https://suplimentuldecultura.ro/44671/violul-o-forma-de-genocid-si-o-crima-de-razboi-ignorata
În anul 2023, la Academia Suedeză, în cadrul unei conferințe privind amenințările la adresa libertății de exprimare și a democrației, Sofi Oksanen a susținut un discurs intitulat „Războiul lui Putin împotriva femeilor“. Interesul stârnit a determinat-o pe autoarea finlandeză să continue cercetările și să scrie un eseu amplu despre politica amenințătoare a lui Putin la adresa femeilor, despre modalitatea în care Rusia a făcut din misoginism un instrument cheie al puterii sale. Astfel s-a născut volumul De două ori în același râu. Războiul lui Putin împotriva femeilor, tradus de Andreea Niță și publicat recent la Editura Polirom.
Analiza lui Oksanen dezvăluie modul în care, sub Putin, genocidul și misoginia sunt indisolubil legate și urmările nebănuite pe care le-a avut și continuă să le aibă la scară istorică această strategie deloc întâmplătoare, dar din păcate minimalizată. Oksanen analizează, pornind de la războiul din Ucraina – unde violența sexuală este parte integrantă a genocidului comis de ruși împotriva ucrainenilor –, motivele pentru care Moscova continuă să traumatizeze și să reducă la tăcere femeile, atât în propria țară, cât și în altă parte. Violența sexuală se dovedește a fi un element indisolubil al politicii bazate pe dominație: „În politica internă, misoginismul este un instrument folosit de Kremlin pentru a împiedica ascensiunea la putere a femeilor. În politica internațională, este un instrument al imperialismului“.
Violul ca tactică de război
Scriitoarea finlandeză pleacă de la traume trăite chiar de femei din familia sa (mai exact sora bunicii interogată și abuzată în timpul celei de-a doua ocupații sovietice în Estonia, urmarea fiind muțenia acesteia) și reconstituie cazuri reale din Ucraina sau din alte colțuri ale lumii, toate fiind bazate pe o temeinică documentare. Astfel, volumul abordează din perspective nuanțate și plasate într-un larg context istoric, politic și social, consecințele violenței sexuale la care au recurs de-a lungul timpului soldații ruși, act ce se înscrie în sfera genocidului, căci violul este, de fapt, o tactică de război și o problemă politică, nu doar un act motivat de ură, așa cum este prezentat, cenzurat, la știri (pentru a nu leza opinia publică, presa nu transmite realitatea, deși fix asta ar trebui să facă).
Din păcate, remarcă Oksanen, numărul de condamnări este încă derizoriu în comparație cu crimele de război săvârșite peste tot în lume. Autoarea pune numărul scăzut de condamnări pe seama lipsei de voință politică, aceasta fiind direct influențată de atitudinile publice, care sunt modelate de știri.
Violența sexuală nu a fost niciodată un subiect la fel de important ca alte evenimente și este subreprezentată în literatura de război, de aceea Sofi Oksanen speră ca acest volum să spargă inerția perspectivei, pentru că deja Rusia se scaldă a doua oară în apele aceluiași râu. Între crimele de război, violența sexuală este cea mai neglijată, subestimată din punct de vedere istoric și există în continuare pericolul ca aceste fărădelegi să fie lăsate pe planul doi, având în vedere că în cadrul negocierilor de pace dintre Rusia și Ucraina, participarea femeilor și suferințele prin care au trecut acestea nu au fost menționate în mod specific.
„Trupele care au atacat Ucraina s-au făcut vinovate în mod sistematic de violență sexuală împotriva civililor de toate vârstele, indiferent de sex. Dovezile adunate de observatorii și cercetătorii străini dezvăluie acte nemaiîntâlnite până acum, nici măcar în îngrozitoarele războaie din Bosnia sau Rwanda. Violurile sunt adesea publice. Soldații ruși săvârșesc violuri în stradă sau îi obligă pe alți membri ai comunității să privească. Părinții au fost siliți să asiste la violarea copiilor lor, copiii au fost siliți să asiste la violarea părinților. Unele victime au fost violate până au murit. Violența sexuală traumatizează și distruge familii și comunități întregi de-a lungul mai multor generații și afectează structurile demografice. Multe ucrainence, chiar și cele care trăiesc acum în afara Ucrainei, consideră că violențele sexuale comise de armata rusă le-au schimbat relația cu propria feminitate. Astfel, Rusia folosește violența sexuală ca pe o armă, transformând-o într-un instrument de intimidare supragenerațională și supranațională.“
Violența sexuală este problema întregii omeniri
Sofi Oksanen își dorește ca experiențele femeilor agresate să fie incluse în dezbaterile privind Rusia și în procesul decizional, fiind convinsă că doar prin abordarea publică a problemei, prin alocarea unor resurse pentru investigarea crimelor și prin faptul că nu pierdem subiectul din vedere le vom arăta victimelor că nu suntem indiferenți față de suferința lor, că poveștile lor sunt importante și că Rusia nu-și va atinge obiectivul, înarmându-se cu întregul spectru al violenței sexuale, obținând tăcerea la care speră: „O formă de dreptate este să le ascultăm pe victime și să le respectăm, să le facem vizibile, să ne amintim de ele. Nu există statui ale victimelor infracțiunilor sexuale, nu există timbre, nu există străzi care să le poarte numele, nu există zile pentru comemorarea lor. Nu este înălțat nici un drapel pentru a li se aduce omagiu. Ele nu sunt onorate la fel ca eroii de război sau persoanele care au o importanță națională – iar a onora este cu adevărat un mod de a face dreptate. […].Violența sexuală nu este doar o problemă a femeilor. Este o problemă a întregii omeniri“.
Scriitoarea nu se limitează la problema violenței sexuale, ci abordează și alte strategii conexe tendințelor de distrugere ale Rusiei: eradicarea amintirilor, a memoriei vizuale (fotografii, case) și, implicit, distrugerea identității, distrugerea patrimoniului cultural (înlocuirea întregului corp profesoral și rusificarea programei școlare, jefuirea locurilor publice dedicate păstrării memoriei, cum ar fi muzeele, dar și a spațiilor private, precum casele), schimbarea paradigmei morale subsecvente ocupației ce modelează comportamentul uman (ceea ce era corect și respectabil devine greșit și periculos), dezumanizarea prin manipularea limbajului (oamenii priviți ca animale, ca gângănii și abstracțiuni), distorsionarea patriotismului altor națiuni (noile generații sunt educate să-l trateze ca boală, ca naționalism bolnav ce trebuie eradicat prin bombe sau viol), rusificarea populației indigene, presiuni psihologice uneori extreme, dezinformare, hărțuirea și defăimarea prin intermediul armatelor de troli.
În planul imperialist al Rusiei se înscriu și deportările copiilor și adulților ucraineni, răpirile, dislocările, procese de adopție clandestine și transformarea copiilor în viitori soldați ce vor fi carne de tun: „Asta se întâmplă cu copiii care cresc sub ocupația rusă în estul Ucrainei. Simpla conștientizare a faptului că ucrainenii sunt folosiți de agresor ca scuturi umane este, fără îndoială, un factor care influențează capacitatea de luptă a Ucrainei. Cei răpiți sunt un instrument de șantaj și o monedă de schimb pentru Rusia în negocierile de pace, iar răpirile în sine sunt un element de descurajare pentru toate popoarele care au trecut deja prin calvarul răpirilor“.
Bazat pe combinația dintre memorie și cercetare, volumul De două ori în același râu este, pe de o parte, o pătrundere în miezul cotloanelor politicii rusești, iar pe de altă parte, un puternic semnal de alarmă pentru viitorul tuturor.
No comments:
Post a Comment