Considerat o capodoperă a conciziei, Calendarul unei vechi iubiri, cel mai recent roman al lui Andreï Makine (Grasset, 2023), tradus în 2024 la Editura Polirom de Alexandra Cozmolici, comprimă în mai puțin de două sute de pagini un secol de atrocitate istorică – două războaie mondiale, revoluții, moartea unor nevinovați, trădări, exil, rezistență.
Titlul romanului (L’ancien calendrier dʼun amour) face trimitere la interstițiul temporal creat între vechiul calendar al Rusiei imperiale și noua cronologie impusă de „revoluționari“ în 1918, când s-a trecut de la calendarul iulian la cel gregorian (31 ianuarie se transformă în 14 februarie), pentru a se racorda la „timpul în care trăiau țările civilizate“, un timp civilizat în care țări frumoase, mândre de cultura lor, se omoară între ele. În acest pliu al timpului, în această fereastră dintre calendare, Makine strecoară o poveste de dragoste ce înfrânge cruzimea oamenilor, trecerea timpului și moartea.
Într-un cimitir din Nisa, în 1991, printre mormintele foștilor ruși albi, un bătrân își spune, lucid și senin, fără sentimentalisme, povestea care începe în 1913, când era doar un adolescent într-o familie de aristocrați, cu un tată avocat celebru și o mamă vitregă adulterină, pasionată să transforme în piese de teatru scrierile lui Cehov. Trăiesc într-o vilă pe malul Mării Negre, în Crimeea, într-o bulă a rolurilor jucate, departe de viața mizerabilă la care era condamnată „pleava“. Iluziile copilului se vor spulbera dureros: „Așadar, toate astea nu erau decât teatru! Un joc ale cărui mistere începea să le descâlcească din ce în ce mai bine: senzualitatea trupurilor, puterea banilor… Două forțe care făceau lumea să se-nvârtă. Căsătorii, cariere, manevre de seducție, poziții de nababi pentru unii, grimase de genii artistice pentru ceilalți. Și, la biserică, o șleahtă minunată de ipocriți. Spulberarea bruscă a iluziilor sale l-a făcut să sufere. Ar fi vrut să se întoarcă la naivitatea verii trecute, să redevină copilul trimis la culcare după spectacole, micul versificator care lua în serios poemele despre «orhideele cu tulpina frântă». Să dea uitării comedianții care și scot costumele în mijlocul decorurilor încropite la repezeală“.
Valdas Bataeff sparge balonul de săpun, evadează din vodevilul disimulărilor care agitau mica lume din grădina casei părintești, trece pragul ipocriziei și al vanității comediilor umane, al minciunilor sociale și pătrunde în lumea reală a oamenilor obișnuiți. Printre contrabandiștii de tutun urmăriți de poliție, o cunoaște pe Taia, al cărei trup îl ascunde și a cărei atingere, prima din partea unei femei, îl va încălzi întreaga viață. Simte că se instalase într-o viață eliberată de legile lumii. Nu trăiește doar fiorii primei iubiri, ci mai ales intuiția unei cu totul alte vieți, departe de cruda comedie umană. Acum capătă acea amintire care îl va ajuta să facă față nepăsătoarei logici a morții, puzderiei de drumuri fără sens, pierderilor care îl așteptau.
Într-o zi, „la intrarea într-o fundătură, a zărit un tătar bătrân, înfășurat într-un caftan în culori spălăcite. Cu ochii pe jumătate închiși, bărbatul nu se clintea, numai degetele sale răsuceau un rozariu. Dacă te luai după starea hainelor lui, era fără îndoială sărac. Totuși, calmul său suveran părea să-l ridice deasupra propriei condiții. O altă calitate, greu de sesizat, părea mai importantă: darul smerit de a rămâne senin și fericit“. Un dar pe care Valdas și-l va face și sieși, după multă suferință.
Între vremea țarilor din Rusia și sfârșitul secolului XX de pe Coasta de Azur, Valdas va fi luptător al Armatei Albe, va trece prin cele două războaie, prin exilul din Franța, prin mișcarea de rezistență, va fi șofer de taxi și angajat într-un birou de arhitectură, va trăi iubiri pasagere, va fi trădat, dar mai ales va purta cu sine iubirea dintre el și Taia. La cîțiva ani de la prima întâlnire, rănit, o întâlnește din nou pe tânăra care-l sărutase cândva pe frunte și au parte de o insulă a unei scurte fericiri trăite împreună. Și de data asta, roțile zimțate ale istoriei sfărâmă atroce destinele, căci femeia va muri împușcată, în brațele sale.
Această iubire devine singurul adevăr luminos al vieții sale, un adevăr în afara timpului și a istoriei, într-o epocă înghețată și eternă, într-un calendar vechi aupra căruia noua trecere și noua măsurare a timpului nu mai au efect. O iubire fragilă, de doar câteva zile, pe câmpurile ultimelor spice din Crimeea, devine infinită, iar rezistența omului grație acestei iubiri se transformă într-o poveste plină de frumusețe și de nostalgie: „Viața lor se adăpostea în timpul vechiului calendar, nebulosul decalaj pe care îl suprimaseră constructorii grăbiți ai viitorului luminos. […] Acele zile «întârziate» se limitau la subterfugii de supraviețuire și la ceea ce nici unul, nici celălalt nu mai trăiseră – o tandrețe în care orice gest părea așteptat în taină. Timpul era ritmat de suflul mării și de cicatricile care se închideau pe brațul lui Valdas“. Numai zilele petrecute alături de Taia se desprindeau de teatrul uman.
Douăzeci de ani mai târziu, simte mai puternic ca niciodată că acel câmp distrus de război în care soarele de toamnă lăsa să se ivească frumusețea, lanul acela de unde Taia aduna ultimele spice este cel mai prețios timp al vieții sale, prin care „Valdas avea senzația stranie că el fusese doar în mică măsură marcat de cele două decenii, în ciuda rănilor sale și a anilor de «muncă silnică». De parcă, în loc să supraviețuiască trecerii timpului, se rătăcise într-o zi însorită din octombrie 1920, «între două calendare» – în compania Taiei. […] Taia murise de mult și nu mai exista pentru nimeni. Pentru nimeni! Totuși, fără acele zile de toamnă și fără lanul cu ultimele spice, lumea și ar fi pierdut orice însemnătate“.
Concizia romanului accentuează absurdul celui mai sângeros secol, toate carnagiile fiind, în fond, împotriva omului, nu pentru fericirea lui. Valdas, în schimb, are puterea să rămână un om al altruismului, mereu alegând să-i ajute pe ceilalți, chiar dacă asta înseamnă pentru el risc sau compromis.
În cimitirul din Nisa, bătrânul rus exilat îl sfătuiește pe tânărul care-l ascultă: „Nu spune niciodată «nu mai este», ci întotdeauna spune cu recunoștință «a fost»“. Valdas își păstrează umanitatea tocmai prin această recunoștință pentru timpul petrecut împreună cu Taia, o escală între două calendare, „la marginea unei vremelnice eternități“, pentru norocul de a fi cunoscut o viață care se desfășura după curgerea vechiului calendar. Nu fusese cu adevărat viu decât în cele câteva zile din toamna anului 1920, în „lanul cu ultimele spice“, singura sa patrie lăuntrică, patria unei iubiri ferite de timp.
Makine reușește cu această poveste să ajungă la cititor într-o surdină răvășitoare, fără sentimentalisme. E o poveste de dragoste fără cuvinte de amor, o proză clasică, șlefuită, în care o iubire fugitivă devine eternă prin sentimentul recunoștinței și salvează cel puțin umanitatea unei ființe.
No comments:
Post a Comment