https://www.observatorcultural.ro/articol/frig-si-blindete/
Destul de frig să vină zăpada este o carte scurtă, puțin peste 100 de pagini în ediția românească, traducerea aparținîndu-i Ioanei Filat. Scriitura este în aparență simplă, calmă – în fond, subtilă și profundă. O fiică și o mamă pleacă în Japonia, prima lor vacanță împreună, ca oameni în toată firea. Inițiativa și entuziasmul sînt ale fiicei, care este și naratoarea nenumită a romanului, expresie a nevoii sale de conexiune. De altfel, știm doar că cele două trăiesc în Occident. Mai aflăm și că mama și fiica au fost crescute în țări și culturi diferite, iar mama nu a fost crescută în aceeași țară cu părinții ei, așa că ambele au avut parte de migrație, de dezrădăcinare și de multiple forme ale înstrăinării. Autoarea declara într-un interviu că a ales acest anonimat pentru a păstra un anumit nivel de abstractizare. Fără naționalitate, fără nume, fără profesie, naratoarea lasă doar gîndurile să vorbească despre ea.
Relația dintre mamă și fiică este definită mai ales prin lipsa comunicării, prin evitarea intimității, a sincerității și a divergențelor: „Am întrebat-o pe mama ce crede despre suflet și a reflectat o clipă. Apoi, fără să se uite la mine, ci la lumina albă și izbitoare din fața noastră, a spus că ea crede că toți sîntem în esența noastră neant, doar niște lanțuri de senzații și dorințe din care nu rămîne nimic. În copilărie, a spus că nu s-a închipuit niciodată tăiată de lume, ci irevocabil legată de ceilalți. În ziua de azi, a spus ea, oamenii tînjesc să știe totul, au impresia că sînt în stare să înțeleagă totul, de parcă iluminarea e la o aruncătură de băț. Numai că, a zis ea, de fapt nu poți să controlezi nimic și înțelegerea nu alină nici o durere. În viață cel mai bine treci mai departe, ca fumul printre crengi, și suferi pînă cînd fie atingi starea de neant, fie suferi în altă parte. A mai vorbit și despre alte doctrine, despre bunătate și dăruire, cum blîndețea e o avuție care se adună ca un tezaur. Se uita la mine în timpul ăsta și știam că vrea să-i dau dreptate, s-o urmăresc cu interes, însă, spre rușinea mea, mi-am dat seama că nu pot și, mai grav, că nu sînt în stare nici măcar să mă prefac. Doar m-am uitat la ceas și am spus că mai e un pic și se închide, că poate mai bine mergem“.
Cele două vizitează galerii de artă, locuri istorice, parcuri – în Tokyo, Osaka, Kyoto. Sînt niște călătoare foarte atente la împrejurimi, dar și la relația dintre ele. Romanul devine un amestec de descrieri concrete, de amintiri fragmentate, de scurte reflecții și neliniști existențiale. Excursia lor surprinde vremuri interioare ghicite din emoțiile, amintirile și gîndurile naratoarei, mai ales prin intermediul digresiunilor în care se vorbește despre frumusețe, artă, educație, memorie, despre dificultatea de a depăși moștenirea trăsăturilor de familie, despre relativitatea certitudinilor, despre „acasă“, dar mai ales despre importanța felului în care ne privim și privim lumea.
Iar lumea, ne dă de înțeles naratoarea pasionată de miturile grecești, poate fi înțeleasă mai bine prin artă, prin literatură: „Mai devreme mă întrebase de o carte pe care o citeam și i-am explicat că e o rescriere modernă a unui mit grecesc. Am spus că de multă vreme îmi plac toate poveștile astea. În parte, pentru că au o încărcătură metaforică eternă de care te poți folosi ca să reprezinți mai totul în viață: dragostea, moartea, frumusețea, jalea, soarta, războaiele, violența, familia, jurămintele, înmormîntările. Am spus că e aproape ca atunci, pe vremuri, cînd pictorii se foloseau de camere obscure: privind indirect obiectul asupra căruia doreau să se concentreze, uneori reușeau să-l vadă mai limpede decît cu ochiul liber“.
Într-un interviu, Jessica Au insistă asupra legăturii dintre artă și viață: „În roman, m-a interesat și ideea că arta încearcă să înfățișeze viața, în timp ce noi încercăm în mod constant să înțelegem viața prin artă – acea relație circulară, recursivă. Într-un mod similar, mă gîndeam și la ekphrasis și la gîndirea metaforică. De ce se pare că avem nevoie de un al treilea lucru, fie că este dans, muzică, un tablou, un roman, pentru a încerca să înțelegem ceva? Mi se pare că există ceva în viață care este complex și nearticulat și poate că singura modalitate de a te apropia de adevăr este să scrii în jurul ei sau să o privești oblic“. Sau să o privim prin obiectivul unei camere de fotografiat, atenți la scală, la focalizare, să ne concentrăm intens asupra unor puncte din cotidianul pe care îl ignorăm adesea. Nu doar o dată, naratoarea este îngrijorată de posibilitatea ca alegerile pe care le facem privind prin obiectiv să fie doar întîmplătoare și să pierdem ce este important.
Jessica Au folosește cu îndemînare fluxul conștiinței și în povestea excursiei se strîng alte povestiri circulare, regresii. În timpul real al călătoriei din Japonia se înscrie și nivelul memoriei, în care fiica rememorează întîmplări și lucruri pe care ar fi vrut să le spună, dar nu a putut, dar printr-o singură frază se strecoară în roman și un plan al viitorului, ulterior morții mamei. Autoarea s-a jucat cu timpul în mod inteligent, cele trei niveluri par să coexiste și îi dau cititorului de lucru.
Fiecare digresiune îi deschide acestuia posibilități de a înțelege trecutul protagonistei, de a-l familiariza cu întîmplările care i-au modelat personalitatea, devenind astfel o modalitate de construire a personajului în timp. În timpul excursiei, tînăra se străduiește să-și vadă mama așa cum este acum, îmbătrînită și obosită, să scape de imaginea mamei din copilăria ei, o imagine ce părea fixată iremediabil. Marea sa provocare este să vadă ceea ce este, nu ceea ce își dorea sau era obișnuită să vadă. O mulțime de întrebări cresc mocnit și fără cuvinte. Se poate cunoaște cu adevărat lumea interioară a altcuiva? Se poate cunoaște pe sine cu adevărat? Cît de limitată este empatia? Cît de relevante sînt momentele mici, rememorarea acestora peste ani? Cum se schimbă înțelegerea? Cît de mare este distanța dintre ceea ce simți și ceea ce reușești să pui în cuvinte?
Pe tărîmul vremurilor interioare se amestecă înstrăinarea și grija, precum frigul și blîndețea zăpezii.
Jessica Au, Destul de frig să vină zăpada, traducere de Ioana Filat, Editura Trei, Colecția „Anansi World“ Fiction, 2024, 112 p.
No comments:
Post a Comment