https://citestema.ro/un-prim-periplu-eseistic-dar-de-exceptie-al-danei-pirvan/
Dana Pîrvan face cu măiestrie saltul, destul de rar în critica noastră literară, mai ales actuală, de la cronicar la eseist cu suflu vizionar în volumul Pe cărările omenescului, 2025, Editura Litera, colecția Perspektiv, coordonată de Cosmin Perța. Ecoul Celan din sintagma cărările omenescului în ficțiune, este distribuit ca fir unificator, aș zice narativ, al celor cinci capitole tematice extrem de provocatoare: povestea, orbirea, singurătatea, rătăcirea, dragostea și funcțiile acestora. (Ne)așteptată, dar binevenită, supratemă! Umanul și rolul său în literatură umple un gol în vremurile noastre reci, distante și posesive, creând empatie, așa cum scrie Carmen Mușat pe coperta a IV-a.
Asemenea teme nu se pot epuiza, sunt construite ca proiecții demne de urmat de alți cercetași, sunt propuse, atenție la argument, și urmărite la nivel de nuclee, de esențe umane strecurate în scrieri diverse, dar cu extrem de multe nuanțe, atragere de evenimente cotidiene, demonstrative, filiații literare, selecție de autori români și străini, multiple note, vii sau regenerative, la umanitatea, situată pe fața sau pe dosul scriiturii, altfel spus în adâncul cărților-destin ales(e) cu atâta grijă, aproape niște concentrate de existență și rezistență umană. Ele fac deliciul lecturii, sub stratul frazării limpezi, seducătoare, dar cu adâncimi interpretative care vin din parcursul de cronicar cu o viziune și o concentrare pe care lectorii Danei Pîrvan îl află în traseul său literar curent, la vedere, dar nu și-l închipuiau astfel clădit, un bloc de umanitate în cele mai neașteptate straturi literare, de la Sábato la Peixoto, de la un Hamsun mai puțin cunoscut la Coetzee, de la Beckett la Makine, Gellu Naum, Cortázar, alții și alții, cu forță critică de excelență, iute și bine țintită la… teme.
La fiecare temă e adiționată o proiecție tipică scriiturii echilibrate, dar, paradoxal, și empatice a Danei Pîrvan către un scriitor român. Pentru rolul povestirii, de pildă, o recentă narație, Castelul din orașul meu, bine așezat în rama poveștilor Grimm, a Ioanei Bâldea Constantinescu potrivindu-se și locuind în volum la locul și în excursul potrivit. Chiar Gheorghe Crăciun e un exemplu pentru cum situează autoarea un scriitor dublat de teoretician pe măsură, mai ales că volumul întreg demarează cu proiecții de tip Llosa, romancierul memorabil, dar și un vizionar în știința literaturii, aș spune. De fapt, Mario Vargas Llosa este de la început, necesar și cu atâta suplețe fructificat de Dana Pîrvan, un referent necesar. În cuvintele autoarei, Llosa devine capătul de drum în stabilirea funcției omenescului în ficțiune, așa suntem invitați și convinși să citim chiar la vremuri de cumpănă, crizice foarte, cum sunt cele de azi. Iată o frază cu mare lungime de undă, una sub care se așează întregul demers, în subcapitolul nu întâmplător aflat la început:
„În paginile lui Mario Vargas Llosa (fie că e vorba de proză, eseuri sau interviuri) găsim unele dintre cele mai profunde și limpezi idei despre originile, menirea, frumusețea și puterea subversivă a ficțiunii. Acea putere pe care, susținea Vargas Llosa, au înțeles-o inchizitorii spanioli ce nu au permis în coloniile hispano-americane decât publicarea de cărți științifice, pe motiv că literatura ar fi absurdă, fără sens și ar vătăma sănătății mintale a omului”.
De aici, Dana Pîrvan va mobiliza atâtea exemple din realitate, chiar raportul unui moment trăit cu rezultanta sa literară, cum sunt cazurile Rushdie, Naum și soția etc., așa cum procedează și cu altă interferență, cea a oniricului versus ficțiune, remarcabile pagini, de vizat pentru cei blocați într-o singură… poetică, fie ea realistă.
Fiecare capitol, cu titlu și subcapitole, neconvenționale de-a dreptul, dar cu efect asupra eseului în ansamblu, e atent construit, pornindu-se de la teorie la exemplificări, uneori cu aderență la scriitorii dublați de buni teoreticieni ai funcțiilor literaturii. Dacă la primul capitol, parafrază inspirată, La umbra poveștilor în floare, este folosit Llosa, ca referent teoretic, la Condiția orbului, de pildă, pentru alt demers, bazat pe tema orbirii, tur de forță în cartea care vizează măsura omenescului din literatură, Dana Pîrvan își multiplică referenții. Forța e aici de viziune, și ea plurală. Se pornește de la o interpretare explicit adusă la subiectul capitolului, Parabola orbilor, Bruegel, dar se petrece apoi o iradiere teoretică prin celelalte exemplificări.
Un Șișkin din bine alesul Scrisorar, vizează „raportul dintre văzut și nevăzut”, iar multiplicarea viziunii asupra rolului orbirii în ficțiune (cedez formularea autoarei pentru adevăr și suplețe) este desenată exact:
„Dacă Saramago și Canetti tematizează orbirea prin prisma simțului, Sábato și Gellu Naum abordează orbirea ca întoarcere a privirii către interior, ca posibilitate de a pătrunde în subconștient…”.
Este adiționat alt martor, convingător teoretician, Gheorghe Crăciun, cel din Mecanica fluidului. În acest capitol aflăm unul dintre cele mai tari comentarii la Eseul despre orbire, Saramago, dar și despre cazul Canetti, cel cu distanța impusă dintre autor și personaj, una atât de benefică scriiturii. Este adus în discuție, la modul spectaculos, relația dintre autoportretul (cel cu ochiul scos) lui Victor Brauner și accidentul, în care și-l pierde efectiv, după 7 ani. Alt scriitor obsedat de temă, Gellu Naum, e adus la proporțiile sale de alchimist care vede orbirea ca pe o stare inițiatică, în „subsol” planând și vestita poveste dintre desenele extrasenzoriale făcute de soție, legată la ochi, și nenorocirea ei de mai târziu. Relația artei cu realitatea este tot revelatorie.
Capitolul următor, altă reușită, Însingurarea-flux și reflux, surprinde și atacă o temă, la fel de ardentă ca cea despre orbire, prin forța de lectură, de proiecție înăuntrul operelor. Tributul criticului se remarcă pe dos, ca unul de extras al esențelor din cronici. Aici stă forța, în a aduce la adâncime cititorul, eliminându-se accidentalul, circumstanțele firești ale unei cronici de întâmpinare, cu plusul unei demonstrații în haine noi, teoretice și bine croite, parcă pe trupul cărților alese. Astfel, antreul ne implică atunci când indică mai multe cărări ale exercițiului lecturii în cadrul asumat al însingurărilor de care fiecare putem avea parte. Așa e viața, cu flux și reflux.
Dana Pîrvan scrie pagini de esențe rare; acum pune sub scutul singurătății chiar un om inexistent, dar liber, după exemplificarea traumei din Porumbelul lui Süskind, ca fundament al unei vieți de neîncredere față de lume, de auto-însingurare, de durere continuă, parcă am fi în Kavafis, doar că opțional). Numitul Novecento al lui Alessandro Baricco, cunoscut mai ales din cinematografie, rară ecranizare a lui Tornatore (la fel de bună ca renumita Nu există țară pentru bătrâni), va refuza coborârea pe uscat pentru a-și salva tipul de viețuire, de individualitate (Refuză, de fapt, punctul de neîntoarcere, punct care, odată trecut, ar echivala cu renunțarea la propriul sine, la propria poveste, la viață, conchide, cum face și în alte multe locuri criticul Dana Pîrvan). Astfel, în analiza realității tratată fantastic de un Coltazar, martor este Fuentes. Urmează marginalii tenebroși, la Hamsun, sucitul trist Stoner din romanul reabilitat al lui John Williams, în pagini critice unde se fac filiații, plasate, de altfel, ingenios în întregul volum. Pentru ele ar trebui o pagină întreagă. În cazul marginalilor societății, Dana Pîrvan alege câțiva… eroi prin privirea lor pasiv-adâncă, prin rezistență altfel la tortura impunerii formei de viață, și actuale.
Cu tema rătăcirii din următorul capitol, Viața ca rătăcire, ne situăm în incipitul deja parafat al autoarei, din care aflăm o altă formă de refuz la lumea torturantă prin stagnare, altfel spus, băgată strident în tipare. Alergarea, fuga, rătăcirea vor fi proiectate, prin ficțiunile emblematic selecționate și secționate, ca o ruptură necesară, educativă și mântuitoare, individual, cel puțin la impas. Iată și cheia de lectură, cea umanitară:
„Nu sunt puține cărțile în care fuga apare ca o altă posibilă cale de salvare a omenescului, deși relativă și vulnerabilă ca și celelalte. O altfel de căutare a omului înăuntrul sufletului său…”.
Cazul scriitorului Tavares, cu personajul său Bloom, purtat către capătul lumii, propriul afund, este unul dublat de scriitură, temelie a mersului, cu opriri de semnificație și real prin realitatea osifica(n)tă, odată cu textul. Cartea fugilor, de Le Clézio, este exemplul luat pentru o conștientă distanțare, fugă de lumea clișeică. Subcapitolul Căutători de „altceva” fixează cam în cinci pagini, de o calitate vizionară care anunță deja un vârf de scriitură critică și eseistică, rostul așa numitei rătăciri în singurătate a personajelor din cele două romane becketiene Cum e și Mercier și Camier. Autoarea citește mesajul de adâncime. Astfel, înaintarea omului, băgat într-un sac de iută, prin întâmplări aproape neverosimile, în tran-scriere, totuși, reale, are o funcție tot salvatoare:
„Singurătatea trăită în noroi și în beznă face posibilă rememorarea, prin povestire, a trecutului plat, de altfel inexistent, născut într-un prezent care se construiește prin scriere…”.
În cazul celei de a doua cărți becketiene, cuplul de bătrânei, construiți în ecou flaubertian, avem de-a face cu un alt exil, unul interior, de fapt, dar e smulsă esența, funcția de omenesc-vorbire: o pereche comică: „…ținându-se de mână, încearcă să iasă din oraș, aventura lor întinzându-se fix până la periferiile noroioase ale acestuia. Pleacă, fără să plece. Rămânerea pe loc pare un adevărat eroism”, asta versus paralizia urbană. Criticul nu lipsește din cadru, dar e ca un luminator: „Intervențiile naratorului surprind mereu prin subtilitatea poetică a realismului emoțional cu care e redată singurătatea sufletelor aruncate într-o imensitate indiferentă…”.
După excursul Țepeneag, Diana Pîrvan, totalizantă în perspectivă, atacă Cimitirul de piane de Peixoto, care apornit de la moartea, reală, a unui maratonist, dar se impune ca axiomatică perspectiva critică de acest fel:
„(autorul, n. n.) se joacă cu timpul și cu linia fragilă care desparte viața de moarte, imaginând în jurul fugii o poveste complexă, acronică, despre continuitate, despre renaștere, despre istoria care se repetă”.
Se atrage atenția asupra complexului narativ, vocea fiind triplă, dar și asupra rostului călătoriei și locului totodată neobișnuit:
„E o fugă prin viața plină de suferință și de mister, cuprinsă în povești ce se ridică în jurul unui cimitir de piane, loc de refugiu al visătorilor și al îndrăgostiților”.
Cu ultimul capitol, la fel de inspirat în numire, Un praf de zâne. Atemporalitatea iubirii, ca și subcapitolele, Dana Pîrvan atinge iar teritoriul ceva mai ascuns al umanului din literatură, pe o temă atât de vastă că orice lector poate prelungi lecturile sale, sau le poate îngloba viziunii eseistei din fragmentele și cărțile puse în discuție, dar cu lansatorul teoretic pe măsură, întâi fiind citat pentru unghiul critic adecvat însuși Octavio Paz:
„…în orice victorie, chiar și cea mai tragică, există o clipă de fericire pe care nu este exagerat să o numim supraumană; este o victorie împotriva timpului, o întrezărire a locului de dincolo, acel acolo care este aici, unde nimic nu se schimbă și tot ce este chiar este”.
Se alege varianta dragostei luminoase, cu o motivație asumată de autoare, întrucât „câteva cărți ale literaturii universale o consideră cea mai frumoasă cărare prin uman”. Este ales Scrisorar pentru prima exemplificare, de altfel, iar comentariul este definitiv: „O iubire reflectată mai ales în descoperirea puterii ascunse în frumusețea lucrurilor simple“. Argumetația este atentă, exemplele sunt tușante, iar o afirmație ca cea a personajului Sașa stă în tablou ca o semnătură adâncă:
„…dragostea e doar un pretext pentru a scrie despre moarte și despre eternitate”.
Esențele nu-i scapă Danei Pîrvan. Nici la următoarele plonjări, cu comentarii și filiații de calibru, la Vodolanski, Laur, greu de despicat în avatarurile personajului și misiunii sale, vizate ca „părți ale ființei lui”, în fine, un tur de forță și empatie la inegalabila Guzel Iahina, cu primele două cărți, unde este scoasă în evidență tot o translație luminoasă („salvarea omenescului prin iubire, în condiții-limită”). O, și de la iubirea real/literară a lui Gellu Naum se trece la o ipostază kafkiană uluitoare, ficționalizată de Michael Kumpfmüller, convingător expusă.
Eseul ajunge să creioneze chiar o tipologie, dacă putem spune astfel, a ipostazei umanului în cărțile selecționate, grupate, scormonite, scoase cu nerv și excelentă macerare, cu suflet, din multitudinea de apariții editoriale, întâi de cronicar, apoi de eseistul care face translația unor elemente esențiale din atâtea cronici într-un singur curs de apă, cărare care duce toată învolburarea, ca și opririle, intrările și opintelile într-un circuit tematic, spre calculata și, mai punctez o dată, atât de necesara temă a umanului din literatură, adevărat suflu al acestui eseu. De-a dreptul inițiatoare este libertatea acordată lectorilor în a selecta, adiționa, prelungi și interoga alte și alte cărți, și asta la fiecare temă.
Dana Pîrvan reușește să nu rămână doar între coperte, ci să pătrundă mai încolo, în intimitatea noastră de lectură, în filiațiile, în rătăciri, interpretări, alegerile și singurătățile noastre, deodată literar-umane. Invitația la dialog în adânc, unul de lectură activă, atrage partea de omenesc, așa cum autoarea stră-vede orice personaj, destinal aproape (cum ar fi câteva exemple de orbire, prevestită sau cu… schepsis anume; cazurile sunt și spectaculoase și incredibil de… reale (Brauner, Rushdie, o variație la temă cu soția lui Gelu Naum etc).
Parcursul făcut conține mirajul omenescului aflat în ficțiune, cu efect asupra viețuirii noastre cea de toate zilele. Un pariu câștigat cu fiecare capitol.
Cartea, cu părți care pot fi luate și ca autonome la lectură, conține, prin urmare, un excurs vizionar, un drum (cu) dus-întors, de fapt, care poate continua după lectură. Și acest lucru este o provocare. Exemplele Danei Pîrvan se pot înmulți, dar pe linia trasată, în proiecția acestui eseu cu fluiditate frastică seducătoare și cu atâtea coborâri măiestrite, încă din cronici, în adâncul uman, cel trasat de poveste, de „orbire”, în multiple sensuri (nu uităm excelența paginilor despre Canetti), de singurătate, rătăcire și dragoste, toate în proiecția lor mai ales ficțională, cea care împinge omul spre unitate, regăsire.
Dana Pîrvan, Pe cărările omenescului, Editura Litera, nr. pagini: 208, anul publicării: 2025
No comments:
Post a Comment