Pe coperta volumului Memoria, istoria, uitarea al lui Paul Ricœur este reprodusă o sculptură barocă, din biblioteca Mănăstirii Wiblingen (Ulm), în care este reprezentată o confruntare dintre Cronos ce încearcă să smulgă o filă dintr-o carte şi istoria însăşi, care opreşte gestul zeului cu mîna stîngă, în timp ce în mîna dreaptă oferă vederii propriiile-i instrumente: cartea, călimara şi stiletul. Această valoare de instrumente ale istoriei, ce se opun ştergerii urmelor provocate de trecerea timpului, este şi principala notă distinctivă a cărţilor aparţinînd autorilor recompensaţi cu Nobel, respectîndu-se astfel dorinţa lui Alfred Nobel, care a ţinut ca premiul să-i fie acordat „unui scriitor care a făcut mult pentru umanitate la modul ideal“.
Urmînd această logică, la un pas înaintea valorii estetice a operelor se află responsabilitatea pe care scriitorii şi-o asumă faţă de memoria colectivă a umanităţii, faţă de evenimentele/traumele marii istorii, filtrate prin destine individuale, prin grija de a păstra urmele şi de a aduce în faţa noastră reprezentări ce corespund amprentelor (ne amintim de amprenta platoniciană a inelului în ceară). Este, eminamente, o literatură în care privilegiate sînt problemele aflate în inima existenţei comune şi care aduce în prim-plan scriitorul implicat civic şi problematica finalităţii artelor, a utilităţii literaturii, a conjugării acesteia cu etica şi politica. Relaţia dintre termenii acestei ecuaţii, în care se încrucişează povestea (literaturii, în cazul nostru) cu istoria, memoria, uitarea şi viaţa, era astfel cumpănită şi concentrată de Paul Ricœur: „Sub istorie, memoria şi uitarea./Sub memorie şi uitare, viaţa./Dar a scrie viaţa e o altă poveste,/Neterminată“.
În curgerea acestei poveşti „neterminate“, care se luptă cu praful aşezat pe viaţa ascunsă în spatele memoriei şi expusă uitării, se înscriu şi cărţile Hertei Müller. În paginile lor, memoria şi imaginaţia se cuplează fără fisură, iar marea istorie respiră omeneşte, rigidele date ştiinţifice aparţinînd trecutului fiind înlocuite cu priveliştea vibrantă a sentimentelor ce-şi construiesc prezentul cu fiecare lectură. Într-unul dintre aforismele sale, Lucian Blaga spunea că unele adevăruri sînt atît de evidente, încît e nevoie de un efort de creaţie pentru a fi văzute. Este şi cazul romanului Leagănul respiraţiei – cea mai recentă carte scrisă de Herta Müller şi publicată de curînd în noua serie de autor de la Humanitas, o capodoperă ce demonstrează că literatura „nu este singură“, intranzitivă, ci împreună cu lumea, putînd răspunde şi la întrebarea „la ce bun?“.
Amprentele trecerii prin istorie
Romanul a fost publicat în Germania, în anul 2009, cu cîteva luni înainte ca autoarea să primească Premiul Nobel, păstrînd în paginile sale şi amprentele trecerii prin istorie ale unui alt mare scriitor, Oskar Pastior, fost deţinut într-un lagăr din Rusia. După cum povesteşte însăşi autoarea în „Cuvîntul de încheiere“, din 2001 pînă în 2006, Herta Müller s-a documentat pentru ceeea ce se dorea o carte scrisă împreună cu Oskar Pastior, însă moartea acestuia în 2006 a pus-o în situaţia de a scrie singură romanul, pe baza a patru caiete pline cu însemnări ce înregistrau mărturiile deportaţilor din Rusia, printre care s-a aflat şi mama sa. Cartea a fost primită în Germania cu mult entuziasm, aprecierile superlative făcîndu-se în termeni de „capodoperă“ şi de „operă de artă, care nu are egal în literatura europeană actuală“, motivaţia juriului Nobel – iar Leagănul respiraţiei confirmă decizia juriului – raportîndu-se la „lirismul concentrat“ şi „proza plină de sinceritate“ cu care autoarea descrie universul celor deposedaţi.
Într-adevăr, romanul este o carte cutremurătoare despre „aventurile“ (experienţe traumatizante, în fapt) ale germanilor din România, deportaţi în toiul iernii din 1945, pentru cinci ani, într-un lagăr rusesc. Figura reprezentativă a acestora este Leo Auberg, un adolescent homosexual din Sibiu, romanul, lipsit de un fir epic puternic şi de dramatizarea prin dialog, devenind suma confesiunilor pe care, 60 de ani mai tîrziu, bătrînul le va aşterne pe hîrtie, reintrînd astfel în pielea tînărului şi retrăind din nou toate senzaţiile şi toate durerile trecutului devenit prezent şi viitor. Introspectiv şi extrem de senzitiv, tînărul trăieşte o dramă dublă. Drama personală de a nu-şi putea asuma public orientarea sexuală, din cauza căreia va trăi şi înainte, şi în timpul, şi după lagăr cu frica de familie şi de stat, îl face să primească cu detaşare şi chiar cu bucurie plecarea, căci în mintea sa de adolescent, orice plecare din oraşul indiscret şi prea strîmt însemna o eliberare. Calvarul care-l aştepta era greu de imaginat şi imposibil de uitat.
Această dramă va fi înghiţită de experienţa celor cinci ani de lagăr, care vor deveni memoria întregii sale vieţi, o viaţă al cărei trecut, prezent şi viitor vor însemna, înainte de toate, lagăr. O viaţă care, de la 17 ani se va transforma într-o luptă cu sine însuşi, cu propria gravitaţie, cu greutatea suferinţei teribile. În plus, pe parcursul întregului roman este urmărită relaţia dintre evenimente, sentimente şi (in)capacitatea limbajului de a le reda fidel, de a le împărtăşi: „Port cu mine un bagaj tăcut. Atît de profund şi de îndelung m-am împachetat în tăcere, căci nu mă pot nicidecum despacheta în cuvinte. Tot ce fac cînd vorbesc e doar să mă împachetez într-un alt fel“. Senzaţia de singurătate în craterul propriei drame, deşi aceasta nu era singulară, este statornică, agravînd o situaţie şi aşa catastrofală.
Natura confesiunilor
Ceea ce conferă nota aparte a acestui roman este natura confesiunilor lui Leo Auberg. Herta Müller nu umple scheletul epic cu explicaţii analitice născute dintr-o atitudine critică explicită şi vehementă sau cu tînguiri pa-tetice, ci alege să zugrăvească drama lăuntrică preponderent din exterior. Esenţiale sînt aici senzorialitatea şi acuitatea privirii şi a auzului cu care tînărul înregistrează întîmplări, gesturi, sunete, care aparent se înscriu pe suprafaţa lumii, dar care au puterea de a pătrunde în interiorul ei, pentru a-i capta esenţele şi pentru a-i explora tragicul adevăr în profunzime. Preferînd dovada analizei, autoarea recurge la un limbaj descriptiv, extrem de elegant prin dimensiunea poetică, lirismul potenţînd odată cu suprafaţa vizibilă a lumii şi emoţia, intensitatea trăirilor tranferîndu-se pe nesimţite cititorilor. Dacă sufletul e greu de suferinţă, privirea este grea de senzualitate, de poezie, marcînd şi mai percutant drama individuală, dar şi pe cea colectivă.
Sutele de oameni care mor în lagăr, muncile extenuante la care sînt supuşi (la colhoz, fabrică, curăţarea deşeurilor, transportul nisipului, calea ferată, şantier, transportul cărbunelui, garajul, bateria de cocsificare, zgura, pivniţa), înfometarea insuportabilă, umilinţele, teama de moarte, micile bucurii, dorul de casă, cerşitul, comerţul ambulant, scormonirea prin gunoaie cu speranţa găsirii unei coji de cartofi cu care să-şi păcălească foamea, invazia păduchilor şi a ploşniţelor, toate aceste cercuri ale iadului, prin care este silit să treacă personajul, formează un univers terifiant, un spectacol al durerii şi al vieţii înseşi, perceput, dincolo de datele obiective, prin tăceri, culori, mirosuri, sunete şi întrebări existenţiale ce dau măsura coşmarului: „Ce mai cauţi în astă lume, cînd nu mai eşti în stare să spui nimic altceva despre tine decît că ţi-e foame?“.
Infernul istoriei se transformă în infernul vieţii, de fapt, în infernul memoriei la care este redusă viaţa. Imaginile prin care sînt redate proporţiile şi intensitatea foamei lovesc puternic, ritmic: „Cînd n-aveam nimic de gătit, lăsam fumul să-mi şerpuiască prin gură. Îmi trăgeam limba îndărăt şi mestecam în gol. Mîncam salivă cu fum de seară şi mă gîndeam la cîrnaţi fripţi“. Sau: „Hrănim toată noaptea foamea din noi. O îngrăşăm săltînd-o pe lopată“.
La fel de pătrunzătoare sînt şi alte imagini, precum cea a bradului de Crăciun confecţionat din sîrmă, aţă verde provenită de la nişte mănuşi primite înainte de a pleca în lagăr, şi împodobit cu globuri de pîine ce urmau să fie mîncate a doua zi, necesara impasibilitate cu care sînt „deposedaţi“ morţii sau ineditul tehnicii de curăţare a puloverelor de păduchi, prin săparea unei gropi în pămîntul îngheţat, groapă din care ieşea doar o mică parte a ţesăturii pe care se îngrămădeau păduchii ca o floare albă. Şi după eliberare, această imagine se va trezi necontenit înlăuntrul fiinţei sale, ori de cîte ori va vedea în faţa sa conopidă sau frişcă: „La şapte ani de la reîntoarcerea mea acasă, trăiam de şapte ani fără păduchi. De cîte ori la masă am în farfurie conopidă, de şaizeci de ani încoace mănînc păduchii din zorii zilei de pe moţul de pulover. Pînă azi, pentru mine nici frişca nu-i o boneţică de smîntînă“.
„De ce nu pot fi liber?“
Ca şi în celelalte romane ale Hertei Müller, există şi aici cuvinte şi imagini-simbol care se repetă şi „pun în mişcare timpul“. Vorbele bunicii – „Ştiu că te vei întoarce“ îl însoţesc mereu, ajutîndu-l să lupte cu destinul şi cu propria-i greutate, fiind dublate de batista delicată primită în dar de la o rusoaică ce îşi aştepta, de asemenea, fiul plecat în război. Lopata în formă de inimă, îngerul foamei, Kati-Planton (femeia-copil, tînăra debilă mintal, incorigibilă şi care reuşeşte să-şi păstreze naturaleţea de animal sălbatic), intoxicaţia cu lumina zilei, visele în care călătoreşte spre ţară călare pe un porc alb şi află că, de fapt, ţara i s-a mutat în America – sînt pilonii unei arene de suferinţă.
Lagărul se transformă astfel în delta propriei vieţi, într-un paradoxal acasă, căci reîntors în ţară, în casa părinţilor, tînărul nu se mai regăseşte, libertatea îi este refuzată în continuare: „Eram închis în mine şi dat afară din mine – lor nu le aparţineam, şi mie îmi lipseam. […] Să fii străin e, cert, o povară, dar să te simţi străin într-o imposibilă apropiere – e o povară peste poate. Capul îl ţineam în valiză, respiram ruseşte. Nu vroiam să plec, şi miroseam a depărtare“. Pînă şi în vise, lagărul este perceput ca spaţiul lui „acasă“: „Mereu mă caută obiecte care poate că n-au avut nimic de-a face cu mine. Vine peste mine noaptea şi vor să mă deporteze, să mă ducă înapoi acasă în lagăr. Şi pentru că vin în haită, îmi rămîn înfipte nu doar în creier. Am o strîngere de stomac ce-mi suie pînă-n cerul gurii. Leagănul respiraţiei se dă peste cap, răsuflu iute şi sacadat“. Dar pînă şi acest acasă din lagărul său îi este refuzat de către visul care îl poartă în alte lagăre: „În ce lagăr a nimerit visul meu? Oare visul chiar e interesat de faptul că lopata de inimă şi pivniţa de zgură au existat într-adevăr? Că mi-au ajuns cinci ani de detenţie? Vrea cumva visul să mă deporteze veşnic, pentru ca apoi nici măcar să nu mă lase să muncesc într-al şaptelea lagăr? Asta chiar că-i jignitor. Nu pot opune visului nimic, indiferent de-a cîta oară mă deportează şi de lagărul în care tocmai mă aflu. […] Ce mă-mpinge la această solidarizare? Noaptea de ce vreau să am parte de calvarul meu? De ce nu pot fi liber? Cum de silesc lagărul să-mi aparţină? Dor de casă. De parcă nu m-aş putea lipsi“.
Prin romanul Leagănul respiraţiei, Herta Müller îmbogăţeşte galeria romanelor de excepţie care fac de neşters şi de neuitat ceea ce a fost şi este, încă, greu de imaginat şi de crezut.
No comments:
Post a Comment