liric al celor două părți țîșnesc imagini și simboluri recontextualizate, care își amplifică semnificațiile. Rochia miresei, înghețul, bicicleta, pîinea și acele sînt cîteva dintre acestea.
Prin frazele sale, Viorica Răduță pare că filmează ori fotografiază încăperi, oameni, crîmpeie de viață și de moarte, mișcări, gesturi, gînduri, senzații. Stările sînt transpuse poematic în imagini esențializate, abrazive, care coagulează semnificații multiple, începînd cu titlul fiecărui poem.
În prima parte, stingerea este lentă, universul unui acasă este marcat de elemente familiare cu mare putere de semnificație: fereastra, drumul din fața camerei, crăpăturile casei, aerul înghețat, acele ce țin aerul și fotografiile în care sînt închise și viața, și moartea, rochia miresei din poze și din curte, înghețul, zidurile mîncate de umbră, vîntul, pustiul, copiii plecați, vasul de pămînt, rugăciunea, depărtarea, distanța, scaunul din mijlocul camerei, pielea uscată, scîndura, fetele, ochii păsărilor, seara, somnul înghețat, castanii de pe bulevard, gardul de sîrmă, gara. Titlul primei poezii, fereastra nu mai trece pe drum, îi oferă cititorului sugestia unei încetări, a unei întreruperi, a unui sfîrșit, a unui univers închis, confirmat de primele versuri ale poemului: „camera din față e mereu închisă/ cu ziua miresei în ea // ca un gînd în alt gînd în altul/ două vase de pămînt cu gura închisă“. Nopțile sînt închise în zile, viața e închisă în moarte, aerul e ținut în ace cu fotografii cu tot, mireasa și mirele sînt și ei închiși în camera care e mereu la drum („drumul mamei, drumul tatălui/ și cine mai urmează“).
Poemele din partea a doua expun universul unei conștiințe ultragiate de agresivitățile istoriei, o poetică a traumelor concretizată în imagini inedite, extrem de puternice, din care este alcătuită scena teatrului de război, cu accent pe tragedia mamelor, a copiilor uneori nenăscuți sau a ceremonialului de nuntă devenită înmormîntare: brațele care nu mai ajung la trup, gheata cu picior retezat, o pîine așteptată în dreptul mîinii, bărbatul în vîrful rachetei, ploaia care se strecoară printre fețele scoase, rochia miresei agățată în vitrină, pătrunsă de ace de ger, marginile orașului care stau pe spinări de tancuri, părinți retezați pînă la os, țepeni, crucile care se mișcă prin zăpadă, prin lume, rochia miresei care a înflorit, de data acesta nu în curte, ci pe trupul femeii, morminte săpate pe stradă, fata care intră în pămînt ca în rochia albă, cravata mirelui transformată într-un fluture negru, care îl strînge de gît, nunta din mormînt, trupul ca pod dărîmat, femeia cu zăpadă pe ea, mamele care nu au privire, copilul care caută vîrful săgeții să sugă, oasele morților care fac o șosea, morții și viii care se întrec în alergare, de la un tanc la altul, de la o bombă la alta, picioarele desfăcute care se zbat cu înghețul în pîntece, băiatul înfășat în pielea mamei, pîntecele scos din femei, cadavrele bombardate și a doua oară, moartea purtînd o rochie albă, copii născuți cu pușca la cap, gheața venită din cer, cupola cerului devenit rochie de mireasă ce ne acoperă pe toți.
Imagini obsedante, viziuni bîntuitoare se coagulează în poeme de o simplitate stilistică și o capacitate tranzitivă ce nasc o fascinație magnetică: „sînii așteaptă să fie călcați de șenile/ măcar dați la o parte“, „nu mai poți ieși sau intra în gară/ prin ceasul în care/ zilele trec în noapte/ fiindcă/ morții au mai multe amintiri decît vise“, „între oameni nu mai e loc/ nu e loc să trăiești“, „mormintele să fie în aer/ să fie împușcate/ moartea să vină de mai multe ori // una e prea puțin pentru durere“, „dar fiecare moarte trece în celălalt“, „noaptea nu termina timpul, termina omul“.
Detașarea din poezia Vioricăi Răduță este aparentă, autoarea se strecoară pe sub pielea celor fărîmițați și scrie frînturi de gînduri, de senzații, de imagini care, de fapt, îl apropie pe cititor de miezul ororii dezumanizante, de ipostazele omenescului aflat la granița dintre viață și moarte: „în calea morții sînt oameni/ fierul încetinește/ frig oțelit/ unul de femeie altul de bărbat, copilul e prea devreme/ aerul prea devreme/ băgat în pămînt // fierul sfîșie rochia/ marginea ei/ femeia întinde lumina pe fereastra vagonului // dar se trage în ea // răscolită de brațe/ ce fac îți iau moartea ce fac/ zice // și e cîrpă umedă cîrpă vie/ poți face din ea rochie de nuntă spune soldatul/ din șanțul săpat în el // de la mire la fată/ așa/ fără piele // amîndoi au trupurile tăiate/ el își face nod la cravată/ pămîntul începe să se miște/ să facă morminte // jumătate oameni“.
În volumul cum îngheață rochia mirese, Viorica Răduță construiește un univers poetic fluid, de o acută originalitate, și se dovedește o voce inconfundabilă, care surprinde și transmite dramatismul evenimentelor fără a dramatiza.
Viorica RĂDUȚĂ, cum îngheață rochia miresei, Editura Charmides, 2024, 94 p.
No comments:
Post a Comment