Cel mai recent roman publicat de Viorica Răduță, Vremea Femeii-rechin,
se înscrie firesc în seria ei de romane despre traumele istoriei românești
recente (Oraşul închis, Vremea Moroiului), scrise într-o
formulă alegorică, refuzând confortul narativ clasic.
Dens, fragmentar, lipsit de o cronologie liniară, textul se mișcă liber
între Bucureștiul de la 1900, epoca comunistă, Revoluția din decembrie '89 și
prezentul contemporan (breaking news, telefoane mobile, edituri de azi),
devenind o frescă amară şi poetică a Bucureştiului surprins de-a lungul tuturor
vârstelor istorice, azi o fiinţă bolnavă şi îmbătrânită, chiar muribundă, un
loc în care trecutul se evaporă printre crăpăturile ruinelor, iar prezentul e o
luptă surdă pentru supravieţuire, nu pentru idealuri.
Firul narativ porneşte de la imagini ale Podului Mogoşoaiei şi ale
Kilometrului Zero, evocând un Bucureşti al vremurilor boiereşti. Din această
coborâre în memoria orașului se naște, firesc, și critica acidă a prezentului unde
slugărnicia a devenit mecanism de supraviețuire, instituțiile culturale produc
impostură, iar lumea literară pare blocată într-o lentă putrefacție morală. Instituţiile
culturale şi administraţia sunt prezentate ca focare de parazitism şi slugărnicie,
iar personaje, caricaturizate, sunt mai ales figuri corupte, funcţionari
blazaţi şi scriitori decrepiți. Puterea și instituțiile sunt doar un monstru
devorator, indiferent de regim.
Orașul e protagonistul secret, suprapersonajul romanului: fiecare stradă (Podul Mogoșoaiei/Calea
Victoriei, Cișmigiu, Amzei, Uranus, Dealul Spirii etc.) e citită ca strat
geologic de istorie - trăsurile boierești, sistematizarea ceaușistă (demolarea
cartierului Uranus), Revoluția, tranziția post-'89. Personajele trec,
regimurile se schimbă, însă orașul rămâne marele depozitar al memoriei.
Clădirile, podurile și străzile sunt tratate asemenea unor organisme vii,
capabile să păstreze în ziduri violențele succesive ale istoriei.
Dar personajul-far al cărții este o figură alegorică pe cât de grotescă, pe
atât de exactă: o „președintă" de instituție culturală, poreclită Femeia-rechin,
care se plimbă prin clădirile bântuite ale Bucureștiului cu o rochie albă și o
gură plină de colți. Nu e nevoie de mare efort pentru a recunoaște în ea,
dincolo de mască și chiar de o figură concretă a ultimilor ani, un tip de
putere administrativă pe care România și l-a reprodus fidel din regim în regim.
Autoarea nu explică satira, o lasă să funcționeze prin acumulare:„șefă până la
apocalipsă”, dinții rari prin care „bate vântul", șopârlele verzi de la
urechi, părul de șerpoaică, mirosul de pucioasă, privirea transparentă, gesturile
de curte regală mimată prost, vocea care „face timpul" doar cu mirosul ei.
În jurul acestei figuri mișună o galerie întreagă de scriitori, redactori,
poete și directori, împovărați de câte o durere fizică devenită simbol: o falcă
încleștată care „macină" fără oprire, o tuse care nu se mai oprește, o
geantă prea grea de manuscrise. Și mulți șobolani (oameni și ei!). E aici o satiră feroce,
aproape necruțătoare, a lumii literare românești, cu terasele ei de pe Calea
Victoriei, cu lansările, ședințele, ierarhiile mărunte și cruzimile ei aparent
nesemnificative. Satira nu se îndreaptă însă împotriva literaturii, ci împotriva
mecanismelor de putere care ajung să ocupe locul literaturii. În acest univers,
cărțile contează mai puțin decât funcțiile, prestigiul instituțional și
alianțele de culise.
Dincolo de satira lumii literare și de recuperarea memoriei Bucureștiului,
romanul vorbește despre capacitatea puterii de a-și schimba măștile fără a-și
modifica esența. Regimurile se succed, ideologiile se prăbușesc, instituțiile
își schimbă denumirile, însă mecanismele dominației rămân surprinzător de
stabile: obediența, clientelismul, cultul funcției și exercitarea arbitrară a
autorității traversează toate epocile. Femeia-rechin întruchipează chiar
această putere care se regenerează perpetuu, își schimbă doar costumul și
discursul, dar își păstrează intact instinctul de a controla, de a umili și de
a devora.
Cine caută repere clare - cine vorbește, în ce an suntem, ce se întâmplă
concret - riscă să se rătăcească în frază, căci romanul nu face niciun
compromis pentru a-și odihni cititorul. Dar cine acceptă contractul propus - că
aparentul haos sintactic mimează deliberat haosul istoriei - găsește un roman
ambițios, incomod, cu o imaginație lingvistică mai rar întâlnită.
Viorica Răduță, Vremea Femeii-rechin, Editura Cartier, 2026
No comments:
Post a Comment