Umbra florii de cireș Estetica efemerului în cultura japoneză

 https://www.observatorcultural.ro/articol/umbra-florii-de-cires/

Japonia a fost întotdeauna o civilizație preocupată de înțelepciune și de frumusețe, nu doar în literatură, pictură, arhitectură, ceramică, artizanat, caligrafie, aranjamentul florilor, arta de a mînui sabia sau vechea ceremonie a ceaiului, ci și în ansamblul vieții cotidiene sau ca atitudine a omului în fața vieții și a morții. Pentru japonezi, frumusețea se naște mai ales din modul de a privi lumea, din atenție, gest, conștientizare, simplitate, discreție. Din ritmul vieții.

Văzută ca parte integrantă a vieții de zi cu zi, estetica japoneză este un mijloc subtil, dar puternic, de comunicare a înțelepciunii budismului și, față de estetica occidentalilor, acordă o importanță mai mare procesului în sine decît rezultatului.

În centrul preocupărilor filozofice și literare ale cărturarilor zen a existat mereu ideea impermanenței, a schimbării neîncetate a existenței umane și a fenomenelor universului, strîns legată de principiul conciziei. De aici s-au ivit și principalele două concepte estetice ale culturii japoneze: mono no aware și wabi-sabi, regăsite în grafismul pictural, în ceremonia ceaiului, în grădinile uscate, în poemele haiku, dar și în întreaga literatură clasică niponă. 

Atenția acordată de către artiștii japonezi fenomenelor efemere ale existenței a dus la apariția unor opere care se disting prin austeritate rafinată, minimalism, rigoarea expresivității,  dar toate aceste valori sînt străbătute de un umanism cald și discret, care se lasă descoperit treptat, din gesturi mărunte, tăceri, contemplare și sensuri profunde. Frumusețea devine astfel o experiență intimă, legată de vulnerabilitatea ființei și de conștiința trecerii timpului. 

În afara spațiului cultural japonez, această asociere dintre frumusețe și impermanență a fost rareori formulată explicit, fiind mai degrabă marginală sau intuită fragmentar. Unul dintre puținii scriitori din afara Japoniei care a evidențiat importanța conceptului de impermanență în context estetic a fost Vladimir Nabokov, care, în prelegerea sa despre Metamorfoza lui Franz Kafka, afirma că acolo unde este frumos este și milă, pentru simplul motiv că frumosul întotdeauna moare.

*

Estetica japoneză s-a dezvoltat de-a lungul secolelor, în ciuda – sau poate tocmai datorită – izolării culturale, într-un spațiu al retragerii și al atenției concentrate, unde privirea a învățat să se oprească asupra detaliilor fragile. Întreaga tradiție a cultivat idealuri precum sinceritatea și puritatea gestului, subtilitatea aproape imperceptibilă, simplitatea aristocratică a formelor neîmpovărate, tăcerea ca loc al sensului, luminozitatea filtrată, frumusețea melancolică a lucrurilor care trec, patina vechimii, încîntarea discretă, eleganța reținută și fragilitatea asumată.

Deși aceste idealuri au cunoscut, în timp, ajustări și reconfigurări, mai ales după încetarea perioadei de izolare, sensibilitatea față de efemeritatea existenței poate fi considerată o constantă a imaginarului estetic japonez. 

Începînd cu epoca Heian (794-1185), Japonia a acordat o importanță tot mai mare lumii naturale, contemplînd fluctuațiile sale imprevizibile și adoptînd o sensibilitate aparte pentru farmecul unic al fiecărui moment. Este, totodată, și perioada de înflorire a curții imperiale, marcată de dezvoltarea artelor, îndeosebi a poeziei și a literaturii, aristocrația de la curte fiind profund preocupată de căutarea rafinamentului estetic.

Surprinderea și exprimarea emoțiilor asociate cu mono no aware pot fi dificile, deoarece acestea variază odată cu obiectul și contextul. Emoția nu este statică, ci se transformă subtil pe măsură ce realitatea se schimbă, iar asta implică o stare de vigilență interioară și o sensibilitate acută. Astfel, mono no aware presupune o adaptare continuă a percepției, o atenție rafinată față de caracterul trecător al lucrurilor, care sporește capacitatea de a descoperi frumusețea în efemer. În perioada Heian, această dispoziție era adesea asociată cu o melancolie delicată: emoția trezită de un obiect sau fenomen lăsa în urmă doar o amintire difuză, o urmă fragilă a unei semnificații care nu poate fi definită, ci doar trăită. 

Budismul zen considera că suferința izvorăște din dorința omului de a controla ceea ce, prin natura sa, este efemer și lipsit de substanță. Mono no aware propune însă o altă atitudine: impermanența nu trebuie doar acceptată, ci și prețuită – nu ca o sursă de entuziasm, ci ca prilej de reflecție. Alături de tristețea pierderii unor clipe, stări, oameni sau lucruri, trebuie să existe și bucuria liniștită, născută din șansa de contempla și de a ne lăsa străbătuți de frumusețea vieții. Conștientizarea efemerității existenței nu ar trebui să fie un motiv de disperare nihilistă, ci mai degrabă un imbold de a ne savura viața în mod conștient, cu recunoștință pentru fiecare moment care ne-a fost dăruit. 

Savantul Motoori Norinaga (1730-1801), pentru care sensibilitatea de tip mono no aware însemna mai ales a savura viața mai profund, a plasat această dispoziție în centrul culturii japoneze. Prin combinarea lui aware, care înseamnă sensibilitate sau tristețe, și mono, care desemnează lucrurile, s-a obținut o expresie ale cărei conotații depășesc interpretările fiecărui termen. Traducerea conștientului ca „tristețe“ se datorează mai ales lipsei unui cuvînt mai bun, deoarece esența conștientului sugerează experiența de a fi profund mișcat de emoții care pot include bucurie și iubire, dar care sînt întotdeauna colorate de trecere, de finitudine.

În literatura japoneză, mono no aware este adesea asociat și cu experiența pierderii, și cu frămîntările interioare ale individului. Semnificația acestui concept este complexă și stratificată, reflectînd deopotrivă tristețea legată de efemeritate și procesul profund de acceptare a lumii așa cum este. Accentul cade pe lupta interioară de a înțelege realitatea, pe reconcilierea cu această înțelegere și pe forma de toleranță sau împăcare care rezultă din ea. Nu este deloc surprinzător că un astfel de concept rezonează adînc în cultura japoneză, unde subtilitatea emoțională și introspecția sînt trăsături cultivate de secole.

Deși delicată și trecătoare, această formă de frumusețe generează o experiență intensă pentru cel care o percepe, tocmai pentru că trebuie savurată pe deplin, într-un interval de timp limitat. Totuși, trăirea mono no aware nu se reduce la o contemplare solitară și la o emoție interioară profundă. Dincolo de intimitatea momentului, sensibilitatea față de frumusețea trecătoare a lumii se cuvine a fi împărtășită. Prin poezii, picturi sau obiecte artizanale apreciate de ceilalți, devine posibilă împărtășirea emoțiilor, ceea ce atenuează tristețea și sporește bucuria.  Astfel se explică și obiceiul japonezilor de a ieși în natură în grupuri mari, pentru a admira florile de cireș, luna, frunzișul de toamnă sau albul zăpezii.  

Simbolul cel mai cunoscut al acestui tip de frumusețe este floarea de cireș (sakura), care înflorește doar pentru cîteva zile, o dată pe an. Întreaga societate japoneză marchează acest eveniment prin hanami – contemplarea florilor în grupuri, cu poezie, mîncare și veselie discretă. Momentul este conștient efemer, iar frumusețea lui derivă tocmai din această finitudine.

Într-o lume care cultivă obsesiv ideea de progres, eficiență și conservare, lecția esteticii japoneze este una deopotrivă simplă și profundă: frumusețea nu se află în ceea ce durează, ci în ceea ce trece. Sclipirea de o clipă este intensă tocmai prin finitudinea sa, experiența emoțională fiind scurtă și puternică. Frumusețea nu ține de obiect în sine, ci de experiența trecerii sale, de clipa fragilă în care acesta se transformă sub ochii noștri.

A contempla floarea care cade, nu cea care rămîne, a iubi ceea ce nu se poate păstra sînt exerciții de luciditate și de blîndețe pe care cultura japoneză le propune nu doar artiștilor, ci oricărui om atent la propriul timp. Astfel, mono no aware nu este doar o categorie estetică, ci și o formă de înțelepciune afectivă: o artă a trăirii cu eleganță în mijlocul impermanenței.