Mândria de a iubi – „Muzeul inocenței”, de Orhan Pamuk

 

 Muzeul inocenței e una dintre cele mai frumoase povești de iubire din literatură, pe rafturile din mintea mea așezându-se alături de cărți precum Laur al lui Evgheni Vodolazkin sau de Scrisorarul lui Mihail Șișkin, căci au în comun o anumită seninătate care străbate viziunea asupra iubirii. O iubire desăvărșită, care trece dincolo de timp, de nefericire și chiar de moarte. Măsura ei nu este cantitatea de fericire pe metru pătrat, ci felul în care transformă definitiv sufletul unei ființe umane, salvându-l de la rătăcire, de la dezechilibru, de la pierderea de sine.

 Scriitorul turc a spulberat în acest roman granițele dintre realitate și ficțiune așa cum niciun scriitor nu a mai reușit. Romanul devine muzeu, iar muzeul tranformă în realitate lumea din roman. Astfel că, în 2012, Orhan Pamuk a deschis la Istanbul „Muzeul inocenței”, muzeu devenit celebru prin romanul său cu același titlu, publicat în 2008. Un muzeu care a existat inițial doar într-o carte devenită ghid al muzeului real, autorul însuși fiind personaj al romanului și creator al muzeului concret ce adăpostește obiecte din roman. E vorba de obiecte fizice, care spun povești despre realitatea trecutului, oferind o altă perspectivă asupra timpului, dar mai ales asupra iubirii în raport cu timpul. Iar cel care are în față romanul este deopotrivă cititor și vizitator al muzeului, așa cum cel care se plimbă prin muzeul din Istanbul, se plimbă și prin poveste.

Muzeul este conceput el însuși ca o capsulă a timpului prins între realitate și ficțiune. Intenția scriitorului, recunoscută în roman, este aceea ca toate exponatele să poată fi văzute simultan, obținându-se astfel senzația de abolire a timpul. Muzeul real realizează o punere în abis ori o punere în lumină a raporturilor complexe care se stabilesc între realitate și ficțiune, între trecut și prezentul imaginației.

Miza este păstrarea senzației de fericire a unor clipe, prin intermediul obiectelor care nu doar amintesc fericirea, de cele mai multe ori neconștientizată la timp, ci o și salvează, trăgând un semnal de alarmă asupra pericolului de a nu vedea, de a ignora relevanța unor momente.

Povestea de dragoste dintre Kemal și Fusun se proiectează pe fundalul unei societăți tradiționale, un Istanbul al anilor ’70-’80, în pragul modernizării, cu prejudecăți și opreliști destul de puternice încă pentru a nu permite libertatea iubirii. Muzeul inocenței devine romanul și muzeul unei iubiri ce se salvează prin ea însăși, o iubire pierdută în realitate și tot în realitate salvată prin puterea imaginației, prin puterea de a răsturna, iubind, suferința în fericire. E o iubire care trece dincolo de limitările sociale, dincolo de orice formă de egoism sau orgoliu. Obiectele păstrează timpul și oamenii, salvează iubirea: „… eu am iubit suficient de mult o femeie ca să-i păstrez părul, batistele, agrafele şi celelalte lucruri, căutând ani de zile consolare în ele”.

În prim plan trece mândria de a fi iubit. Și tocmai această mândrie devine adevăratul obiect al muzeului ce se va transforma și în adăpost pentru tinerii îndrăgostiți care nu au unde să se sărute: „Obiectele rămase de pe urma clipelor fericite conservă cu mult mai multă fidelitate decât oamenii care ne-au procurat acea fericire amintirile, culorile, plăcerea atingerii şi a contemplaţiei”. Puterea iubirii de a trece dincolo de timp rămâne una dintre ideile fundamentale din roman. Obiectele din muzeu tocmai prin aceasta ieșire din timp se remarcă, căci, luate împreună, ele alcătuiesc un timp special ce fac și ființa umană să se simtă dincolo de limitările temporalității.

Centrul pierdut și regăsit al vieții este legat de aceste obiecte care păstrează vie amintirea fericirii: „Pentru mine, fericirea înseamnă să pot retrăi o astfel de clipă fericită. Dacă învăţăm să ne gândim la viaţa noastră nu ca la o linie, asemenea Timpului lui Aristotel, ci ca la un şir distinct de asemenea clipe intense, veghea de opt ani la masa iubitei mele nu mai apare ca o obsesie, ci ca un şir de 1593 de seri fericite petrecute la masă cu familia ei. Astăzi îmi amintesc de fiecare dintre serile în care m-am dus să cinez în casa din Çukurcuma – chiar şi de cele mai dificile, mai pline de disperare şi mai umilitoare – ca de o mare fericire”.

Solniță, chibrituri, o lingură, scrumiere, papuci, agrafe, cărți de joc, chiștoace, bilete de loto, periuțe de dinți, genți, pantofi – toate merită puse deoparte, amintindu-i bărbatului că lumea poate fi un loc frumos, cu noimă:

„Îmi plăceau acele clipe de linişte fermecată şi, pe măsură ce treceau lunile, anii, îmi dădeam seama că momentele acelea, care ne făceau să percepem misterul vieţii, erau atât de profunde şi atât de aparte din pricina dragostei pe care i-o purtam lui Füsun, aşa încât puneam deoparte, grijuliu, tot ceea ce urma să-mi aducă aminte de ele”.

„Desigur că Abraham nu ştia la început că oaia avea să-i ia locul fiului său, am spus eu. Dar credea atât de mult în Dumnezeu, îl iubea atât de mult, încât simţea că, în cele din urmă, acesta nu avea să abată nici un rău asupra lui… Dacă iubim pe cineva foarte, foarte mult, dacă-i dăruim cel mai preţios lucru pe care-l avem, ştim că nu ne putem aştepta la nimic rău din partea lui. Acesta este sacrificiul”.

„Dacă-i dăruim unei fiinţe pe care o iubim foarte mult tot ceea ce avem mai scump, fără a aştepta nimic în schimb, lumea e frumoasă – de aceea plângeam, domnişoară”.

„Sentimentul acela înălţător pe care-l încearcă un om care doreşte mereu să facă dragoste cu aceeaşi persoană, respingând alte prilejuri care i se ivesc în cale, deşi acestea nu-i lipsesc, se numeşte «dragoste»”.

Traducere din limba turcă și note de Luminița Munteanu