Dacă în Profesorul și menajera, Yōko Ogawa scria despre frumusețea
numerelor, în romanul Parfum de gheață[1] autoarea își poartă cititorii pe tărâmul inefabil al puterii și
frumuseții parfumurilor.
La prima vedere, emoțiile joacă doar un rol nesemnificativ în scrierile lui
Yōko Ogawa. Ele sunt rareori numite sau exprimate, iar textele ei oferă puţine
perspective directe asupra psihicului protagoniştilor ei. Totuși, emoțiile sunt
cheia de bază în procesul de înțelegere a literaturii scriitoarei japoneze, emoțiile
existând ca afecte într-o formă prereflexivă, subtil încorporate într-o
narațiune senzorială, misterioasă, tulburătoare care îi deschide cititorului un
spațiu afectiv, în ciuda aparenței de lume ermetică sentimental. Această lume
se concentrează pe alternanța dureroasă și tulburătoare dintre amintire și
uitare, dintre păstrare și renunțare, percepția senzorială asigurând
omniprezența emoțiilor.
Printre altele, Ryōko află că Hiroyuki obișnuia să transpună în sintagme
poetice imaginile unor parfumuri: „Lac în zori, de-abia poleit cu o pojghiță
fină de gheață"; „Străveche catifea decolorată, încă molatică la
pipăit"; „Bibliotecă bine ferecată în lumina prăfoasă". Acest câmp de
referință este bizar, neobișnuit pentru înțelegerea și exprimarea lingvistică a
parfumurilor. Cel mai adesea, procesul creației olfactive este redat prin
referințe muzicale, iar aceste cuvinte-parfum la început par fără sens, însă însemnările
parfumierului devin, pas cu pas, indicii metaforice care o vor orienta și o vor
conduce pe tânără la descifrarea trecutului, la recuperarea ființei iubite,
căci compunând acel parfum, tânărul își relatase povestea propriei vieți, cele
mai importante momente din existența sa. În parfumul creat distilase imagini
și povești din propria ființă.
Este o călătorie în timp de care
femeia are nevoie pentru a înțelege viața lui Hiroyuki
și pentru a-i accepta moartea. Tânăra Ryōko călătorește de la Tokyo la Praga și
în cercetările ei realizează că Hiroyuki, care nu a vorbit niciodată deschis despre sine, a fost o
persoană foarte diferită de cea cu care și-a împărțit viața. Află că a fost un
patinator artistic genial și un matematician strălucit care a rezolvat probleme
complexe în câteva ore, în timp ce unui profesor i-ar fi trebuit câteva zile,
câștigând cu ușurință cele mai grele concursuri. Cu cincisprezece ani în urmă, Hiroyuki călătorise la Praga pentru a participa la un
concurs internațional de matematică. Acolo, se petrecuse un incident care îi
schimbase viața pentru totdeauna, dar locul îi dezvăluie tinerei relația
complicată pe care parfumierul o avusese cu mama sa, dar și prima lui poveste
de iubire. Tânărul renunțase la matematică și la patinaj și alesese
parfumurile.
Astfel, romanul își are ca fundal parfumul și amintirile, un simbol central al poveștii fiind păunul, ce reprezintă memoria ca o punte între trecut și prezent, servind drept mesager de emoții pentru protagonist, iar elemente suprarealiste din finalul romanului adaugă un farmec poetic narațiunii.
Însă principalul fir nevăzut din povestea celor doi, care transcende chiar
și moartea, este parfumul. Cu o seară înainte de a se sinucide, cei doi
sărbătoriseră un an de relație și parfumierul îi dăruise pentru prima dată un
parfum creat special pentru ea: „Numise parfumul Izvorul memoriei. Tot el
concepuse și sticluța - un recipient subţire, semitransparent, fără prea multe
brizbrizuri, având curburi inegale, cu brobonele care, ţinute în lumină, îți
dădeau senzaţia că lichidul dinăuntru se trezește la viaţă şi freamătă. Spre
deosebire de sticluță, capacul, bogat ornamentat, avea gravate pe el nişte pene
de păun”. Păunul, îi spusese Hiroyuki, era mesagerul zeului memoriei. Cea care
îl găsise mort era Reiko, maestra lui de la atelierul de parfumuri. Aceasta îi
descrie moartea tot prin prisma parfumurilor: „L-am surprins cu gura închisă,
cu ochii pironiți în gol, ca și cum adulmeca o mireasmă nemaiîntâlnită ce se
plăsmuise în interiorul său. De parcă, tocmai când era pe cale să-şi aducă mai
aproape amintirea acelui parfum îndepărtat, inima i s-a oprit”.
Narațiunea senzorială a scriitoarei japoneze se concentrează pe senzațiile
olfactive din care se pot decoda emoțiile trecutului, relația dintre cei doi: „Îşi
pusese pe arătător o picătură de parfum, şi, cu cealaltă mână, îmi ridicase
părul şi-mi atinsese cel mai fierbinte punct de pe trup. Închisesem ochii şi
rămăsesem nemişcată, adulmecând parfumul cu toată ființa mea. În felul acesta
îl simţeam și mai aproape pe Hiroyuki. Îi auzeam
bătăile inimii, și respirația sa mă gâdila pe frunte. Parfumul i-a stăruit o
vreme pe deget."
Ca și în ceremonialul kōdō, apare și aici legătura puternică dintre parfum
și liniște: „Liniştea e extrem de importantă. De fapt, atunci când încerci să
recunoști un miros, nu faci decât să te cufunzi în lumea vastă a trecutului din
interiorul tău. Acolo nu există sunete, cum nici în vis nu sunt sunete. În
asemenea momente, memoria e singura ta călăuză”.
Firul călăuzitor din labirintul în care caută recompunerea bărbatului iubit
este mirosul parfumului Izvorul memoriei. De-a lungul întregii căutări, tânăra
îi simte parfumul, de parcă Hiroyuki era ascuns după tenebre. Parfumul este
singura legătură dintre existență și inexistență, îi oferă mereu sentimentul că
se află în prezența lui și, în ciuda morții, îi apropie pe cei doi în mod
miraculos.
Parfumul se substituie trupului ființei iubite, resimțirea lui
inexplicabilă devine o certitudine a prezenței bărbatului în locurile
respective. Doar asamblând aceste piese de puzzle a căror unitate o dă
parfumul, femeia va dezlega misterele din trecutul lui Hiroyuki. Tânăra poartă
sticluța peste tot cu ea, protejând-o și temându-se că dispariția acesteia va
fi echivalentă cu dispariția totală a bărbatului iubit: „Mi-am plimbat degetele
pe penele păunului încrustat pe capacul sticluţei. De când murise Hiroyuki, n-o
mai deschisesem. Mi-era frică să nu se evapore parfumul și, cu timpul, să
dispară pe de-a-ntregul. Mi-am adus aminte de vârful degetelor lui atingându-mi
scobitura din spatele urechii. Mai întâi scosese capacul cu mişcări bine
exersate. Putea deschide rapid și cu grație orice: capacul alb al apei de
trandafiri, dopurile cu picurător ale uleiurilor esențiale de flori, și chiar
și capacul roşu al sticlei cu etanol...[...] M-am aşezat pe marginea patului şi
am scos din geantă parfumul Izvorul memoriei. Am ridicat sticluţa în lumină și
am cercetat-o atent, să văd dacă nu cumva se zgâriase în timpul călătoriei mele
îndelungate. O mireasmă plăcută s-a răspândit în aer. Aducea cu mirosul de rouă
de pe o frunză de ferigă într-o pădure deasă. Sau cu mireasma vântului ce se
stârnise la căderea serii, după ploaie. Sau cu aroma vremelnică a unui boboc de
iasomie de-abia trezit din somn. Sau poate nu era decât amintirea parfumului cu
care mă dăduse Hiroyuki în ultima noastră noapte împreună. Şi totuşi, de unde
venea mirosul?”
Parfumul este o cale de accesare a sentimentelor. Păunii chiar există, iar
parfumul lor este cel încapsulat în Izvorul memoriei, este parfumul amintirilor
lui Hiroyuki. Dincolo de componenta
hedonistă, parfumul devine pentru Ryōko un ghem de sensuri difuze, un fenomen
simbolic, premonitoriu, o dovadă incontestabilă a unei prezențe ce se sustrage
existenței obișnuite, un strigăt, un semn imprimat la suprafața realității, având
ca finalitate reconfigurarea unei identități și a propriei povești: „Sincer, nu
știu dacă era parfumul sau prefigurarea unui sentiment nedefinit care-mi
străfulgera mintea. Era mai mult o boare călduţă, liniştită, aducând cu
mireasma copacilor”.
Valența identitară a parfumului apare și la începutul romanului, când este
rememorat un dialog dintre cei doi:
„- Tu miroşi ca o persoană care scrie.
- Nu-ți place cum miros?
- Dimpotrivă. Nota dominantă
este hârtia - un caiet vechi, plin de cuvinte, tomurile voluminoase dintr-un
colț de bibliotecă, o librărie cu câţiva muşterii la primele ore ale amiezii.
Și un iz de mină de creion și de radieră”.
Ipostazele identitare ale lui Hiroyuki - matematician,
patinator și parfumier – la un nivel de suprafață nu par să aibă tangență.
Totuși, elementul comun este frumusețea: „Desenele pe care le lăsase pe gheață
cu lamele patinelor erau la fel de frumoase ca ecuațiile pe care le scria.
[...] Patinele sale împrăștiau așchii de gheață, desenând linii frumoase, ce
aduceau cu formulele de matematică, sau cu sticlele aranjate cu migală pe
rafturile din atelierul de parfumuri, sau cu profilul lui inegalabil”.
Această frumusețe a inefabilului i se poate atribui și
întregii literaturi scrise de Yōko Ogawa.
Proza ei, ca o undă de parfum, aspiră la cele mai ușoare atingeri, evitând afirmațiile directe. Adesea, poveștile ei nu
se termină odată cu terminarea cărții, ci continuă să plutească între scriitor
și cititor.
[1] Yōko Ogawa, Parfum de gheață, Traducere din
japoneză și note de Raluca Nicolae, Humanitas Fiction, 2024
No comments:
Post a Comment