Încă de la prima frază, Castelul din orașul meu, noul roman al Ioanei
Bâldea Constantinescu surprinde prin vraja frumuseții frazei. Cuvintele se
întrepătrund într-un vârtej sinestezic al lumilor ce prind viață, într-o infinită
subtilitate a jocul dintre ceea ce a fost și ceea ce este, dintre ce se vede și
ce se simte, dintre trăit și scris: „M-am gândit că e timpul să scriu despre
vechea mea viață. Când eu nu voi mai fi, lumea își va ține oare o secundă
respirația? Muzica se va rostogoli pe caldarâm fără să se spargă cu clinchet de
ciob. Simt asta. Va cădea liniștit, ca fulgul, ca întunericul care-și târșeşte
picioarele pe acoperiş. După care va amuți. Mă va înfăşura în miezul sunetelor
calde ca puful proaspăt sub care zvâcneşte inima tânără şi într-o străfulgerare
mă va uita. Uitată cu mine va fi casa noastră răsucită într-un cilindru pe intrarea
plină de hortensii, uitate petele de soare răzlețite pe asfalt, uitat gândul
asta care nu-mi dă pace, în care mă legăn ca-ntr-un scrânciob, uitate durerile
care-mi leagă nervii de carne”.
Cel care scrie este Johannes Schell, bătrânul
și celebrul atropolog și romancier, plecat din România în Germania, mai exact
vândut de statul român. Plecarea sa a însemnat șansa excelenței științifice,
dar mai ales despărțirea de Clara și de fetița acesteia,
Martha. A însemnat glorie, dar mai ales singurătate și povara sentimentului de
lașitate, vina de a fi lăsat în urmă o femeie și o copilă care l-au iubit și pe
care le-a iubit. Păstrându-l sub piele, l-a lăsat totuși în urmă pe Hanno, tânărul
care își plimba, împreună cu Martha, câinele imaginar, pe Spatzi. Peste zeci de
ani, reîntors în România, bătrânul Hanno îl va plimba pe Spazi cel real. Iubitor
de muzică și de povești, vina este muzica ce-i răsună cel mai puternic pe
dinăuntru, iar scrierea propriei povești singura bucurie, muzica ce-i curge
prin vârfurile degetelor, singura cale de a face loc Lumii Vechi în Lumea Nouă,
de a supraviețui, de a atinge lumina, de a strânge într-un ghem cu fire
transparente amărăciunea și bucuria. Pânza de poveste țesută peste realitate e
felul său de a supraviețui.
Alergat de timp, se sprijină pe paginile
scrise, ele îi sunt cârjă, prin ele simte că are un rost. Prin povestea scrisă
poate pune viețile ca pe niște rufe la uscat, în soare. Poveștile sunt sforile
lui de care se ține agățat și astfel se simte viu „între sunt și am fost”,
târându-se prin prezentul împovărător. Doar scrisul umple vechile lumi de viață
și tot el învinge frica, cerne frumusețea adevărului. Iar textul Ioanei Bâldea
Constantinescu capătă o frumusețe „trupească”, o frumusețe frapantă, o magie a
formei înseși, un amestec de gingășie și profunzime cu puternice sensuri
spirituale.
Cu multiple niveluri de lectură și cu o
structură complexă, amplu ramificată în timp și spațiu, cu o intertextualitate
discretă și profund sugestivă, macro-istorie, frescă a Bucureștiului de
altădată și roman de dragoste, Castelul
din orașul meu nu spune doar povestea lui Hanno, ci deapănă și poveștile a
trei femei, mame și fiice - Clara, Martha și Theo -, dar și amarele povești de
viață ale femeilor din familia lui Hanno, femei ce au trăit într-o comunitate
de sași dintr-un sat din apropierea Sibiului, un sat care moare de la o zi la
alta, ele fiind ultimele supraviețuitoare din acea LumeVeche.
La zeci de ani distanță, prind viață, în
cercuri concentrice, copilăria Marthei și copilăria lui Sebastian, ipostazele
de fiice și de mame întruchipate de Clara, Martha și Theo. Toți trăiesc în lumi
care se prăbușesc, iar durerea mamelor contaminează parcă fiecare generație.
Clara avusese parte de o copilărie plină de violențele mamei și indiferența
tatălui. Îl iubește pe Hanno, dar Martha este fiica profesorului acestuia și
ambele se văd părăsite când Hanno pleacă din România. Clara moare în cutremurul
din ʼ77, Martha se afundă în tăcere pentru mulți ani, alături de un tată care
nu o iubește. Va fi salvată de femeile din familia lui Hanno, rămase și ele
singure într-un sat care se stinge ușor-ușor. Toată suferința îndurată de
Martha îi va marca relația cu Theo, fiica sa.
Copiii sunt niște seismografe ce
înregistrează și interiorizează neputincioși prăbușirile sufletești ale
mamelor. Masa cu cinci picioare, sufragerii și copilării gemene unesc Lumea Veche
și Lume Nouă. De o parte și de cealaltă a timpului, personajele trăiesc
așteptând ceva. Par niște animale care se retrag în vizuina lor, mulțumindu-se
cu o clipă de siguranță. Toți își doresc măcar niște fărâme de sens. Obsedată
de sunetul lumii și consumată de foamea după un oraș care nu mai există, Theo e
obosită, nu mai lucrează la radio și frecvențele Lumii Noi nu o prind. Vrea
liniște, vrea să-și tragă sufletul într-o lume accelerată în care totul devine
caricatural, schimonosit, în care pierderea devine miezul existenței: „În
copilăria ei, Theo a vrut să se facă arheolog. Până la urmă, lumea de acum nu e
decât un alt șantier. Trebuie excavate cu grijă toate resorturile ei vitale. O
să capete logică”.
Totuși, în această Lumea Nouă care se
aude prost, desenele pe asfalt se pot șterge și se poate desena
lumea dorită. Iar un copil dansează ca un derviș în miniatură, în timp ce în
jurul lui Hanno „miroase a soare stătut, a speranță făcută zob, a oraș care
mustește de neîmpliniri. A toate frustrările mele îmbibate cu frică. A om tânăr
în haine bătrânicioase. Între toate astea, copilul dansează fără nicio grijă pe
lume, într-un timp al ei, încă neciobit”.
Într-o lume care dispare, bucată cu
bucată, toate personajele, obosite de nimicul și agitația sterilă care
împânzesc noua lume, caută un sens al vieții, al suferinței, întrebându-se cine
sunt ele în acel capitol de viață. Ei bine, salvarea acestui timp încă
neciobit, salvarea frumuseții clipelor de iubire pare a fi singurul sens cu
valoare umană. Este și ideea pe care autoarea o transmite într-o scrisoare către
cititori: „Cartea asta este pentru toți cei cărora li se cutremură lumea. Care
se ascund în vizuinile din capul lor. Care pierd bucăți din cine sunt. Și care
se agață de cioburile de frumusețe ireală în care au iubit și au fost iubiți.
Poate că asta înseamnă, de fapt, să fii salvat”.
Și această salvarea pare mult mai ușor
de atins când omul poate simți frumusețea și tandrețea întregii lumi care îl
înconjoară: muzica lui Mahler, hortensii, flori de caprifoi, șerbetul de cacao,
plăcintele cu vanilie, o glicină, zimții unei frunze care tremură sub soare, Satie,
Dvořák, dulceața de cireșe amare, un fir de linariță, mirosul de levănțică,
cafeaua, cărțile, tarta cu prune și nuci, grădina care mișună de licurici, bujori,
un ceai într-o ceașcă de porțelan, mirosul de înghețată, scaune ornate cu
păsări. Și peste toate - muzica, în absența căreia „ți se usucă sufletul, se
smochinește înainte de vreme și se destramă, știi? Se duce cu vântul”.
Cioburile de frumusețe devin niște „fâșii luminoase, bine îngropate”, ce reverberează ca niște „spinări de
licurici”, iar „lumea e din nou un smochin izbucnit într-o bordură ciobită”.
„Nu există continent mai vast decât
absența” își spune un personaj la un moment dat. Totuși, frumusețea pare mai
vastă, iar muzica este o cheie ce deschide uși și drumuri, lipește cioburile
unor lumi destrămate, oprește risipirea de sine, depresiile funcționale: „E
foarte curios cum printre toate amintirile mele alunecă muzica: Muzica acestor
oameni pe care i-am cunoscut cândva. Nu curge, se strecoară. Nu leagă lucrurile
între ele, dar face lumină în cotloane întunecate și desenează acel ceva
nenumit – atmosfera”. Muzica și scrisul prin care Hanno țese bucățile lipsă,
spunându-și cu bucurie: „Încă pot să meșteresc o bucată de timp în care ne
ținem de mână. Căldura ei e vie și, cât timp o simt, trăiesc”. Scrisul este
pentru el „un dans care sudează splendoarea cu oroarea. Uneori în aceeași
mișcare”, transformând durerea într-o lume nouă: „Eu doar îmi așez lumea pe
dinăuntru din nou, și din nou, și din nou oasele mele se descleiază”. Poveștile
și muzica oferă coerență trecutului și dau sens vieților din care lipsesc
bucăți, salvând dragostea pierdută, strălucirile din cuferele cu amintiri. Astfel,
Hanno își face lumea lui, ca să nu moară în lumile altora, mută frumusețea
într-o poveste și lasă vulpea înspicată să se plimbe prin vizuina minții sale.
Muzica lui Mahler, Castelul și vulpea
sunt suprapersonaje ale romanului Ioanei Bâldea Constantinescu, mijloace de
coerență a semnificațiilor și a lumilor spațio-temporale, de punere în relief a
dramatismului evenimentelor, chei ce îl așteaptă pe cititor să deschidă ușile
către inima textului care se dovedește o necontenită țesătură de surprize. Doar
în Scrisorarul lui Mihail Șișkin m-am
mai bucurat de o astfel de poveste senzuală și luminoasă, în ciuda
atrocităților istoriei și a existenței cotidiene.
Castelul
din orașul meu, Ioana Bâldea Constantinescu, Editura
Litera, 2024
No comments:
Post a Comment