Ismail Kadare - Un copil şi un oraş trec prin război

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/un-copil-si-un-oras-trec-prin-razboi-2/

Deşi au fost scrise şi publicate la un interval de peste 30 de ani, romanele Cronică în piatră (1971) şi Vremea nebuniei (2005) deapănă povestea aceloraşi umile fiinţe umane aflate sub tăvălugul războaielor şi al ideologiilor politice devastatoare. Dînd viaţă unor vechi legende într-o lume a modernităţii raţionale, Kadare recompune, cu umor amar, un tablou al fragilităţilor, planurilor şi iubirilor spulberate. Tragismul este cu atît mai acut cu cît fractura se strecoară în sufletul şi în privirea unui copil. A fost odată un copil vrăjit de Shakespeare şi peste el a venit un război – aşa ar fi putut începe povestea lui Ismail Kadare. Şi ce face un copil pe timp de război, cînd bombele cad asupra oraşului, iar spaimele şi temerile adulţilor devin rutină? Şi ce se întîmplă cu inocenţa copilului pus faţă în faţă cu nebunia şi absurdul violenţei, cînd el îşi are de dus propriul război cu lumea cuvintelor şi a sentimentelor?

 

Un nou Mic Prinţ, purtător al unei revelaţii, pare a-i întîmpina pe cititori. Cronică în piatră începe într-o notă melancolic-ameninţătoare, înfăţişînd animistic o natură umanizată şi un oraş viu, care se bucură ori plînge în ochii copilului. Căderea picăturilor de ploaie aduce cu ea mirosul şi greutatea unei libertăţi pierdute. Candoarea copilului care, jucîndu-se, încearcă să le redea stropilor pătrunşi în pămînt crîmpeie din viaţa liberă şi voiosă, trimiţîndu-le cu o oglindă cîte o bucăţică de cer – o amintire trecătoare a boltei imense – amplifică senzaţia de sfîrşit implacabil, agonizant. Întemniţarea apei de ploaie în cisterna din subsolul casei prefigurează o dramă omenească, una intuită confuz de mintea unei făpturi care îşi cere dreptul la timpul necesar pentru a contempla lumea, pentru a-i căuta cu propriii paşi sensurile. Al Doilea Război Mondial – un iniţiator sumbru – smulge un copil şi un orăşel din liniştea lor atemporală, în care oamenii cred în magie neagră, femeile trăiesc cu mult peste o sută de ani, fetele au barbă, altele sînt omorîte dacă se lasă îmbrăţişate şi sărutate de vreun băiat, iar viitorul este citit pe spinările cocoşilor tăiaţi.

Absurditatea împărţirii arbitrare a lumii

Romanul are două planuri atribuite unor naratori diferiţi, ambele descriind o Albanie prin care, în doar cîteva luni, se perindă fel şi fel de trupe stăpîne… pe nimic. Steagurile care flutură şi noroiul care rămîne în urmă – e tot ce vede copilul. Capitolele propriu-zise sînt scrise la persoana I, din perspectiva unui copil, un alter ego al tînărului Ismail Kadare, copil fascinat de cuvintele care i se par mai alunecoase decît picăturile de ploaie şi a cărui imaginaţie este impregnată cu imagini din Macbeth, pe care le suprapune dramelor la care asistă, sugerîndu-se o asemănare teribilă între Scoţia medievală şi Albania modernă. Şi pe bună dreptate, căci, fiecare cu „dreptatea“ lui în buzunar, fasciştii italieni îi ucid pe rebelii albanezi sau se omoară între ei, germanii omoară bătrîne de peste o sută de ani. Italienii vin de două ori, de fiecare dată aduc şi iau cu ei o maşină de prostituate şi una de călugăriţe [sic!]. Doar albanezii de rînd se ascund cuminţi în adăposturi sau îşi părăsesc casele, refugiindu-se în vechea cetate părăsită. Forfota animalică accentuează sentimentul de insecuritate şi lipsa oricărei noime. Absurditatea împărţirii arbitrare a lumii este revelată de Kadare la modul critic, prin transpunerea acesteia într-un joc al copiilor care, cu uşurinţă şi gratuitate, se joacă cu timbrele, certîndu-se din cînd în cînd pe Germania, Polonia sau India…

 

În mintea copilului se adună frînturi de cuvinte desprinse din discuţiile celor mari, din care acesta se străduieşte să clădească o altă lume, cu o logică mai la-ndemînă. Creîndu-şi o lume cu reprezentări proprii, copilul îi creează şi simbolurile. Unele care le contrazic pe ale adulţilor. În spatele cuvintelor date, copilul intuieşte o instabilitate care pune la îndoială însăşi ideea de realitate. După ce se va căzni să înţeleagă sintagma „oraş ocupat“, prima îndrăgostire îl va pune din nou faţă în faţă cu „tirania“ cuvintelor: „Eram într-una din zilele în care tirania cuvintelor mă strîngea în chingi. Priveam acoperişurile povîrnite încercînd să pricep cum de putea dragostea să-ţi pice pe cap. Unde este ea, de fapt? Unde stă înainte de a cădea şi în ce chip se prăvale în capul omului? Şi cum de nu-i sparge capul şi nici măcar nu-i face cucuie, în vreme ce şi cea mai mică piatră poate face toate acestea? Totuşi, oamenii se plîng de ea, mai ales cînd sînt lovite fetele tinere“. „Necuratul“ nu e mai puţin complicat de înţeles: „Mă chinuiam să mi-l imaginez pe «Necuratul» […] De ce era necurat? Fiindcă nu se spăla sau era altceva la mijloc? Poate că era rău pentru că nu-l lăsau să se spele. Oricine, în locul lui, ar fi făcut la fel. Ajunsesem să-l compătimesc“. Ochiul copilului reflectă lumea într-un mod aparent ingenuu, dar nu mai putin pătrunzător, percepţiile asociative avînd întîietate asupra raţionalului.

 

Fiecare capitol atribuit copilului care descoperă lumea cu uimire şi scepticism este urmat de cîte un scurt fragment din cronica scrisă de cronicarul oficial al oraşului, Xivo Gavo, care nu-şi părăseşte pentru nimic în lume masa de scris, încercînd să nu piardă nici o frîntură din viaţa oraşului, începînd cu prima cruciadă… Nimicuri mari, nimicuri mici. Crime, bombardamente, procese, jafuri, profesori care fac în clasă disecţii pe pisicile răpite din curţile oamenilor, nunţi, epidemii, naşteri, trădări, înmormîntări, nunţi. Încet-încet, relativa coerenţă iniţială a cronicii se sparge, haosul de pe străzile oraşului făcîndu-şi loc şi în minţile oamenilor.

 

Acceptarea dezumanizării şi a anormalităţii ca rutină este una dintre liniile de forţă ale romanului. Dacă la început abatorul este un loc evitat atît de copii, cît şi de adulţi, moartea violentă a animalelor speriindu-i pe toţi, războiul îi face să accepte cu uşurinţă moartea oamenilor. De la bucurie se trece la tristeţe, groază şi, în final, la indiferenţă, la complicitate în nepăsare. Cruzimea se întinde contagios. La un moment dat, adulţi şi copii ajung să alerge victorioşi, purtînd cu ei drept trofeu mîna pilotului de avion ucis, admirînd inelul de pe degetul acestuia: „Mulţimea se îndrepta spre centrul oraşului. Mîna pilotului, mîna care lovise oraşul, se legăna ameninţătoare pe deasupra capetelor“.

Kadare introduce, discret, şi efectul de contrast. În acest climat al terorii, se strecoară timid şi acel tărîm al copilăriei ideale prin căldura oferită de bunica, ce constituie un reper moral şi raţional constant, iar pe de altă parte, prin figura excentricului bunic din cealaltă parte a oraşului. Un bunic de poveste, care îşi petrece serile ascultînd muzica ţiganilor lăutari, pe care îi lăsase să se stabilească în magazia sa, în schimbul muzicii. Tolănit în şezlongul său, trăgînd dintr-o pipă mare şi neagră, îi punea pe ţigani să-i cînte seară de seară. Îi răsucea şi nepotului cîte o ţigară, spre disperarea tuturor. În mintea copilului, idealul prinde viaţă cu uşurinţă: „Îmi spuneam că nu poate exista o fericire mai mare pe lume ca atunci cînd, după o masă îmbelşugată, fumai şi-i ascultai pe ţiganii lăutari, stînd tolănit în şezlong cu ochii pe jumătate închişi, ca tata-mare“. Şi pentru că bunicul citea mereu din ceasloave vechi, scrise cu litere arabe al căror mister copilul nu-l poate pătrunde, scrisul şi înţelesurile semnelor îl frămîntă în timp ce îşi fumează ţigara: „Trăgeam din ţigară şi mă întrebam cam ce s-ar putea scrie cu furnicile dacă s-ar face din ele un alfabet“.

 Fantoma comunismului este plicticoasă!

O galerie de personaje pitoreşti vin să accentueze acest amestec de tragedie absurdă şi de frumuseţe dureroasă, de josnic şi de sublim. Conştiinţa normalităţii este dată, culmea, de puşcăriaşul Llukan, a cărui rutină este mersul la puşcărie, de bună voie, cu vechea pătură cafenie pe umăr şi cu bocceaua cu pîine şi brînză în mînă. Drama i se consumă în momentul în care, ducîndu-se la puşcărie, nu găseşte pe nimeni. Îi vine să plîngă: „Vremuri grele, maica-mă-sii. Nu mai există nici puşcărie“. Bătrîna Kako Pino este o altă prezenţă de poveste, simbol al ignorării obstinate a cruzimii şi a autorităţii agresive. Scundă, îmbrăcată în negru, cu geanta roşie plină cu pensete, aţă, pene, cutii cu pudră, îşi are şi ea sarcina ei, de la care nu poate concepe să se abată: împodobea toate miresele oraşului. Va fi spînzurată pe o stradă a oraşului, cînd, în drumul ei către o mireasă, este bănuită că în geantă poartă arme…

 

În Vremea nebuniei, păstrîndu-se aceeaşi perspectivă a copilului, haosul este înlocuit cu certitudinea instalării comunismului, cu toate terorile implicite. A avea sau nu carnetul de mebru de partid ascuns în buzunar devine marea dilemă şi motivul disputelor dintre fraţi sau chiar motiv de sinucidere. Rămîne constantă, însă, uimirea copilului ce nu poate înţelege această logică a oamenilor mari. Odată cu constatarea platitudinii şi a monotoniei autorilor sovietici, în inocenţa sa, i se face dor de celelalte fantome, căci fantoma comunismului este plicticoasă! Platitu­dinea din cărţile sovietice trece foarte repede şi la oameni. Tot ce poate el face este să caute cuvinte „noi“, cum erau „a fi sau a nu fi“. O nebunie ascunsă bine printre gînduri şi vise, ca să n-o recunoască nimeni…

Cronică în piatră şi Vremea nebuniei sînt două romane în care, recurgînd la amestecul foarte bine balansat de elemente autobiografice, observaţie realist-microscopică, sugestii mitice neliniştitoare, ironie calmă, ludic absurd-miraculos, intertextualitate şi lirism meditativ, Ismail Kadare realizează o alegorie cu vibraţii de adîncime, prin care, condamnînd absurdul şi violenţa istoriei, îşi întoarce zîmbind faţa către acele valori umane dintotdeauna, ascunse în sfîşierea hamletiană dintre a fi şi a nu fi.

 

ISMAIL KADARE

Cronică în piatră. Vremea nebuniei

Traducere de Marius Dobrescu

Editura Humanitas Fiction, 2012, 280 p.