În 1947, pe când avea 24 de ani și era copist în cadrul serviciilor administrative ale Spitalelor Civile din Lisabona, după ce lucrase un an ca lăcătuș mecanic tot acolo, lui José Saramago i s-a născut o fată și i-a fost publicat primul roman pe care îl numise Văduva, dar care a apărut, din rațiuni comerciale, cu titlul Tărâmul păcatului.
Acest titlu nu i-a plăcut niciodată, însă a trebuit să îl accepte, drept compromis. Satisfacția de a-și vedea drumul deschis în literatura portugheză i-a părut mai importantă decât dezamăgirea provocată de un titlu atrăgător, dar irelevant pentru ideile romanului. Din păcate, romanul a zăcut prin depozite, iar Saramago a devenit cunoscut abia după două decenii. De faimă a avut parte în 1980, când a publicat Ridicat de la pământ. Abia în anii ‘90, romanul Văduva a ajuns cu adevărat la public, fiind considerat o scriere importantă pentru a urmări evoluția lui Saramago, germenii ideilor și ai stilului său.
Lipsit de elemente fantastice, cu o scriitură clasică, cu intrigă cronologică și semne de punctuație, romanul este, la un nivel de suprafață, o dramă rurală tradițională, cu un subiect plasat în prima jumătatea a secolului XX, dezvoltând criza unei femei într-o societate pe care prejudecățile și rolurile standardizate o condamnă fără rest. Totuși, discuțiile cu substrat filosofic din roman, trimiterile din dialogurile personajelor anunță un scriitor atipic pentru vremea lui, cu resurse ce se vor confirma peste ani.
Problema religiei, a sexualității și a răului
Deși nu știa nimic despre văduve, tânărul Saramago și-a ales-o drept eroină a primului său roman pe Maria Leonor, o tânără văduvă, care după moartea soțului rămâne cu doi copii, cu o moșie întinsă, cu servitori nu tocmai comozi, dar și cu o depresie. Rămasă singură, în ea se ciocnesc atitudinile contrastante ale celor doi bărbați alături de care trăise: un tată cu frământări lăuntrice, preocupat de filosofie și un soț pragmatic, fără abisuri: „Cărți atât de diferite în aparență, asemenea celor doi bărbați cărora le aparținuseră. Unul, neliniștit, de neînțeles în forța cu care căuta un înțeles, chinuit de o frământare intimă, tiranică și absurdă; celălalt, pragmatic, liniștit, care-și croise un drum în viață, un drum clar, luminat de soarele câmpului și al recoltelor. Doi bărbați care-și încheiaseră existența, dar ale căror concepții diferite despre viață o făceau să ezite, într-o permanentă căutare de sine, scormonind după ceva ce-i lipsea, ceva ce știa că i-ar aduce liniștea salvatoare de care avea nevoie. […] Viața ei era o oscilare neîntreruptă între două concepte de viață diferite. Înainte să se mărite, trăise sub influența copleșitoare a tatălui, sub impresia unui vid care o împresoară, într-o convingere tulburătoare privind zădărnicia oricărui efort; după ce se măritase, acceptase soluția energică a unei vieți determinate de voința și dorința de-a merge înainte, fără să piardă timpul plângându-se sau lăudându-se pentru ce i se întâmpla“.
Această moștenire lăsată de tatăl său îi complică viața, mai ales că Saramago creează un personaj contrapunctic, pe servitoarea Benedita, femeie cu principii morale puritane, care își va urmări stăpâna pas cu pas. În numele devotamentului și al cinstei, îi condamnă fără ezitare ceea ce ea consideră a fi slăbiciuni, are inițiative autoritare, în ciuda unui voal de discreție și crede că are menirea să-și țină stăpâna pe drumul bun. Încă de la primele pagini sunt introduse și trei personaje masculine, care îi vor influența viața tinerei femei: doctorul Viegas, doctorul António Ribeiro, cumnatul femeii, și preotul Cristiano. Femeia, cu toate reperele spulberate, frumoasă și tânără, se va simți atrasă sexual de cumnatul său și, cu conștiința vinovăției și a nevoii unei vieți stabile și onorabile, va accepta cererea în căsătorie a doctorului familiei, un bărbat mult mai în vârstă, mai degrabă figură paternă.
Însă la un nivel de lectură mai profund, Saramago se dovedește preocupat de problema religiei, a sexualității și a răului la nivel de societate. Viziunea lui Saramago asupra lumii, așa cum o știm din marile sale romane, se conturează încă din acest roman de debut, ideile căpătând forță zeci de ani mai târziu. Pentru Saramago, răul nu este un dat biologic, nici transcendent, ci determinat cultural, social și ideologic, fiind sinonim cu egoismul, cruzimea, violența, ambiția și lipsa lucidității. Pentru Saramago, binele nu are nevoie de Dumnezeul sistemelor religioase, ci de oameni, iar răul este, în mod paradoxal, rezultatul a ceea ce ar trebui să fie rațiunea umană.
Dorința devine motiv de autoflagelare
În romanul Văduva, religia, prin atitudinea preotului Cristiano și a Beneditei, apare ca un mecanism care limitează și distruge libertatea și posibilitățile unei tinere femei de a fi fericită. Societatea patriarhală portugheză din prima jumătate a secolului trecut este înfățișată ca factor de opresiune. Învinovățirea femeii pentru scurtul moment erotic cu cumnatul său, întrerupt de apariția servitoarei, vine din ea însăși, dar mai ales din partea Beneditei, nume cu rezonanță religioasă, desigur.
Deși independentă din punct de vedere economic, Maria Leonor este dependentă de viziunea îngustă a celorlalți. Reproșurile și nesfârșita condamnare din partea servitoarei îi creează mari probleme de conștiință și ajunge să accepte o cerere în căsătorie doar pentru a scăpa de atitudinea Beneditei. Repulsia fizică și absurditatea căsătoriei de dragul convențiilor sociale și religioase o tulbură, făcând-o să conștientizeze incompatibilitatea dintre nevoile sale intime și legile patriarhale și religioase care o condamnă la o viață de sacrificiu moral și sexual.
Cartea urmărește în detaliu interioritatea acestui personaj feminin, vocea naratorială renunțând adesea, subtil, la neutralitate. Femeia răspunde nevoilor sexuale cu vinovăție, rușine și retragere. Codul istorico-teologic o îndepărtează de posibilitatea oricărui tip de satisfacție sexuală în afara căsătoriei catolice, iar dorința erotică a corpului său este văzută ca adulter păcătos, nu ca o expresie a unor nevoi firești, personale și intime. Resimțirea dorinței devine motiv de autoflagelare.
În Văduva, prin primul său personaj feminin, Saramago ne propune o viziune modernă asupra sexualității feminine și asupra determinărilor religioase, doctorul Viegas putând fi considerat un alter ego al scriitorului, prin atitudinea sa ateistă, expusă în discuțiile contradictorii pe care le are cu preotul și prin atitudinea tolerant-înțelegătoare pe care o are față de Maria Leonor. Saramago pune în discuție moralismul religios, mic-burghez în materie de instinct sexual, și înfățișează aici o societate tradiționalistă care zdrobește viața individului într-una dintre sferele cele mai umane (naturale), intime și private: sexualitatea.
José Saramago, Văduva, traducere din limba portugheză de Simina Popa, Biblioteca Polirom, Seria de autor José Saramago, Iași, Editura Polirom, 2024
No comments:
Post a Comment