Arta parfumului este una dintre cele mai vechi din lume,
urmele sale putând fi găsite în preistorie. Deși japonezii sunt una dintre
vechile civilizații care nu foloseau parfumurile de corp (din respect pentru
ceilalți), ei au fost și sunt extrem de sensibili la parfumul lemnelor
aromatice sau la tămâie. În locul apelor de toaletă lichide aplicate direct pe
piele, ei preferau parfumul subtil al veșmintelor, al corpurilor învăluite în
fumul de tămâie sau al săculeților de mătase parfumați pe care îi purtau în
trecut asupra lor.
Mirosurile au dat
naștere unei arte specifice în Japonia, aprecierea estetică a acestora fiind
independentă de utilizarea lor religioasă, medicală sau cosmetică. Kōdō, artă olfactivă unică în
lume, necunoscută totuși publicului larg, presupune o ceremonie în care
participanții sunt invitați de un maestru de ceremonii nu să miroasă, ci să
„asculte” mirosurile lemnelor aromatice, rare și prețioase, tăiate în fâșii
subțiri. Calea japoneză a parfumurilor este o idee poetică în sine, un mod de a
fi, un ethos unic care a generat o estetică olfactivă independentă de
tradiționala artă a parfumeriei.
În epoca Edo, kōdō a fost o artă foarte populară și în rândul soldaților
japonezi, o cale integrată în artele marțiale, menită să-i ajute pe soldați în
mânuirea sabiei, prin atingerea perfecțiunii și a profunzimii, alături de
ceremonia ceaiului, a picturii și a caligrafiei. Printre cele nouă principii
ale mânuirii sabiei exista și acela al interesului pentru toate celelalte arte.
Kōdō era văzut drept un exercițiu marțial, soldații fiind invitați să aprecieze
frumusețea parfumurilor, făcând abstracție de tumultul războaielor și de starea
uneori deplorabilă a cortegiului militar.
Kōdō presupunea liniște,
concentrare, simțul calității, exercițiul diferențierii, discernământ,
capacitatea de a sesiza invizibilul, a ceea ce nu poate fi văzut din exterior,
de a dobândi o viziune extralucidă și profundă, dezvoltarea simțului detaliului,
a infimului, perceperea sau intuirea celei mai mici mișcări sau a unui freamăt
insesizabil. Kōdō îi învăța pe soldați să fie atenți la cele mai mici
lucruri, ceea ce era vital pentru supraviețuirea lor sau pentru nevoia de a nu
fi surprinși. De asemenea, sobrietatea și economia de gesturi presupuse de arta
parfumurilor îi învăța pe soldați să nu facă acte inutile. În plus, kōdō oferea
posibilitatea să asculți ceea ce nu se aude. Invizibile și insonore, miresmele
constituie indicii ale existenței lucrurilor, mărturie a prezenței lor
imperceptibile pentru celelate simțuri, iar arta războiului cerea anticiparea
evenimentului, grație unei fine fluidități perceptive.
Strâns legată de percepția sensibilă a
lumii, kōdō se dovedește o estetică minimalistă și prin urmare
vitală, nici pe departe doar una relaxantă.
No comments:
Post a Comment