Un personaj cu sindrom Asperger

http://suplimentuldecultura.ro/29156/un-personaj-cu-sindrom-asperger

În 2013, scriitorul australian Graeme Simsion publica romanul The Rosie Project, care a devenit unul dintre preferatele lui Bill Gates. Ca­r­tea a fost tradusă în aproape patruzeci de limbi, povestea de dragoste dintre un bărbat cu sindrom Asperger și Rosie cucerind cititorii. La mai puțin de doi ani distanță, Graeme Simsion a publicat un nou roman, continuare a primului, dar care se poate citi și independent – Efectul Rosie, în centrul său fiind tot cei doi tineri, trecuți de faza de îndră­gostire, plecați din Australia și stabiliți în New York, acum fiind căsătoriți.

Don Tillman are patruzeci de ani, este profesor de genetică și știe că sindromul Asperger de care suferă îl face special, având „circuitele conectate altfel“, așa cum îi va spune Rosie într-un moment tensionat. Probabil aspectele ce țin de acest sindrom sunt mult mai puțin cunoscute decât cele asociate autismului, cu care de altfel este adesea confundat. Principala privare pe care i-o produce sindromul Asperger individului este aceea de a empatiza cu ceilalți, de a le înțelege emoțiile și nevoile emoționale și de exprima la rândul său emoții, de a opera cu limbajul emoțiilor, ceea ce provoacă un soi de incompetență socială.

Efectul Rosie ne oferă o perspectivă cuprinzătoare, atât din interiorul personajului, cât și din exterior, căci Don este căsătorit cu Rosie, care este medic rezident, și are alți șase prieteni care, într-un fel sau altul, au legătură cu domeniul psihologiei. În plus, abordarea, deși cât se poate de serioasă, este plină de umorul provocat de consecințele imprevizibile ale unor acțiuni sau replici.

Prin urmare, personajul nu este privit prin prisma unor oameni comuni, incapabili să înțe­leagă manifestările acestui sindrom. Iar una dintre reușitele cărții este aceea de a ne arăta că, în ciuda raționamentelor logice perfecte cu care se raportează la realitatea văzută în cele mai mici detalii și în ciuda incapacității de a exprima emoții, individul cu sindrom Asperger nu este totuși lipsit de emoții, ba chiar trăiește emoții puternice. Doar că acestea nu ajung la ceilalți sau ajung într-o formă denaturată, ceea ce provoacă complicații bilaterale.

Un personaj cu care nu ai cum să nu empatizezi

Dincolo de calcule, abilitatea de a analiza motivații umane e deficitară, ca și aceea de a descifra sem­nificații social-umane. Pe Rosie o iubește foarte mult, dar aceasta ajunge să-i fie soție ca rezultat al „proiectului soția“ și, deși o iu­bește, nu se gândește să-i spună asta de mai multe ori:

„— Nu încerca s-o sufoci cu argumente. Și nu uita să-i spui c-o iubești.

— Știe asta.

— Când i-ai zis ultima dată c-o iubești?

— Sugerezi că ar trebui să-i comunic asta de mai multe ori?

Dragostea e o stare continuă. Și starea asta nu suferise modificări semnificative de când ne căsătorisem – poate intervenise o diminuare a limerenței, a iubirii necondiționate, dar mi se păruse inu­til să-i furnizez lui Rosie un raport de progres în această privință“.

Graeme Simsion reușește să creeze un personaj cu care nu ai cum să nu empatizezi, căci îl pune în circumstanțe în care primează onestitatea și umorul uneori involuntar, iscat chiar din dorința de a ajuta, de a înțelege și de a face ce e bine. Cu atât mai mult cu cât Don este pus într-o situație extremă: după ce se căsătorește cu Rosie, căsătoria fiind de neconceput pentru el până la întâlnirea cu aceas­ta (și este rezultatul aplicării unui chestionar menit să îi asigure femeia perfectă), se trezește că, fără a fi vreodată planificat, va fi tată. Și va trebui să înțeleagă noile nevoi ale soției sale, să se adapteze la ele și să se pregătească el însuși pentru noul rol. Și pentru asta recurge la fel și fel de ra­ționamente și de­ducții logice, face muncă de cercetare, studii de caz. Devine expert în parenting și hrană sănătoasă. Îi cere tatălui său să proiecteze și să construiască un pătuț inedit, cu izolare fonică, dar mișcările copilului îl lasă rece și nu înțelege nici de ar fi fost bine să-și însoțească soția la ecografie. Tehnic și științific atinge perfecțiunea, dar emo­țio­nal face totul pe dos, determinând-o pe Rosie să ia în calcul despărțirea.

Sunt multe situațiile din ro­man în care intențiile sale bune capătă în viața socială alte cono­tații și multiplele perspective pe care le aduce împreună Graeme Simsion fac să ajungă la cititor niveluri de trăire și înțelegere diferite. Privind la joaca unor copii dintr-un parc, încalcă o regulă știută de toți, dar nu și de el: aceea de a nu se apropia de un copil într-un parc de joacă. Astfel ajun­ge în arestul poliției și e nevoie de anchete sociale care îi complică și mai mult existența. Lucrând și cu jumătate de normă într-un bar, când vine momentul să-i propună unei femei mai pli­nuțe un coctail, îi spune acesteia, jignind-o fără să-și dea sea­ma, că, în cazul în care e gravidă, ar trebui să ia o băutură fără alcool. Încercând să o convingă pe Rosie să nu plece în Australia, devine suspect de terorism, determinând întoarcerea unui avion.

Viața este o problemă științifică ce trebuie rezolvată

Va recunoaște cu luciditate, la un moment dat: „Am foarte multă experiență în gestionarea penibilului, care a fost rezultatul lipsei mele de sensibilitate față de alții“.

Pentru Don, viața este o problemă științifică ce trebuie rezolvată și, dacă reușește să fie soț, marea dilemă a tuturor este dacă va putea rezolva și ecuația în care va fi tată. Anxietatea asociată perspectivei ca un bărbat cu sindrom Asperger să devină părinte este trăită acut de toți cei implicați, știind dificultățile de relaționare pe care le are Don și pe care, înaintea tuturor, le conștientizează mai ales el: „Eram un schilod, un infirm, un individ incapabil să dezvolte sentimentele necesare care să genereze un comportament normal. Răspunsul meu emoțio­nal venea doar în relație cu Rosie. Era de un nivel foarte ridicat și, dacă aș fi fost capabil să redi­rec­ționez o parte din sentimente înspre copil […], atunci problema ar fi fost rezolvată“.

Graeme Simsion a empatizat profund cu personajul său deloc convențional și l-a plasat într-o poveste romantică, datorită căreia avem posibilitatea de a ne raporta diferit la „ciudații“ de lângă noi, empatizând la rândul nostru cu limitele lor genetice. Și, în cazul romanului Efectul Rosie, empatizăm cu efortul și perse­ve­rența personajului care își conș­tientizează și își acceptă anorma­litatea, străduindu-se să le ofere celor din jur confort emo­țional, fie și pe baza raționa­men­telor, a logicii, victoriile sale de natură interpersonală fiind cu atât mai mult de apreciat.

Graeme Simsion, Efectul Rosie, traducere din limba engleză și note de Ines Hristea, Polirom, 2019

Așteptarea – pasivitate sau travaliu interior complex?

Așteptarea și răbdarea. Imposibil de separat și tare greu de controlat pentru cei mai mulți dintre noi. În urmă cu ani buni, am dat în teatrul lui Eugen Ionescu peste o replică de care m-am lipit: „Eu nu pot trăi decât așteptând ceva”. Ascundea în ea ceva din miezul vieții, dinamica senzației de a fi viu, și nu de puține ori le-am cerut elevilor mei să discutăm despre așteptare sau să elaboreze texte argumentative raportându-se la afirmația lui Ionescu. Pe cât de motivantă este această idee a omenescului așteptărilor  - mărunte sau fundamentale - , pe atât de împovărătoare devine atunci când pășim pe tărâmul iubirii, căci în acest context așteptarea presupune și singurătate, și presiunea timpului ireversibil, și incertitudine.

În volumul Așteptarea Penelopei, Aurora Liiceanu își propune să scrie despre „așteptare ca alegere voluntară  a unei persoane” și îi urmărește serpentinele în cazul unor  personaje celebre, care au iubit, așteptând. Realitatea psihologică a acestor „așteptători” e un tărâm generos și cred că mulți dintre noi suntem în căutarea înțelegerii care să ofere răspunsuri la problema așteptării care se transformă uneori în obsesie. Aurora Liiceanu alege trei femei (Penelopa - mitica soție a lui Ulise, Hadley - prima soție a lui Ernest Hemingway, și Eszter - eroina lui Sándor Márai) și trei bărbați (Gatsby al lui Scott Fitzgerald, Florentino Ariza - personajul principal din Dragoste în vremea holerei și niponologul Donald Keene) pentru a găsi un răspuns la întrebări precum „ce îi face pe unii să aibă răbdare, dincolo de temperament” sau „în ce fel se cuantifică cu adevărat așteptarea”.

Recurgând la așteptare ca nouă grilă de lectură, Aurora Liiceanu încearcă să surprindă tumultul vieții interioare a personajelor – ezitările, neliniștile, îngrijorările, descurajările, temerile, tristețea, în funcție de particularitățile psihologice ale fiecăruia și să vadă dacă nu cumva așteptare înseamnă și amânare, tergiversare, pasivitate, teamă de conflict, frica de viață, iresponsabilitate, imaturitate. Sau pur și simplu o formă a iubirii autentice.

Citind cartea, mi-a făcut plăcere să intru din nou, condusă de acest liant al așteptării, în povești care îmi erau dragi, mi-am amintit scene și replici pe care le credeam uitate și am privit altfel în lumea interioară a acestor oameni (de hârtie sau nu). Cel mai mult mi-a plăcut capitolul dedicat lui Gatsby și interpretarea pe care Aurora Liiceanu o oferă agitatei sale așteptări care ar fi putut avea drept recompensă reînnodarea relației cu Daisy:

„Măreția lui Gatsby, așa cum apare în titlul cărții lui Scott Fitzgerald, este capacitatea lui de a se iluziona. Sfârșitul lui arată că nu a avut abilitatea de a separa idealul de real.

Fără îndoială, a fost un șarlatan, dar și un visător romantic și tragic. Pentru a-și îndeplini visul, el s-a reinvetat, și-a creat o altă identitate, a devenit cineva care se potrivea cu personajul îndrăgostit din visul lui. A vrut să-și împlinească visul repetând trecutul și în final a descoperit că trecutul era mort, prezentul era artificial și viitorul nu exista. Nu exista niciun viitor pentru el. Așteptase în zadar.

Să fi fost Gatsby victima propriilor iluzii? Așa pare. A fost un iluzionist, dar nu le-a creat iluzii altora, ci lui însuși. A fost propriul său iluzionist”.

În analiza dedicată romanului Dragostea în vremea holerei, cei 51 de ani, 9 luni și 4 zile de așteptare la care rezistă Florentino, îi oferă autoarei și prilejul de a pune în discuție relația dintre longevitate și intensitate în cadrul unei relații de iubire. „Prestigiul duratei este dat de posibilitatea măsurării, știm câți ani au fost împreună cei doi, pe când intensittaea iubirii este greu de măsurat. Ea depinde și de potențialul erotic al unei persoane, de temperament, de comportament. Dar putem vedea și că o relație poate dura mult fără să existe intimitate, sex între cei doi. Deci o mare iubire nu înseamnă neapărat o relație lungă. Dar înseamnă o obsesie stabilă”.

Recunosc că, pe alocuri, mi-ar fi plăcut să găsesc mai multă analiză psihologică și mai puțin rezumat al poveștilor literare sau biografice și o viziune analitică integratoare mai nuanțată asupra așteptării ca fenomen psihic sau sufletesc. Dar volumul se adresează unui public țintă mai larg și am înțeles necesitatea redării adesea amănunțite a întâmplărilor. 
Meritul major al cărții rămâne abordarea inedită și alăturarea unor povești de viață reale sau fictive, prin care Aurora Liiceanu crează o imagine în oglindă a relației instabile și adesea contradictorii dintre viața exterioară și cea interior-secretă a personajelor prinse în așteptare,  convingându-ne că în cazul acestora așteptarea nu este nicidecum  o formă de inerție existențială:

„De aceea am căutat personaje din lumea literaturii care sunt prinse în stări de așteptare, bărbați și femei ale căror trăiri, frământări legate de așteptarea cuiva drag sunt descrise amănunțit, dovedind că așteptarea nu este o stare pasivă, ci, dimpotrivă, un travaliu interior complex. Ceea ce câștigă până la urmă este mobilizarea psihologică pentru atingerea scopului de a fi împreună cu persoana iubită”.

                      Aurora Liiceanu, Așteptarea Penelopei, Polirom 2019

Frumusețea efemerului

Sfera umanului răsfrântă în opera lui Kawabata este extrem de nuanțată, ridicată fiind în jurul unor suflete sensibile, vulnerabile, dar și pătimașe. Melancolie, erotism, tristețe, frumusețe, fragilitate, cruzime, idealuri, efemeritate, obsesie erotică, spaime, refugii, puterea artei de a sublima frumusețea și durerea, dragoste oferită, narcisism, plăcere și agonie – sunt doar o parte dintre balansările dedalice în care se zbat personajele sale. Din întretăierea acestora, deseori paradoxală, izvorăște și farmecul unuia dintre cele mai reușite romane ale lui Yasunari Kawabata – Frumusețe și întristare. 

Kawabata își începe romanul din mijlocul acțiunii, înaintarea făcându-se în ambele direcții. Astfel, Oki, un celebru scriitor de 55 de ani, se reîntoarce la Kyōto pentru a asculta bătaia clopotelor din ajunul Anului Nou și pentru a o revedea pe Otoko, de asemenea o pictoriță cunoscută, alături de care își trăise cea mai pătimașă poveste de dragoste, cu 25 de ani în urmă, pe când aceasta avea 16 ani, iar el era deja căsătorit și avea un copil. O poveste de dragoste tragică, terminată cu un copil mort, născut prematur, cu Otoko închisă într-un spital de boli psihice și cu familia lui Ōki marcată pentru totdeauna, cu atât mai mult cu cât toate abisurile și toate scânteierile acestei povești sunt transpuse de Ōki într-un roman dactilografiat chiar de soția sa. Este o carte care îi eternizează iubirea, îl lansează ca scriitor, îi asigură familiei sale confortul material, dar influențează și întregul viitor al fetei, obligate cumva să ducă mai departe viața personajului, scindat între iubire, regrete și resentimente, trăite toate, într-un templu, într-o singurătate atenuată de prezența unei diabolice și frumose tinere, Keiko (care îi este elevă și iubită), în care se va întrupa o absurdă răzbunare.

Ca și în celelalte cărți ale lui Kawabata, și aici găsim fundalul inconfundabil al Japoniei tradiționale. Romanul se deschide cu imaginea splendidă a clopotelor bătute de 108 ori în ajunul Anului Nou, cu scopul de a spăla cele 108 bonnō (porniri rele, emoții distructive): „Vechile clopote buddhiste băteau agale, cu pauze, iar în reverberațiile care te făceau să înțelegi scurgerea timpului simțeai rafinamentul străvechii Japonii”. Ca o veritabilă piesă de artă japoneză, romanul te îndeamnă mai ales la contemplare și la reflecție, Kawabata întroducând în roman foarte multe elemente care țin de conceptul specific culturii japoneze tradiționale -  mono no aware, potrivit căruia secretul vieții constă în puterea de a vedea și de a savura frumusețea efemerului, de a putea simți freamătul vieții pe suprafața lucrurilor.

Scriitorul japonez stăpânește foarte bine tehnica dilatatorie a detaliului, însuflețindu-și personajele cu această putere de interiorizare, de observare a frumuseții temporarului, a frumuseții în stare pură. Astfel, privirile și sufletele se hrănesc cu frumusețea „nimicurilor” trecătoare în profunzimea căror pătrund cu tandrețe: acoperișul de paie „putrezit de umezeală și plin de mușchi, era încântător”, zborul păsărilor este la fel de fascinant ca și culorile apusului sau ca acele uscate de pin căzute pe mușchi, ca dealurile de la apus, ca florile de culoarea lazuritului. Toate oferă motive de bucurie, luminând frumusețea fertilă a uimirii. În această lume ritualizată, o scenă extrem de sugestivă în delicatețea ei este și cea în care la sărbătoarea lunii pline, participanții beau sake dintr-un vas în care se reflectă luna sau cea în care, „în întunericul nopții, luminițe slabe ale lanternelor adânceau sentimentul de efemer al vieții”. Vremelnicia și hotarul absenței sunt celebrate și prin povestea efemeră a prințesei dezgropate la aproape o sută de ani de la moarte, și care purta cu ea în mormânt fotografia pe sticlă a soțului sau a iubitului, imaginea ștergându-se odată cu expunerea la lumină și la aer. Mai rămâne speranța că „frumusețea care dispare într-o clipă poate fi sublimată și readusă la viață de un scriitor, transformând-o într-o operă de artă”.

Această legătură dintre artă și realitate este o altă idee asupra căreia se revine deseori în roman, punându-se în discuție nu doar capacitatea literaturii sau a picturii de a surprinde nuanțele și intensitatea trăirilor, bătaia de aripi a nimicului care zboară, ci și raportul dintre abstract și concret, așa cum apare acesta în literatură și pictură. Dacă Otoko pictează în stil tradițional, realist, Keiko recurge la o manieră abstractă, în timp ce Ōki „învățase să descrie printr-un limbaj simbolic și abstract imagini realiste, concrete. Deși era de părere că, pe măsură ce mergea mai adânc în realism și concret, rezultatul pe care-l va obține va fi, dimpotrivă, unul simbolic și abstract”. Romanul este împânzit de simboluri mai mult sau mai puțin explicite, cititorul savurând jocuri de aluzii și semnificații: mândria și singurătatea bujorului, ciudățenia prunului care făcea atât flori albe, cât și roșii, fără a se ști, de la an la an unde vor apărea unele și unde altele, abstracțiunea grădinilor cu pietre, noima idiogramei omou (a se gândi, dar care în japoneză mai înseamnă și a tânji, a nu putea uita, a fi trist), curcubeul fără culoare etc.

Problematica memoriei și a felului în care timpul schimbă sau păstrează sentimentele este un alt fir ce străbate tăcerile înfiorate și amintirile care inundă ființele proiectate în urmă: „Odată cu trecerea anilor, imaginea împreunării lor devenise tot mai pură în mintea lui Otoko. Dintr-o imagine trupească se preschimbase într-una spirituală. Otoko nu era acum pură, și probabil că nici el, dar acum, douăzeci de ani mai târziu, imaginea îmbrățișărilor lor căpătase puritate. Era ea însăși, dar în același timp nu era ea; era realitate și nu era. Era o imagine spirituală sublimată din ei doi”. Femeia se agață cu toate amintirile de Ōki, de teamă să nu se transforme într-o cochilie goală. Ieșise din camera de spital cu gratii nu pentru că se vindecase de dragostea pentru Ōki, ci pentru că el se imprimase în interiorul ei. Dar iubirea pentru ceilalți se transformă, pe nesimțite, în iubire de sine: „Cei pe care Otoko îi pierduse trăiau încă în inima ei; dar nu mai erau ei, ci se preschimbaseră pe nesimțite chiar în Otoko. Ōki din inima ei nu rămăsese nealterat ci cursese, odată cu ea, prin timp. Amintirile despre el căpătaseră culoarea iubirii de sine și se transformaseră. Otoko nu se gândise niciodată că amintirile de mult trecute erau doar niște năluci, niște demoni orbi. Până la patruzeci de ani trăise singură, fără să iubească și fără să se căsătorească, astfel că era firesc să păstreze acele amintiri triste ca pe ceva de preț, și poate era firesc să le transforme în iubire de sine”.

Pagină cu pagină, zeci de fragmente filigranate, de o frumusețe desăvârșită și o senzualitate enigmatică, foșnesc ușor, mistuitor în cititor: „E un miros plăcut de femeie. Este mirosul pe care-l emană în mod natural pielea unei femei când e ținută în brațe de un bărbat care-i place. Orice femeie face asta, chiar și o fetiță, și e un lucru pe care nu-l poate controla. E un miros care nu numai îi dă curaj bărbatului, ci îl și liniștește și îl mulțumește. Este mirosul prin care femeia spune că-l acceptă”.  O impecabilă poezie a senzualului și a candorii!

                                                                                                        

YASUNARI KAWABATA, Frumusețe și întristare, Traducere din japoneză și note de Florin Oprina, Humanitas Fiction, 2013, 164 p.

Literatură printre violență, crime și droguri

http://suplimentuldecultura.ro/28589/literatura-printre-violenta-crime-si-droguri

Fascinația literaturii turcești, asigurată în spațiul cultural românesc de scriitori precum Orhan Pamuk sau Elif Shafak, are toate șansele să fie dusă mai departe de către Aslı Erdoğan, nume nou pe piața de la noi. Cea mai apreciată scriere a sa, romanul Orașul în mantie purpurie a fost tradus anul acesta la Editura Polirom de către Gabriella Eftimie.

În 2018, traducerea în engleză a acestui roman i-a adus scriitoarei (care este și membră PEN) Premiul „Simone de Beauvoir“, premiu ce a fost fondat în 2008 de Julia Kristeva și acordat anual ca re­cunoaștere a implicării în lupta pentru egalitatea între sexe. Lupta sa pentru apărarea drepturilor omului și activitatea de jurnalistă i-au adus însă și o arestare, fiind acuzată în 2016, alături de mulți alți intelectuali ai Turciei, că aduce prejudicii unității țării.

Cercetătoare în domeniul fizicii nucleare înainte de a deveni scriitoare, Aslı Erdoğan a beneficiat de o bursă de cercetare în Rio de Janeiro, experiență din care s-a născut în 1998 romanul Orașul în mantie purpurie. Personajul central al poveștii este Özgür, o tânără studentă din Istanbul, care părăsește Turcia și, atrasă de o vedere cu peisaje colorate, ajunge în capitala Braziliei, unde trebuia să o aștepte un universitar, ceea ce nu se întâmplă, dar tânăra decide totuși să rămână. Ex­periențele trăite în singurătate în noua și brutala lume îi vor oferi o altă perspectivă asupra vieții, un nou drum către propriul sine.

Hoinărind, în condiții de sub­zistență, pe străzile pline de sex, droguri, violență, împușcă­turi, mizerie și copii deveniți criminali, toate principiile i se di­luează și rămâne fără nici un punct de sprijin. Femeie tânără, singură și introvertită, din ipostaza de imigrant se provoacă pe sine să pătrundă viața nemilosului oraș. După ce realizase că zadarnic căutase salvarea în literatura citită, ca unic gest posibil salvator, își concentrează toate puterile pentru a-și scrie propria poveste. Și asta în timp ce trăiește într-o locuință mizerabilă, face foamea sau își oferă ieftin trupul, într-un oraș dominat de teroare, violuri, SIDA și droguri, din care lipsește complet dragostea, sinceritatea și nevinovăția.

Viața tainică a ora­șului

Prin scris negociază atât cu viața, cât și cu moartea: „Özgür trăia acum în două lumi complet diferite. În prima lume, plină de sonate pentru pian și povestiri de Cehov, marea aceea fără fund numită viață era simbolizată de o scoică fragilă. În cealaltă, apar­ținând junglei lacome, o lume care se străduia să subjuge tot ce crește și e viu, dominau asasinii plătiți și dezamăgirile în dragoste. Özgür căutase mult timp un scriitor care s-o ajute să înlocuiască lumea aceasta reală, dar irațio­nală în care trăise atâta timp, cu una închipuită, dar mult mai omenească. Până la urmă a înțe­les că singura care avea cum să găsească un rost în pustietatea aceea care îi invadase sufletul era ea însuși“.

Romanul pe care îl scrie Özgür se naște din certitudinea că acesta reprezintă rostul vieții sale – să prindă în cuvinte viața brutalului oraș. Tocmai pentru a surprinde și mai bine această împletire a trăitului și a scrisului, romanul lui Aslı Erdoğan este structurat pe două planuri dezvoltate în paralel. Pe de o parte, realitatea trăită și descrisă, pe de altă parte, scrise cu italice, fragmente din romanul la care lucrează, numit și el tot Orașul în mantie purpurie. Pe de o parte, o relatare ce mizează pe veridicitate și sinceritate, pe de altă parte, în oglindă, transformarea vieții în literatură. Și, indiferent de care plan este vorba, Aslı Erdoğan reușește de minune să pătrundă în viața tainică a ora­șului, să îl descrie dureros de frust, dar și senzual, scotocindu-i toate co­tloanele și oferind cititorului un tablou terifiant al unui oraș „pe care diverse circum­stanțe l-au învățat să se prefacă atât de bine, încât, în comparație cu el, până și diavolul pare un amator“.

Confruntarea cu jungla uma­nă necunoscută îi oferă un traumatizant prilej de maturizare: „Fata aceea dornică de aventură dintr-o familie bună, fata micuță și fragilă, devenise între timp un hoinar adevărat. Nu mai credea în povești și mituri, era complet capabilă să se descurce singură noaptea pe străzi și nici măcar nu făcea caz din toate loviturile pe care a fost nevoită să le încaseze. În orașul ăsta nemilos a zăcut și s-a zbătut singură pe jos, de parcă cineva i-ar fi dat mațele afară și n-a consolat-o nici măcar gândul morții“.

Meditație asupra rostului și puterii literaturii

Înconjurată din toate părțile de felurite chipuri ale violenței și ale morții, tânăra încearcă să se refugieze în artă, scrisul fiind pentru ea o modalitate de a crea legături, de a limpezi viața și de a izgoni moartea: „Agresivitatea dinăuntrul meu și agresivitatea din afară. Granițele dintre cele două dispărură încet-încet. Viața și scrisul se aflau aproape unul de celălalt și discutau ca doi ventriloci. Amândoi încercau să se acopere unul pe celălalt“.

În străduința de a pătrunde cât mai mult în realitate pentru a-i afla vreun sens ascuns, găsește doar o deșertăciune înfricoșă­toa­re a acesteia: „În fața ei se aflau o grămadă de matrioșka, ascunse una în alta, dar oricât se străduia, nu reușea să ajungă la cea mai mică, la esența substanței sau miezul realității“. Nu reușește să-și construiască un turn de cristal în care să se simtă protejată, ci „un turn instabil în care vântul vuiește printre bârnele de lemn pleznite. Și, până la urmă, întrebarea supremă pe care trebuie să și-o pună toți scriitorii e: de fapt, cât adevăr sunt în stare SĂ SUPORT?“.

Dincolo de dimensiunea socială răsfrântă în paginile sale, Orașul în mantie purpurie este o meditație asupra rostului și puterii literaturii în fața unei realități ce pare iremediabil dezumanizată, asupra suspendării scriitorului în­tre realitate și scrierea acesteia, dar și asupra locului pe care îl ocupă literatura între viață și moarte: „Scrisese Orașul în mantie purpurie și obținuse o victorie personală, intimă asupra morții. O victorie insignifiantă, nevinovată, amatoare, iluzorie – abia acum își dădea seama de acest lucru – asemenea victoriei unui zeu care își vede imaginea oglindită în lumea plină de hibe pe care a creat-o. Nu reușise să îndrăgească niciodată viața de dragul vieții. N-a înțeles-o niciodată, dar când, până la urmă, a deschis ochii, ajunsă la «Punctul Terminus», a simțit că poate s-o venereze“.

Scriind cu durere și iubire despre orașul carnavalului și, implicit, al măștilor care ascund doar haosul și mizeria, Aslı Erdoğan ne oferă un roman al insignifianței individului, al tragicului atemporal al condiției umane înconjurate de rafalele morții, scriitura sa având o forță uimitoare – frustră și senzuală, precisă și metaforică deopotrivă.

Aslı Erdoğan, Orașul în mantie purpurie, traducere din germană de Gabriella Eftimie, Polirom, 2019

Muzica din literatura lui Haruki Murakami - „Scriu ca și când aș face muzică”

Haruki Murakami este un împătimit al muzicii. Încă din liceu a devenit colecționar de CD-uri cu muzică rock, jazz și clasică, mergând constant la concerte. După ce a terminat colegiul, a fost proprietarul unui mic bar unde se cânta jazz și asta a fost o experiență fundamentală din care s-a născut și literatura sa.  Pentru o noapte, a fost chiar DJ la un post de radio din Tokio - un cadou surprinzător și prețios pentru admiratorii săi.

Murakami mărturisea că nu a învățat tehnica scrierii de la nimeni, ci ascultând muzică bună. În propriul bar de jazz a înțeles ce înseamnă ritm, armonie, improvizație, densitate, legături – de toate acestea având nevoie pentru a-și scrie literatura.  Muzica îi este combustibil pentru viață, pentru alergare și pentru scris.

În 2011 a publicat chiar un volum, tradus la Polirom în 2018, care se numește „Pur și simplu despre muzică”, o carte în care sunt reproduse conversațiile tihnite, prietenești pe care Murakami le-a avut cu marele dirijor  Seiji Ozawa, unde mărturisește:

„De fapt, cele două se completează reciproc: ascultând muzică, îţi îmbunătăţeşti scrisul, iar îmbunătăţindu‑ţi scrisul, îţi îmbunătăţeşti capacitatea de a asculta muzică”.

Într-un fel sau altul, toată literatura sa este impregnată de muzică. Pe de o parte, la nivel tematic, referințele sunt abundente.  Romanele sale sunt nu doar literatură, ci și colecții de piese muzicale, muzica bună însemnând pentru Murakami amestec de jazz, rock și muzică clasică,  în paginile sale alăturându-se firesc Sheryl Crow, Puccini, the Modern Jazz Quartet, Mozart, Harry Belafonte, Thelonious Monk, Verdi, Bob Dylan, The Doors, Beethoven, Bruce Springsteen, Roberta Flack, The Beatles, The Beach Boys, Mahler și mulți-mulți alții. Azi, aplicațiile muzicale de pe telefoanele noastre ne oferă liste cu peste 3000 de piese muzicale selectate din literatura lui Murakami.  

Pe de altă parte, muzica i-a influențat profund stilul. Scriitorul mărturisește că actul de a scrie romane ține de ritm, la fel ca muzica și alergarea. Pentru el este foarte importantă fluiditatea frazei care face lectura ușoară și conferă scriiturii un ton personal:

„Nimeni nu‑ţi citeşte cartea dacă nu ai ritm. Trebuie să aibă un simţ ritmic lăuntric care să‑l facă pe cititor să citească mai departe”.

„Ritmul vine din combinaţia de cuvinte, de fraze şi de paragrafe, alăturarea de duritate şi delicateţe, uşurinţă şi greutate, echilibru şi dezechilibru, din punctuaţie şi din asocierea diferitelor tonuri. Cred că aş putea s‑o numesc «poliritmie». Exact ca în muzică. Dacă nu ai ureche muzicală, nu poţi să faci acest lucru”.

„Deoarece sunt un fan al jazzului, mai întâi stabilesc un ritm bun, apoi mai adaug nişte acorduri şi încep să improvizez. De acolo porneşte construcţia liberă. Scriu ca şi cum aş face muzică”.

Printr-o referință muzicală, plasată într-un anumit context, Murakami sugerează ceea ce alt scriitor ar spune în câteva pagini, determinându-și cititorii să îi devină parteneri și lâsând ușa deschisă către multiple interpretări. Ca și scriitorul, și personajele sale își definesc sensibilitatea prin muzică.

Așa cum spunea și celebrul dirijor Seiji Ozawa, Murakami nu doar că iubește muzica, dar o și cunoaște, cunoștințele sale muzicale fiind impresionante - vaste, eclectice și profunde. Iar literatura sa este și o frumoasă lecție de muzică.

Prin Albania, cu motocicleta

         

         După ce în ultimii ani am colindat, pe motocicletă, mare parte a Europei, a doua întâlnire cu Albania, tot pe motocicletă, a lăsat să supraviețuiască senzația că este țara cu cele mai izbitoare contraste. În urmă cu doi ani, Tirana m-a șocat prin firescul vecinătății dintre ghetouri și hotelurile de lux, prin haosul traficului, prin „normalitatea” circulației unor utilaje din altă epocă (chiar și prin sensurile giratorii din mijlocul capitalei), prin mulțimea polițiștilor care, evident, aveau de lucru și, nu în ultimul rând, prin  expresia amară înscrisă pe chipurile oamenilor. 

        Revenirea în Albania nu a eliminat niciuna dintre mirările anterioare, doar că, schimbând capitala cu stațiunile de pe malul mării, contrastul dintre ghetou și lux a devenit parcă și mai evident. Saranda, Dermi și Vlora au însemnat mașini scumpe din mai toate colțurile Europei trecând printre grămezile de gunoaie, taverne deloc îmbietoare în pragul unor hoteluri cu servicii ireproșabile, amplasate pe plaje curate, cu ape de o culoare fantastică. Iar pe marginea drumurilor pline de bălți și noroaie îți făceau poftă fructele de cactus, bananele încă verzi sau rodiile.

          Dar a doua vizită în Albania a însemnat mai ales provocarea și satisfacția de a parcurge unul dintre cele mai frumoase și dificile trasee moto din Europa. Între Saranda și Vlora, 125 de km și cîteva ore bune de drum cu serpentine, printre munți și mare, oferă un spectacol sinuos, amețitor, cu încântări ale ochiului. Dar și cu un strop de teamă - concentrarea cerută ba de stânga, ba de dreapta, facându-te adesea să uiți să respiri.     

         Frumusețea sălbatică a peisajelor este unică, de neuitat, așa cum sunt și fructele de mare mâncate pe malul mării, sub lună, având în față luminile aprinse de pe Insula Corfu. Bucătarul-șef vorbea românește, căci lucrase în Roma, cu mulți români în jur. Și, odată cu nota de plată, ne-a făcut cinste cu câte o palincă. 

Orhan Pamuk, „Cartea negră” - Meşterul de manechine

Cine sunt eu? Cine suntem noi? Cât din lumea în care trăim este realitate şi cât este plăsmuire ori vis? Există vreo cale de a scăpa de măşti şi de a fi doar tu însuţi? Şi dacă da, cine poate face diferenţa?

Acestea sunt o parte dintre întrebările mai mult sau mai puţin explicite ce revin constant în proza lui Orhan Pamuk, cititorul putându-le întâlni şi în volumul Cartea neagră, apărut la Polirom. Publicat în Turcia, în 1990, Cartea neagră este un roman masiv, labirintic care, sub pretextul unei intrigi detectivistice, pline de mister, adună una lângă alta zeci de poveşti cu substrat istoric, religios, mitic sau filozofic prin care se recreează marea Istorie şi atmosfera Istanbulului (de azi şi cel otoman), dar mai ales avatarurile atemporale ale unor destine individuale pe care înstrăinarea le condamnă la rătăcire. Ceea ce constituie însă atuul cărţii de faţă este atmosfera caldă, de poveste care te învăluie în tensiunea aşteptării şi în care se topesc toate celelalte mize, mai mari sau mai mici. Capacitatea descriptiv-fabulatorie a lui Pamuk este aici uimitoare.

Personajul principal este Galip, avocat, care se trezeşte într-o zi părăsit de soţia sa, Rüya (vis, în traducere). Aceasta nu-i lasă decât o scrisoare de 19 cuvinte, fără nicio explicaţie a dispariţiei sale. Odată cu ea dispare şi Celâl (fratele vitreg al femeii şi verişorul lui Galip) editorialist la unul dintre cele mai renumite ziare din localitate. Galip, un bărbat veşnic neîmpăcat cu propria-i identitate (ca de altfel, mai toate personajele romanului), ascunde rudelor dispariţia femeii şi se transformă într-un soi de agent secret, ajungând să i se substituie lui Celâl şi chiar să scrie în locul acestuia articolele atât de bine ancorate în realitate. 

Între acest moment de început şi finalul romanului când cei doi apar şi sunt omorâţi – nu se ştie de cine, misterul rămâne neatins – se deschide un drum al poveştilor (cu valoare de indicii), purtate prin timp, din gură în gură, şi introduse în roman fie de Galip, fie de Celâl, sub forma articolelor unde, de la un moment dat, vocea celor doi se suprapune, confundându-se.

Aceste editoriale atipice prin dimensiunile lor şi prin elementele criptice sunt, de fapt, poveştile Istanbulului şi ale oamenilor care l-au locuit şi îl locuiesc, poveşti ce surprind, pe de o parte tradiţia autentică, iar pe de altă parte, hibridizarea acesteia prin amestecul strident de Orient şi Occident. Suprapunerea alterităţilor şi mai ales căutarea identităţii necontrafăcute trece aproape la fiecare rând din planul individual la cel colectiv şi invers. 

Realitatea din romanul lui Pamuk are un caracter „prefabricat”, radiografierea acesteia şi căutările concretizate în scrisul-literatură („cea mai mare dintre vrăji”) căpătând valoarea unui ghid prin realitatea mutilată de imitaţie. În viziunea autorului, realitatea este cea falsă, iar ficţiunea are rolul de a recupera veracitatea unui univers, în ipostaza sa de viaţă trăită. Ambiguitatea indusă de mister şi de echivocuri este întreţinută şi sporită cu multă abilitate. Celâl este convins că e imposibil să faci diferenţa între „originalul poveştii” şi „originalul vieţii”. Cu atât mai mult cu cât, totul ar putea fi o imitaţie a lumii care pare fericită. „Nimic nu este atât de uimitor ca viaţa. În afară de scris” afirmă un alt ziarist, sugerând, astfel, o anumită ierarhie a „trăitelor”. Plecând din prezent, nu iluziile viitorului orientează condeiul scriitorului, ci iluziile trecutului. Întâlnirea pe fundul Bosforului a monedelor bizantine de pe Olimp cu capacele sticlelor de răcoritoare Olimpus, este una dintre numeroasele coincidenţe cu potenţial subversiv, presărate în roman.

Printre cele mai sugestive poveşti legate de pierderea identităţii naţionale sau personale, de povara măştilor în spatele cărora se ascunde cel mai adesea dorinţa amăgitoare de a trăi alte vieţi, se numără „înspăimântătoarea istorie a plăsmuirii manechinelor în Turcia, care a ajuns să fie tăinuită în subterane”. Alcătuiri miraculoase, plămădite cu mare iscusinţă artistică din lemn, ipsos, ceară de albine, piele de gazelă, de cămilă şi de oaie, dar şi din păr uman, manechinele Maestrului Bedii, reprezentau imitarea desăvârşită a creaturilor Domnului, ceea ce a stârnit mânia conducătorului suprem al musulmanilor, ducând la excludera acestora din muzeu. Interdicţia oficială şi acuzaţiile de vrăjitorie, nebunie sau erezie nu suprimă însă dorinţa maestrului de a plăsmui manechine odată cu care să le pună oamenilor în faţă o oglindă nedorită. Meşteşugul său subteran durează mai bine de douăzeci de ani. 

Când occidentalizarea este în floare, în vitrinele magazinelor apar tot felul de manechine cu zâmbete străine, însă ale sale sunt refuzate, căci semănau...cu turcii: „Clientul, îi spusese un proprietar de magazin, nu vrea să umble cu genul acela de palton cu care îi vede încotoşmănaţi pe concetăţenii săi mustăcioşi, crăcănaţi, oacheşi şi slăbănogi, pe care îi întâlneşte zilnic pe stradă, cu zecile de mii, ci vrea să îmbrace stilul de sacou purtat de un bărbat «frumos», din cine ştie ce ţară îndepărtată şi necunoscută, aşa încât să fie convins că se schimbă şi el odată cu sacoul, că poate deveni altcineva”. Din faţa oamenilor care voiau, de fapt, să cumpere iluzia că pot fi asemenea „celorlalţi”, meşterul se retrage din nou în tenebrele atelierului său unde continuă să dea expresie „înspăimântătoarelor iluzii autohtone”, esenţa rămânând ascunsă în acele plămădiri stranii, pline de praf. Ferite de privirile oamenilor, ciudatele păpuşi duceau o existenţă ce sfida mersul existenţei celorlalţi: unele stăteau jos, altele vorbeau, mâncau, se rugau, întruchipând acele gesturi care „ne fac să fim ceea ce suntem”, căci, credea meşterul şi mai târziu fiul său, unui popor poţi să-i schimbi istoria, tehnologia, cultura, arta şi literatura, dar nu-i poţi schimba gesturile. Iluzie spulberată destul de repede, căci bătrânul le vede şi pe acestea dispărând. Candoarea necizelată a felului în care-şi suflau nasul ori se uitau în jos când mergeau pe stradă se transformă în gesturi corcite. Bătrânul moare cu speranţa că „oamenii de la noi urmau să fie suficient de fericiţi încât să nu-i mai imite pe alţii”. Când un negustor încearcă varianta „exotică” a expunerii ciudatelor manechine, acestea semănau atât de mult prin poziţii şi gesturi cu muşterii aflaţi dincolo de geamuri, încât rămân neobservate. Negustorul le hăcuieşte mânios cu ferăstrăul: „după ce întregul care dădea noimă gesturilor a dispărut, braţele şi picioarele au sfârşit prin a fi folosite ani de zile, în mica vitrină a măruntei prăvălii, spre a-i înfăţişa gloatei din Beyoğlu umbrele, mănuşi, cizme şi încălţări”...

Cartea neagră este unul dintre cele mai reuşite romane ale lui Orhan Pamuk, căci mizele demonstrative ale cărţii sunt diluate în avalanşa de poveşti cu care autorul, ce devine o Sheherezadă postmodernă, îşi vrăjeşte cititorii. Oricât de diferite, mixând coduri variate, născocirile lui Pamuk se potenţează reciproc şi conferă lumii un trup senzorial. La orice pagină deschizi cartea, găseşti poveşti cu textură mitic-alegorică sau intertextuală despre viaţă, despre vise, despre viaţa noastră ca vis al altora. Despre iluziile din spatele iubirii, despre farmecul poveştilor spuse sau ascultate, despre dublul pe care ni-l creăm fiecare şi care ne trage de mânecă spre alte lumi, spre alte poveşti, spre năluci pe care le privim în ochi. Despre poveşti care se termină doar pentru a începe altele, cu tâlcuri ce aşteaptă să fie dezlegate. Despre coincidenţe, ori despre necontenita căutare a timpului pierdut.

                                                                                                                  

Orhan Pamuk, Cartea neagră, Traducere din limba turcă şi note de Luminiţa Munteanu, Polirom 2019, 510 p.