Nebraska lui Paolo Cognetti

https://suplimentuldecultura.ro/44036/nebraska-lui-paolo-cognetti

După Cei opt munți, Băiatul sălbatic, Fără să ajungi vreodată în vârf și Fericirea lupului, la Editura Polirom a fost tradus de către Cerasela Barbone și cel mai recent roman al lui Paolo Cognetti – Jos, în vale (2023). Scriitorul italian rămâne și în această nouă carte fidel pasiunii sale pentru munții din nordul Italiei, pentru viața trăită în mijlocul naturii sălbatice, departe de agitația orașelor.

Cititorul se reîntâlnește cu orașul alpin Fontana Fredda, locul unde, în Fericirea lupului, se refugia Fausto, un bărbat de patruzeci de ani, căutând un loc de unde s-o poată lua de la capăt, după o viață sufocantă în Milano. În romanul Jos, în vale, Fontana Fredda mai are doar șapte locuitori, iar construirea unei piste de schi în zonă îi amenință frumusețea sălbatică.

 

Personajele lui Cognetti sunt întunecate, cu existențe înăsprite

 

Dar cititorul este plimbat mai ales prin Valsesia, o vale în care autorul merge adesea, pornind pe jos de la el de acasă, de-a lungul râului Sesia, unul dintre ultimele râuri din Alpi, care n-a fost nivelat și îndiguit, încă sălbatic pe lungi porțiuni. Valsesia, spune scriitorul, are o tradiție solidă ca refugiu pentru persecutați și minorități, dar pentru locuitorii masivului Monte Rosa este și locul din care vine vremea rea, „o pâlnie în care se adună toate negurile“, un loc ce pare urmărit de ghinion.

E locul ideal pentru a deveni Nebraska lui Cognetti. De ce Nebraska? Pentru că în anii ‘90 scriitorul italian s-a îndrăgostit de albumul lui Bruce Springsteen, album pe care l-a înțeles cu adevărat după ce a citit multă literatură americană, Catedrala lui Raymond Carver, apărută la scurt timp după Nebraska, fiind una dintre povestirile care l-au inspirat în scrierea acestui roman.

Ca și această Valsesia, și personajele lui Cognetti sunt întunecate, cu existențe înăsprite de viața grea din munți. Existența împovărată și destinele oamenilor de aici sunt sugerate de povestea celor doi câini cu care începe romanul: o tânără femelă albă și un mascul feroce care are grijă de ea, dar omoară zece câini, semănând panică în rândul locuitorilor care se întreabă dacă e un om, un câine sau un lup. E un animal liber și sălbatic. Până la urmă, câinele, purtător al cicatricilor vieții sale, va fi împușcat, iar femela rămâne singură.

 

Destinul pare încremenit în copaci

 

Unghiul povestirii se schimbă și vocile narative care vor alterna de-a lungul cărții spun povestea a doi frați, Luigi și Fredo, dar și a Elisabettei, soția unuia dintre ei, iubita din tinerețe a celuilalt. Grato, tatăl celor doi frați, își grăbise moartea, după sfârșitul soției, alcoolul devenind singura alinare. Nu suportase niciodată să trăiască în apropierea altor oameni și își ridicase o casă la înălțime, izolată. Era un om trist, a cărui tristețe se adâncea odată cu cea a locului.

Toți cei trei bărbați poartă în suflete partea întunecată a văii, fiind toți dependenți de alcool. O forță sumbră îi trage în jos.

Când copiii erau mici, tatăl plantase câte un copac pentru fiecare, o zadă și un brad: „Ceea ce nu ştiu, şi ce nu l-am întrebat niciodată pe tata, e de ce atunci alesese zada pentru fratele meu şi bradul pentru mine. Eram prea mici să vadă ceva în noi, așa că o fi fost doar o intuiție a lui. Sau, cine ştie, o binecuvântare. Tu, zadă, ești sortită să crești la soare, să te înalți, tare şi fragilă, și să te legeni în vânt. Tu, bradule, în schimb, vei crește umbros, dar puternic şi rezistent, protejat de ace şi iarna, adaptat la ger. Ăsta sunt eu“. Destinul pare încremenit în acești copaci.

Luigi e zada. Trăiește în această vale de treizeci și șapte de ani, este gardian forestier și vrea să se întoarcă în casa tatălui său, împreună cu Elisabetta și cu viitorul lor copil. Dar lângă această casă urmează să se construiască o pârtie de schi, iar pentru asta trebuie tăiați cinci mii de copaci. Lemnul fusese partea lui însorită și avusese un atelier de tâmplărie la care trebuise să renunțe. Alcoolul continuă să-i fie partea întunecată, după cum avea să afle Betta mai târziu.

 

Sunt toți niște câini vagabonzi care se credeau lupi

 

De soția sa se îndrăgostise când se scăldau goi în Sesia. Acum intră rar în râu, niciodată împreună, el pentru a șterge urmele alcoolului, ea pentru a-și alina suferința nopților când Luigi nu dormea acasă. Femeia supraviețuiește în această vale grație cărților, Cehov și Karen Blixen mai ales îi îmblânzesc zilele mohorâte. Bucuria și iluziile au dispărut, a rămas vie doar tristețea.

Fredo e fiul cel mic, umbros și rezistent la îngheț, neliniștit și bătăuș. Pentru a evita să mai provoace necazuri, a ales să fugă departe, în Canada, printre indieni mâhniți și puțuri de petrol. E tăietor de lemne și are un cazier complicat. Dar este mai ales un emigrant ce se întoarce după șapte ani în Valsesia pentru actele ce trebuie semnate la notar și care acum e privit altfel de către cei rămași. E un lup care se întoarce acasă, plin și el de cicatrici. Sau sunt toți niște câini vagabonzi care se credeau lupi? Întâlnirea dintre cei doi e plină de nervozitate, de frustrări mai noi sau mai vechi. Relația lor e plină de tăceri acuzatoare, de lipsa iertării și de singurătate. În Valsesia, oamenii își stau alături doar la bar, în fața paharelor, alcoolul părând granița dintre partea însorită și cea întunecată, punctul de legătură.

În romanul Jos, în vale, Valsesia și oamenii săi sunt complet învăluiți într-o tensiune amară, dureroasă, iar Paolo Cognetti coboară în această pâlnie întunecată și ne spune, cu o scriitură clară, simplificată, adesea brutală și aspră precum locurile, o poveste nu doar despre frumusețea amenințată a naturii sălbatice, ci mai ales una despre lupta pentru supraviețuire, despre fragilitățile unor oameni rătăciți, ce par să nu mai ajungă în partea însorită a vieții.