Pisica musafir

 

În marile proze japoneze, lucrurile esențiale nu se spun direct. Ele se lasă ghicite în goluri, în tăceri, în absențe. „Pisica musafir” de Takashi Hiraide aparține acestui tip de narațiune în care frumusețea nu ține de intensitatea evenimentelor, ci de percepția fină a unor prezențe trecătoare.

Aparent, romanul spune o poveste banală: un cuplu discret, o casă cu grădină, o pisică care vine și pleacă. Însă adevărata miză a textului stă în felul în care această apariție neașteptată transformă privirea, reconfigurează timpul interior, deschide o breșă prin care realitatea își dezvăluie fragilitatea.

Hiraide își construiește romanul pe fundalul conceptului estetic mono no aware, în care melancolia și frumusețea devin inseparabile. Nu durerea pierderii, ci conștiința trecerii dă sens fiecărui gest, fiecărei întâlniri, fiecărei dimineți în care o pisică albă se strecoară, ca o lumină vie, în viața cuiva. Astfel, romanul devine nu doar o elegie a cotidianului, ci și o meditație subtilă despre memorie, atașament și sensul pe care îl căpătăm în raport cu ceea ce nu putem păstra.

Pornind de la o întâmplare reală, dar ridicată la rangul de revelație existențială, povestea devine o meditație despre singurătate, memorie, iubire și felul în care ne construim viața din ceea ce se retrage.

Apropierile pisicii nu sunt întregi, impun distanță. Nu se lasă ținută în brațe, iar soția scriitorului îi acceptă nevoia de libertate, refuzul apropierii totale: „- Eu n-am să încerc niciodată să o iau în brațe, ci am să-i ofer libertate. Și așa, neatinsă de nimeni, Mica a început să se plimbe în voie prin camere, ba chiar să doarmă după bunul plac, când și pe unde voia ea”.

Apariția pisicii cu fire schimbătoare în viața celor doi nu înseamnă așezare, ci mișcare continuă. De aceea și este pisica privită ca un fulger alb. Takashi Hiraide lămurește și la nivel eseistic această perspectivă prin comentariile vizând o expoziție de stampe cu titlul Prinde fulger, lucrări în care artistul încercase să surpridă modul în care culoarea începe să dea naștere imaginii, fără a se opri din mișcarea vie. Pentru acesta, culoarea nu există decât în mișcare. Mișcare, vibrație și pulsație, ca în desenele lui Leonardo da Vinci, unde conturul nu este niciodată definitiv.

Editura Polirom

Ca tăietorii de lemne

 

„Ca tăietorii de lemne” (1984) este cel mai cunoscut și controversat roman al scriitorului austriac Thomas Bernhard, una dintre cele mai radicale voci din literatura austriacă postbelică. Imediat după publicare, romanul a stârnit un scandal imens din cauza atacului dur la adresa elitei culturale vieneze. Unul dintre cunoscuții care se regăseau în roman l-a dat în judecată pentru defăimare. Bernhard și-a păstrat și după moarte renumele de scandalagiu, cerând în testament ca nimic din opera sa să fie publicat în Austria pe durata drepturilor de autor.

Romanul este scris sub forma unui acid monolog interior neîntrerupt al unui narator lucid și mizantrop, scârbit de ipocrizia elitei culturale vieneze de care stătuse departe un sfert de veac. Reîntors din Londra în „acest îngrozitor oraș Viena”, bărbatul încearcă să-i evite pe toți cei care îi provocaseră cu cinism „catastrofa existențială”. Luat prin surprindere, acceptă să participe le o „cină artistică” organizată chiar în casa soților care i-au distrus existența, iar romanul se transformă într-un fluviu de gânduri, de amintiri, de observații, de reflecții pline de dezgust și ironie la adresa unei lumi culturale megalomane, ridicole, ipocrite, lipsite de substanță și de sens. Așezat în fotoliul cu urechi (repetă asta obsesiv), naratorul nenumit al lui Bernhard  desființează totul din interior, în gând, cu sarcasm, furie și amărăciune, dezvăluind o aversiune profundă față de teatrul social practicat de elitele vieneze: superficialitate, vanitate, mimarea durerii și a spiritului critic.