O fetiță de șapte-opt ani stă pe un taburet și cântă la pian, iar și iar, aceeași bucată, în timp ce tatăl ei beat o ascultă tolănit într-un fotoliu. Face pe ea de frică. Nu îndrăznește să se oprească nici după ce el iese din cameră, pentru că nu știe dacă a plecat cu adevărat sau doar așteaptă, undeva, în întuneric. Scena aceasta - una dintre cele mai tulburătoare din Născute din vinovăție, romanul de debut publicat de Ioanna Elmy - sugerează, în câteva rânduri, tot ce urmează să dezvolte cartea pe parcursul a trei generații de femei.
Eva, fiica ei Lili și nepoata Iana traversează,
fiecare în felul ei, aceeași istorie a Bulgariei și a Europei de Est din ultimele decenii - comunism,
tranziție, migrație economică - dar romanul nu se mulțumește cu fundalul
istoric, ci urmărește mecanismele prin care violența, frica și vinovăția devin
o moștenire greu sau imposibil de conștientizat, pentru că trauma se insinuează
în gesturile cele mai obișnuite, în cuvintele nerostite și în iubirea tot mai
greu de oferit.
Structura pe trei generații ar fi putut aluneca ușor
spre schemă - bunica traumatizată, mama care repetă tiparul, fiica ce încearcă
(și eșuează parțial) să-l rupă. Însă Elmy evită această simplificare tocmai
prin felul în care alternează vocile, fiecare trăind propria vinovăție ca pe
ceva absolut personal, fără să realizeze cât de mult seamănă cu a celei
dinaintea ei. Cititorul e cel care asamblează tiparul; personajele, aproape
niciodată. Această alegere narativă e, cred, punctul cel mai reușit din punct
de vedere tehnic al romanului, mai interesant, de fapt, decât temele în sine,
care sunt familiare cititorului de literatură est-europeană contemporană.
Alcoolismul bunicului și al tatălui ocupă un loc
central în această genealogie, dar romanul evită explicațiile simplificatoare.
Alcoolul nu e doar un viciu individual, ci simptomul unei lumi care produce
neputință și o transformă în violență. În casa Ianei, fiecare seară poate
deveni ultima; teama că tatăl își va ucide familia nu e o exagerare infantilă,
ci fundalul permanent al copilăriei. Iana crește învățând să citească
schimbările de ton, zgomotul pașilor, mirosul alcoolului, o vigilență care nu
se mai oprește niciodată, nici la vârsta adultă.
Pe de altă parte, mama și bunica nu sunt portrete
ale iubirii salvatoare. Își iubesc copiii, dar sunt atât de mutilate de
propriile răni, încât violența devine parte din manifestarea unei „griji"
care nu mai e iubire, ci mai degrabă un capac pus peste rană, peste viață.
Neputința sau neștiința de a proteja devine, astfel, o altă formă a traumei
transmise mai departe.
Titlul concentrează tema centrală a cărții:
vinovăția nu e produsul unei greșeli personale, ci rezultatul unei presiuni
constante venite din exterior. Copilul căruia i se repetă că e responsabil
pentru nefericirea celorlalți, că e o povară, că banii cu care e crescut au un
preț mare, ajunge să transforme acuzația într-o voce interioară. Cu timpul,
această voce nu mai are nevoie de un acuzator din afară, crește singură, îți
modelează identitatea și îți dictează alegerile, mult după ce sursa inițială a
dispărut din viața ta.
Emigrarea economică adaugă acestei istorii familiale
o dimensiune suplimentară de dezrădăcinare. Plecarea în America pare, inițial,
promisiunea unei vieți noi, iar limba engleză devine o fereastră spre o lume
diferită. Dar aceeași limbă se transformă treptat într-o închisoare, iar
întoarcerea acasă își pierde sensul: nici locul, nici omul care plecase nu mai
există așa cum erau. Rămâi legat de spațiul din care ai plecat, dar încetezi
să-i mai aparții, o ruptură pe care simpla revenire fizică nu o poate repara.
Ceea ce impresionează cel mai mult la Elmy este
refuzul de a împărți lumea în victime pure și călăi absoluți. Într-un interviu
din Observator cultural, autoarea explică acest refuz aproape ca pe o
poziție etică: răul, spune ea, pornește aproape întotdeauna de la o intenție
care se voia bună, dar care a deraiat complet.
Pe măsură ce înaintează povestea, personajele
înțeleg că durerea provocată de ceilalți nu e mereu expresia unei cruzimi
conștiente. Oamenii rănesc adesea pentru că sunt, la rândul lor, răniți,
incapabili să iubească altfel decât au fost învățați. Această înțelegere nu
înseamnă însă iertare automată. Violența rămâne violență, frica nu e anulată
retrospectiv. Diferența dintre durere și cruzime, spune Elmy în același
interviu, e diferența dintre suferința inerentă existenței și momentul în care
alegem s-o transformăm în armă împotriva altcuiva și tocmai acolo, la acea
graniță, ar începe, în viziunea ei, nevoia reală de vindecare.
Scris cu sobrietate și cu o precizie psihologică
remarcabilă, Născute din vinovăție ne spune istoria unei familii care devine
istoria unei întregi regiuni est-europene. Dincolo de alcoolism, migrație,
violență domestică și sărăcie, Ioanna Elmy scrie, în fond, despre felul în care
oamenii încearcă să supraviețuiască propriului trecut. Iar cea mai dificilă
dintre toate eliberările nu e plecarea dintr-o țară sau dintr-o casă, ci
ieșirea din cercul invizibil al vinovăției inoculate din generație în
generație.
Ioanna Elmy, Născute din vinovăție, Traducere din
limba bulgară și note de Mariana Mangiulea Jatop, Editura Polirom, 2025
No comments:
Post a Comment