Spirala căutării de sine

Scriitorul portughez Gonçalo M. Tavares (născut în 1970) este unul dintre cei mai apreciați scriitori din Portugalia. A început să scrie la 18 ani, are cărți traduse în peste treizeci de limbi și a primit premiul José Saramago.

O călătorie în India. Melancolie contemporană (un itinerariu) a fost scrisă pe durata a şapte ani, fiind o carte insolită, bizară, un roman în versuri, ritmat, structurat în cânturi, o epopee contemporană cu un dens substrat filozofic.
Deşi aşezată sub semnul „contemporanului”, nu amănunte din concretul nostru de zi cu zi ies la suprafaţă, ci doar spiritul inconfundabil al vremurilor noastre, viziunea pesimistă asupra tehnicii fiind cea care predomină: „Traversată de oameni,/ realitatea pierde mituri şi câştigă inginerie”.

Tavares este un scriitor care nu este interesat de exhaustiv, preferând ambiguitatea ce permite interpretări multiple. Îi place, de asemenea, respirația scurtă pe care o oferă fragmentul, versul, concentrarea ideilor și a energiei în cel mai mic spațiu posibil (că doar marile tragedii se consumă pe spaţii restrânse), de aceea O călătorie în India este o carte citabilă aproape în întregime, un puzzle de poeme existențiale, ale căror sensuri se nuanţează mai ales la recitire.

Scriitura alertă alege calea paradoxului provocator, tema fundamentală fiind căutarea sinuoasă – căutarea de sine, căutarea adevărurilor mari și mici totodată -, învăluită într-un echivoc ce ațâță, amplificându-se în spirală: „Viitorul vine ca păstorul care-şi păzeşte/ turma lui lentă, adică: nu vine,/ întârzie, face să apară nerăbdarea în lucrurile care există”. Privirea este rece, lucidă, cartea adunând foarte multe întrebări într-o istorie rocambolescă, determinată de o tragedie amoroasă, accentul căzând pe consistența internă a realității, pe ideea că neașteptatul se insinuează necontenit în ceea ce pare definitiv: „Dragostea există,/ dar nu într-o ființă vie care se mișcă”; „destinul nu/ e rău: se plictisește, vrea să fie creativ,/ inventează”; „Ziua de mâine nu e un muzeu”; „Viața e neloială pentru cei vii,/ Pentru că nimeni nu se cunoaște în întregime”.

Bloom – un erou ieșit dintr-o tragedie familială (tatăl îi omorâse iubita, iar el își omorâse tatăl) pleacă din Lisabona către India, cu ocoluri prin Europa. Călătorind către capătul lumii, își caută miezul și hotarele propriei ființe, cartea fiind, în același timp și o aventură textuală. Bloom caută răspunsuri, caută sensuri pentru viața mai veche sau mai nouă: „am făcut această călătorie în India pentru a deveni un nou/ copac capabil să transmită avantaje în vechiul pământ”. Rezistă mai ales întrebările reînnoite și nevoia căutării care poate domoli clocotul dezamăgirii: „Dacă nu ieși din casă, vântul va deveni doar/ încă o ficțiune care te-ar putea face să te îmbolnăvești”; „Nici un om puternic/ nu-şi demonstrează forţa expunând o lungă/ teorie într-un pătrat. Viaţa e remarcabilă şi minuţioasă,/ dar nu admite explicaţii. […]/ Îmbulzelile nu sunt mişcare decât pentru cel care împinge pe altul,/ nu pentru cel care este împins”. Sau: „Fie înaintezi, fie bați în retragere cât se poate de repede,/ ezitările lungi se transformă, de obicei,/ în ultima acțiune a unui soldat”.

Interogațiile metafizice sunt născute din necontenita scotocire după noima condiției umane, în tot ceea ce are ea esențial și limitativ: „Suntem egoiști: privim și ne luăm/ privirea înapoi. Chiar după ce am privit/persoana iubită. Nu vrem să orbim,/ asta-i tot”. Nevoia majoră este aceea a unui liman: „Pentru că ziua nu are maluri pe unde/ am putea să scăpăm fugind./ Apă, apă și din nou apă. Iată ziua,/și nu știm să înotăm”. Călătoria lui Bloom nu oferă soluții, ci are darul de a da târcoale punctelor instabile (și ce e oare stabil?!) pentru a le dezvălui (im)posibilitățile.

Legătura dintre limbaj și viață apare mereu în cânturile lui Tavares: „Viața, dragul meu, e ilizibilă. Se petrece/ Și dispare. Nu există inteligență/ Care să o decodifice: se întâmplă în limbaj-nimic/ Apare în corp cum apare lumina zilei, ca și cum/ lumina zilei și viața individului ar fi niște materii paralele./ Viața nu apare în proză,/ Nici în poezie – și existența nu vorbește engleză”. Viul nu are limite, iar limbajul se dovedește neputincios. Deci doar viul, în infinitudinea lui, oferă posibilitatea unei salvări: „Și cum omul are senzații,/ Nimic nu trebuie exclus din viitorul lui”. Ideea că nimic din viață nu e redundant și totul e uimitor este suprema formă de optimism posibil în energia feroce a vieții. Chiar și pentru cei rămași fără iluzii, așa cum este Bloom după călătoria în India, singura certitudine cu care se întoarce de acolo fiind aceea că este un corp viu care se mișcă. Nu e de mirare, dar nici suficient că, odată întors din India (singura dovadă că a fost acolo este un volum din Mahabharata), se simte fericit într-un bordel.

Miza călătoriei nu este căutarea imposibilului, nu centrul lumii, nu viziuni, nu abstracțiuni, nu reinventarea trecutului, nu catastrofe, ci doar „să dăm o anumită valoare ființelor muritoare”. Nimic grandios, nimic miraculos. Doar umanul. Doar călătoria unui bărbat nefericit din secolul XXI care caută poate imposibilul: „să găsească înţelepciunea în timp ce fuge;/să fugă în timp ce învaţă”. Dacă a învățat mai mult în mișcare ori când s-a oprit, asta nu o poate ști decât fiecare dintre noi. Imaginea care contează este însă aceasta: „Din mulțime se desprinde un om/ care aleragă în direcția/ unei linii imaginare”, amintind de frumosul gând al lui Borges: „Cea mai frumoasă obligație a noastră e să ne imaginăm un labirint și un fir călăuzitor”.

Gonçalo M. TAVARES, O călătorie în India, Traducere de Laura Bădescu, Editura Univers, Bucureşti, 2014, 488 p.

Sonata Gustav – libertatea e dincolo de negarea de sine

Deși i-au mai fost traduse în limba română câteva romane, scriitoarea britanică Rose Tremain (n. 1943) nu este foarte cunoscută cititorilor din România. Situația se va schimba probabil după această traducere a romanului Sonata Gustav (2016) pentru Humanitas Fiction de către Veronica D. Niculescu. Cartea e considerată de mulți cel mai bun dintre cele treisprezece romane scrise de Rose Tremain, fiind deja tradus în peste treizeci de limbi și câștigând premii importante. 

Autoarea este pasionată de ficțiunea istorică, dar de data aceasta, fondul istoric al romanului este estompat, dar cu consecințe cât se poate de agresive în evoluția personajelor. Acțiunea este plasată în Elveția, țară oficial neutră în Al Doilea Război Mondial, iar persecuția evreilor de către germani și încercările acestora de a se refugia în pașnica și idilica Elveție mutilează destinele mai multor familii, schimbând radical viitorul copiilor.

Sonata Gustav este un roman plin de sensibilitate, fără patetisme ieftine, despre nevoia omului de iubire, de atenție, de căldură și lumină. Gustav, personajul central al romanului, este orfan de tată (polițist, ajutase ilegal refugiații evrei să intre și să rămân în Elveția, decizie care îi va nărui viața). Ea însăși sufocată de frustrări și suferințe, mama îl privează de iubire și de tandrețe, îl crește cu principiul că trebuie să se stăpânească, să nu exteriorizeze ce simte, să nu-și expună sentimentele și nevoile, să se mulțumească cu ce primește. 

Povestea mamei rigide și anxioase, a tatălui care empatizează cu evreii și a bunicii avare care își strânge averea într-un borcan de varză acră, precum și povestea relației dintre Anton și părinții săi, avatarurile dorinței acestuia de a deveni pianist renumit - toate  cresc în jurul lui Gustav, bărbatul lipsit de iubire, care descifrează cu greu trecutul părinților săi și care își construiește un hotel cu lumină și căldură, tocmai pentru a scăpa din frigul și întunericul care i-au învăluit prima parte a vieții.

În timp ce Gustav e curajos și puternic, reținut și sărac, Anton e sentimental, sensibil și bogat. Relația dintre cei doi, urmărită de la grădiniță până la bătrânețe, constituie principalul fir narativ al romanului. Pe fondul acestei prietenii între cerebralul Gustav și Anton, muzicianul care nu face față emoțiilor de pe scenă, se înscriu poveștile din jurul celor doi, povești din trecutul părinților și mai ales o răsturnare de situație la bătrânețe, când cei doi, obosiți de încercări și eșecuri, vor recunoaște, renunțând la stăpânirea de sine – de fapt, la negarea de sine - calea libertății: „— Există un drum, Gustav. Știi că există. Un singur drum pe care trebuie s-o luăm. Trebuie să devenim oamenii care-ar fi trebuit să fim dintotdeauna”.  

Impresionează în scrisul autoarei britanice abilitatea de a lega planurile narative, subtilitatea secvențelor semnificative decupate din viața oamenilor săi de hârtie, empatia (ce exclude judecata) cu personajele împovărate de fel și fel de vini, ușurința cu care scoate la suprafață nevăzutul și nespusul. Amestec de tristețe și frumusețe, Sonata Gustav se citește cu rară plăcere, sfera complexă a umanului atrăgând iremediabil cititorul.

„Și totuși se gândea foarte des la copilărie. Și întotdeauna îl copleșea o tristețe ce părea absolută, totală – de parcă nici o tristețe viitoare n-avea să-l mai atingă vreodată în acest fel. Tristețea se aduna ca o înserare cenușie în jurul gândului la propria invizibilitate: felul în care băiatul Gustav se tot străduise să iasă la lumină, pentru ca Mutti să îl vadă mai bine. Însă ea nu-l văzuse niciodată mai bine. Rămăsese pe jumătate oarbă în ceea ce îl privea”.

„Și totuși nu fusese capabil să se depărteze de ea. Știa că, în ciuda a toate, el încă o iubea. Într-un colț din el, crezuse mereu că mama lui nu putea muri înainte să învețe să-l iubească. Pe măsură ce înainta în vârstă, el se străduise s-o învețe să facă asta, înainte de-a fi prea târziu, însă nu reușise. Deși Emilie Perle îl învățase bine cum să iubească fără să fie la rândul lui iubit, Gustav înțelegea acum că această lipsă a iubirii îl făcuse să caute obsesiv ordinea superficială și deținerea controlului. S-a uitat la bătrâna care reușise să despartă ciorile de gâscă și s-a întrebat dacă, până la urmă, nu semăna cu ea, dorindu-și ca totul să fie încadrat într-o categorie sau alta și nelăsând lucrurile să fie așa cum tind cu adevărat să fie. Vedea gâsca stând acum singură pe o alee betonată, ciugulindu-și penele”.

Rose Tremain, Sonata Gustav, Traducere din engleză de Veronica D. Niculescu, Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,  Humanitas Fiction 2019

Povești din Elveția

         Mă apuc să citesc Sonata Gustav de Rose Tremain și, cum dau de rândurile cu imaginea munților din Elveția, dispar de aici și din acum.  Sunt toată în vara trecută când, între Italia și Austria, am cutreierat două zile cu motocicletele prin Elveția cea verde și cea albastră, cea tăcută și cea senină. O frumusețe ireală, fix ca cea din pozele agențiilor publicitare.

        În seara aia, oboseala sutelor de kilometri strânși între Nisa și Elveția s-a șters cât ai zice „hai”. Un hai cu barca pentru început. Am dat uscatul pe apă și la scăpătatul soarelui, Lacul Lugano a părut doar al nostru. Cu tot cu întinderea sa răcoros-albastră și cu malurile sale cu povești tainice.

      Dimineața a nu a adus cu ea vreo dezvrăjire, ci din contră. Aburii ceții, azuriul fantastic al  lacurilor, rătăcirea din jurul lor și munții care ne-au dus motocicletele în Austria (cu ocol prin Vaduz) au mai scris câteva rânduri din povestea verii trecute.

Razboaiele drogurilor, dincolo de clișee

         Juan Gabriel Vásquez (n. 1973) este unul dintre cei mai importanți scriitori ai noii generații latino-americane. Cu studii de drept (absolvite cu o teză având ca subiect răzbunarea ca prototip legal în Iliada, sic!), dar și cu un doctorat în literatura latino-americană la Sorbona, tânărul scriitor columbian a devenit un „chiriaș al literaturii”, din Franța mutându-se în Belgia și apoi în Spania. Abia după 16 ani s-a întors în Bogotá. Vásquez nu a plecat din Columbia din cauza violențelor, ci pentru a putea deveni scriitorul care și-a dorit, pentru libertatea de a se simți un străin, înscriindu-se, din acest punct de vedere, într-o celebră tradiție sud-americană.

           În 2014 a câștigat International Dublin Literary Award pentru romanul Zgomotul lucrurilor în cădere, roman publicat în 2011. Apreciat de Carlos Fuentes sau de Mario Vargas Llosa, Vásquez a fost influențat puternic de americanul Philip Roth și germanul Max Sebald, dar și de Javier Marías, Joyce sau Joseph Conrad. Vásquez se dovedește extrem de preocupat de tot ce însemnă explorare în misterul ființei, cărți precum Demonii, Marele Gasby, Austerlitz sau Pastorala americană fiind preferate Unui veac de singurătate, căci sunt construite în jurul curiozității stârnite de felul de a fi al altei ființe, iar aceasta nu este doar o strategie literară, ci modus vivendi.

            Literatura sa se constituie ca o reacție la realismul magic al lui Marquez, Vásquez preferând să transpună literar istoria plină de cruzime care a zguduit Columbia. Pentru el, America Latină nu e magică, ci tragică, realitățile sociale ale Columbiei având suficient „fantastic” pentru a se transforma în ficțiune. Fluturilor galbeni le preferă transpunerea în pagină a masacrului muncitorilor de pe plantațiile de bananieri, de exemplu. Este o opțiune marcată de propria experiență, căci adolescența lui Vásquez a coincis cu perioada cea mai violentă din anii ’80 – ’90, când se purtau lupte teribile între cartelurile rivale și stat sau între grupări teroriste. Bombe cădeau în Bogotá tot timpul, vizați fiind politicieni, procurori, intelectuali. Numai că aceste violențe atingeau pe oricine și cel mai ciudat era poate că oamenii se obișnuiau cu asta, că își trăiau o viață „normală” astfel.

         De la 11 ani, Vásquez a experimentat tot felul de strategii de adaptare la violență și la frică, strategii de supraviețuire, traficul de droguri schimbându-i viața, deși nu a avut nicio legătură directă cu cocaina, așa cum i se întâmplă și personajului principal din romanul Zgomotul lucrurilor în cădere. A plecat din Columbia abia în 1993, după ce șeful cartelului Medellin, Pablo Escobar, a fost ucis și violențele s-au atenuat. Dar l-a marcat puternic faptul că în ultimii ani ai „domniei” lui Escobar, acesta ucisese peste 1000 de polițiști și mulți oameni simpli care se găseau întâmplător în preajma acestora. Până la 23 de ani, a văzut trei oameni împușcați, alți apropiați ai familiei sale sau ai prietenilor murind într-un război care nu era al lor.

              Episodul istoric care l-a marcat definitiv pe Vásquez a fost asasinarea candidatului liberal Jorge Eliécer Gaitán, asupra căruia, în plină mulțime, s-au tras focuri de armă, ca și în cazul lui Kennedy. Asasinatul a aruncat Columbia într-un război rece, întins de-a lungul a zece ani, purtat între simpatizanții liberali, conservatori și grupările de gherilă. Este un episod care apare și în primele pagini ale romanului Zgomotul lucrurilor în cădere, Vásquez considerând că literatura trebuie să coboare în locuri întunecate de unde să se întoarcă cu știri, dar, în același timp, să arunce lumină asupra zonelor sumbre din suflet. Interesul său, așa cum declara într-un interviu, este să exploreze „colțurile întunecate ale istoriei columbiene care ne-au făcut ceea ce suntem acum”. Prin urmare, romanele sale sunt nu doar ficțiune, ci acte de înțelegere, de investigare a realității.

         Această concepție asupra literaturii este strâns legată și de concepția asupra istoriei. Vásquez crede că așa-zisa istorie este doar un punct de vedere părtinitor, expus de cineva, o posibilitate printre multe altele, o poveste spusă de putere, iar literatura ar trebui să recupereze adevăruri reprimate, să arate că nu există un singur adevăr, o singură istorie, un singur trecut. Idealul este, din acest punct de vedere, să readucă la viață trecutul Americii Latine pentru a putea căpăta control asupra viitorului. De la Conrad și Naipaul a învățat să privească înspre țara sa ca înspre un tărâm cu neguri, ori măcar colorat în gri, a învățat că e bine să ai o relație tensionată cu propria țară (o formă de loialitate), că istoria trebuie privită prin indivizi și că deplasarea fizică este o sursă de energie creatoare.

          Având în fundalul literaturii sale o astfel de concepție asupra istoriei, Vásquez mută centrul de interes dincolo de violențele istorice, înspre sufletul oamenilor, scoțând în evidență relația dintre om și societate, oglindind felul în care istoria distruge vieți individuale, trecutul devorând prezentul. Pus sub semnul narco-realismului, romanul Zgomotul lucrurilor în cădere își propune și reușește „să salveze” războaiele de droguri din clișeele la care le-au redus melodramele ieftine și filmele simpliste de Hollywood, miza fiind aceea de a arăta cum războaiele drogurilor afectează traumatic viața celor neimplicați, așa cum a fost și viața sa. Astfel, romanul pune accent pe consecințele psihologice ale violenței. Nu imagini ale violenței în sine. Violența din realitate nu devine redundantă în roman. Ficțiunea pătrunde în cotloane ascunse ochiului, în spații morale sau emoționale. Violența și drogurile rămân un fundal, în prim plan trece felul în care acestea distrug viețile soților din mai multe generații, ale copiilor, ale mamelor, ale taților. Traumele se prind în lanț, într-o scriitură sofisticată, labirintică, metaforică.

            Un hipopotam ucis în anul 2009, scăpat din grădina zoologică a lui Escobar (pe care autorul însuși o vizitase, pe ascuns, în copilărie), îi trezește lui Atonio Yammara, profesor de drept (își luase diploma de licență în drept cu o teză despre nebunie ca exonerare de răspundere penală în Hamlet), amintiri tragice din anii ’90, legate de Ricardo Laverde, pilot implicat în traficul de droguri, cel care, deși îi era aproape necunosut (tocmai zonele obscure ale vieții sale îl fascinaseră), avea să îi schimbe radical și definitiv viața. Pe a lui și pe a celor din jur, deși se iluzionase că îi poate proteja: „Numai viața mea era contaminată, familia mea se afla încă în adăpost: la adăpost de ciuma din țara mea, de zbuciumata ei istorie recentă; la adăpost de tot ce m-a hăituit pe mine și pe atâția alții din generația mea (și din altele, desigur, dar mai ales din a mea, generația născută cu acele curse, cu avioanele pline de pungi, pungi și iar pungi cu marijuana, generația născută odată cu războiul împotriva drogurilor și care i-a trăit consecințele)”. Amintirea lui Laverde și a unor momente petrecute cu acesta se preschimbă într-o fantomă fidelă. Ce urmează este „un exercițiu de rememorare, care până la urmă nu aduce nimic bun și nu face decât să ne încurce, întocmai ca săculeții aceia cu nisip pe care și-i leagă atleții de pulpe când se antrenează”. La 40 de ani își scrie povestea vieții, miza fiind încercarea de a afla și de a înțelege mai mult din viața lui Laverde pe care îl cunoscuse într-o sală de biliard, după eliberarea din închisoare a acestuia, iar între ei născându-se o apropiere ciudată. Niște gloanțe care îi găsesc într-o seară împreună vor aduce pentru Laverde moartea, iar pentru Yammara o mutilare fizică, psihică și sexuală. Mulți dintre anii care vor urma, Yammara îi va petrece căutând să înțeleagă.

         Romanul explorează și alte perioade istorice zbuciumate ale Columbiei, cum ar fi anii ’30 când trăia bunicul lui Laverde, veteran al războiului din Peru, cel de la care moștenise pasiunea pentru pilotarea avioanelor. Toate aceste realități istorice sunt legate, umanizate și prin povești de dragoste nu mai puțin dureroase, nu mai puțin violente. Înstrăinarea lui Yammara de soție și de fiică, dragostea spulberată dintre Laverde și Elena (voluntară în cadrul Peace Corps din Columbia), dar și relația dintre Yammara și fiica lui Laverde, cei doi întânindu-se peste ani din nevoia de a găsi răspunsuri – conferă romanului o densă textură a interiorităților răvășite, a destinelor care se prăbușesc lent, iremediabil: „zgomotul lucrurilor în cădere, de la înălţime, un zgomot sacadat şi tocmai de aceea etern, un zgomot care nu mai încetează, care din acea seară continuă să răsune în mintea mea şi nu dă semne că ar vrea să dispară, un zgomot care va rămâne mereu suspendat în memoria mea, atârnând acolo ca un prosop în cui.”

          Una dintre cele mai tulburătoare scene ale romanului este cea în care Yammara îl duce pe Laverde la Casa de Poesia, vechea reședință a poetului José Asunción Silva, devenită centru cultural, pentru ca acesta să poată asculta o înregistrare despre care avocatul nu știa nimic. Vor asculta fiecare în căști înregistrări împătimite. Una a vieții care se transformă în moarte: înregistrarea din cutia neagră a avionului care îi aducea lui Laverde soția înapoi, dar care se prăbușește, băbatului rămânându-i doar sunetele prăbușirii. Alta a literaturii care respiră viață, Yammara ascultând un poem al lui Silva. Ambele înregistrări îi fac pe cei doi să planeze dincolo sau dincoace de viața reală, să trăiască dureror în altă dimensiune. „Și-a mea umbră născocită de la razele de lună”… ecoul acestor versuri îl va însoți pe Yammara și dincolo de momentul împușcării care se va petrece în aceeași seară. O seară ce va fi și începutul propriei prăbușiri: „Dar viața mea? Nu a început și viața mea să se prăbușească în acea clipă, zgomotul acela nu era zgomotul căderii mele, care începuse acolo fără ca eu să știu? «Deci și tu vii din cer?», îl întreabă Micul Prinț pe pilotul care povestește și m-am gândit că da, că și eu căzusem din cer, dar nu exista nicio dovadă a căderii mele, nu exista o cutie neagră pe care să o consulte cineva, și nici de la căderea lui Ricardo Laverde nu exista nicio cutie neagră, viețile omenești nu beneficiază de un asemenea lux tehnologic”.

       În romanul lui Vásquez, oamenii sunt priviți în ipostaza de anexe ale istoriei, violențele legând într-un lanț al traumelor vieți altfel străine. Paginile surprind acut și în același timp subtil vibrațiile de suprafață, dar și de profunzime ale existențelor. O meditație asupra destinului, asupra puterii fricii de a schimba vieți, asupra singurătății și asupra singurătății împărtășite (cum este cazul nopții pe care Yammara o petrece cu fiica lui Laverde), o intrigă construită cu mare grijă, o atmosferă a Bogotei extraordinar de bine conturată, personaje rotunde, autentice, un amestec compact de trecut și de prezent, dar și de vieți întretăiate – toate acestea fac din Zgomotul lucrurilor în cădere o carte originală, profundă și frumoasă.

Juan Gabriel Vásquez, Zgomotul lucrurilor în cădere, Traducere din limba spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Polirom, 2019

Aldous Huxley - Forțând porțile percepției

 Mare consumator de viziuni și puternic influențat de misticism și de poemele lui Blake, în a doua parte a vieții, după ce a studiat îndelung subiectul, Aldous Huxley a experimentat mescalina, drog halucinogen (extras din rădăcinile unui cactus – peyotl - prieten milenar al indienilor din Mexic și a locuitorilor din sud-vestul american). Pentru buna percepție a cititorilor, trebuie neapărat subliniat că la vremea aceea,  mescalina nu era considerată drog, ci substanță chimică destinată cercetărilor.

În eseurile din volumul Porțile percepției. Raiul și iadul, scriitorul împărtășește fără inhibiții circumstanțele și urmările acestei „degustări”, savurate sub controlul unui cercetător. Motivațiile i-au fost, desigur, pur intelectuale și profund existențiale: dorința de a privi dincolo de cuvinte și idei, de a deschide o poartă în zidul lumii date și de a cunoaște pe propria-i piele măsura în care se poate pătrunde, din interior, în altfel de taine, prin schimbarea stării de conștiință, prin decojirea sâmburelui unor experiențe inedite, prin pășirea dincolo de granițele universurilor insulare, dincolo de simboluri intermediare... 

Cu alte cuvinte, pentru a da de „lumânarea viziunii”, inaccesibilă lui pe cale spontană, pentru „iluminarea” prin depășirea barierelor spiritului, care să facă posibilă cunoașterea prin ieșirea din propria cavernă. Cât despre titlului eseului e suficient să spunem doar că pornește de la o metaforă a lui Blake și a inspirat numele celebrei formații The Doors.

Eseul are forma unei confesiuni digresive, în care autorul descrie revelațiile avute în timpul experimentului, dar dezvoltă de aici o serie de idei generale legate de psihicul uman, de posibilitățile de autotranscendență pe care le are omul, precum și reflecții despre revelație ca forță a artei și a religiei. După înghițirea pastilei, marea transformare pe care o resimte nu este pătrunderea într-o dimensiune cu totul și cu totul necunoascută, ci anularea subiectivității ce are drept consecință proiectarea existenței ca atare. 

Huxley nu intră, așa cum se aștepta, în lumea viziunilor, ci se trezește „acolo, afară”. Afară din propria-i ființă, unde găsește existența deja cunoscută, dar scuturată de orice încărcătură afectivă, scăldată în propria-i nuditate. O existență care se mulțumește a fi, fără a cunoaște complicatele nuanțe de plăcută și neplăcută. „Non-eul” este eliberat, odată ce raporturile temporale și spațiale devin lipsite de însemnătate: „Spațiul rămăsese la locul său, dar lipsit de autoritate. Cugetul începuse să se preocupe acum de ființă și de semnificație, uitând de măsurători și de poziționare în spațiu”. Adăugând și indiferența față de timp, belșugul îi rămâne existenței, lumii interioare și semnificației infinite.

De fapt, această experiență îl aduce pe Huxley în punctul în care îi dă dreptate filosofului de la Cambridge, C. D. Broad, potrivit căruia creierul și sistemul nostru nervos au rolul de a ne proteja, de a constitui o „supapă reductivă”, care ne permite un acces limitat la existența ce altfel ne-ar copleși cu cantitatea de informații, multe inutile și irelevante practic. Exact ceea ce ne permite să beneficiem de o rămășiță de conștiință, făcându-ne apți să trăim: „Iar ca să formuleze și să exprime conținutul acestei conștiințe reduse, omul a inventat – pentru ca apoi să complice la nesfârșit – sisteme de simboluri și filosofii implicite, pe care le-a numit limbi”. 

Omul apare ca beneficiar și victimă, cu atât mai mult cu cât la aceste limitări se adaugă și constrângerea limbii care îl face să confunde conceptele cu daturile, cuvintele cu lucrurile adevărate: „Ceea ce în limbajul religiei se cheamă «lumea asta» este universul conștiinței reduse, exprimat și, ca să spunem așa, fosilizat de limbă”.

Ceea ce obține Huxley prin experimentul cu mescalină - „un exercițiu spiritual” îl numește el la un moment dat - este un bypass temporal dincolo de valva reductoare, care consfințește autenticul și realul în limita locului, oferind dacă nu „Cugetul Fără Limite”, măcar depășirea materialului utilitarist considerat de cugetele noastre înguste ca tablou al realității complet și suficient. În întregul eseu se conturează opoziția dintre observația exterioară și revelația interioară: „Mărturiile religiei și monumentele poetice și de artă plastică păstrate demonstrează limpede că, în aproape toate vremurile și locurile, oamenii au acordat mai mare atenție revelației decât existenței obiective, considerând mai încărcat de semnificație spirituală ceea ce vedeau cu ochii închiși decât ceea ce vedeau cu ochii deschiși. Motivul? Obișnuința naște dispreț [...] în lumea interioară nu există nici muncă, nici monotonie. O vizităm doar în vis și în reverie, și este atât de stranie, încât nu o descoperim de două ori la fel”.

În ansamblui ei, cartea a fost și rămâne controversată, autorul fiind fie lăudat pentru incursiunea în „arta de a vedea”, fie acuzat de iresponsabilitate sau chiar de amoralitate, demersul său putând fi considerat o posibilă încurajare a consumului de droguri. Personal, nu am simțit la lectură decât preocuparea pentru limitele psihicului uman, pentru posibilitate de auto-transcedere. Suspectată de a promova o cale „ilegitimă” de iluminare, un conflict între știință și religie ori o falsă experiență mistică, cartea rămâne totuși o propunere de redimensionare a imaginației, opusă structurilor simbolice reductive.

                                                                                                

Aldous Huxley, Porțile percepției. Raiul și iadul, Traducere de Mihai Moroiu, Polirom, 2019

Însingurări de mame și fiice - Olga Tokarczuk, Ultimele povestiri

Olga Tokarczuk (1962) a devenit în 2018 primul scriitor polonez care a obținut Man Booker International Prize, după ce obținuse de două ori cel mai important premiu din Polonia (Nike Literary Award) și după o nominalizare la Premiul Nobel în 2012, alăturându-se astfel scriitorilor valoroși pe care Polonia i-a oferit lumii – Wisława Szymborska, Czesław Miłosz, Sławomir Mrożek sau Paweł Huelle.

Înainte de a deveni scriitoare, a predat psihologie la Universitatea din Varșovia (se consideră discipol al lui Jung) și a lucrat într-un centru pentru adolescenți cu probleme comportamentale, acest background constituind o puternică sursă de inspirație pentru literatura sa. Olga Tokarczuk a declarat că prima carte care i-a influențat puternic devenirea și viziunea asupra lumii a fost cartea lui Freud, Dincolo de principiul plăcerii, care a făcut-o să înțeleagă că interpretarea este cheia realității, acesta constituind primul pas în a deveni scriitor.

Este și intelectual public, activismul său aducându-i premii pentru promovarea păcii, a de­mocrației și a înțelegerii între oameni de naționalități și culturi diferite, vizate fiind mai ales Polonia, Germania și Cehia. Și literatura sa poate fi privită adesea ca o pledoarie în acest sens. Nu a fost pe placul naționaliștilor polonezi, mai ales după ce a publicat Scripturile lui Iacob, aceștia acuzând-o că atitudinea sa contrazice tre­cutul istoric și politic al Poloniei, scriitoarea învinuindu-i la rândul său de xenofobie și rasism.

A debutat în 1989 cu poeme, primul său roman fiind publicat în 1993. Din 1997 a început să scrie proză scurtă. Ultimele povestiri au apărut în 2004, fiind trei proze scurte legate între ele prin tema morții privite din perspectiva a trei femei din trei generații diferite – mamă, bunică și fiică. Fiecare povestire poate fi citită independent de celelalte două, scriitura și tonul fiind diferite.

Fiecare femeie care își spune povestea are propria viziune asupra vieții și, implicit, a morții și propria manieră de a se confesa, iar trimiterile la fiică, respectiv la mamă sau la bunică din mărturia fiecăreia sunt minimale, legăturile de sânge părând doar oficiale. Și timpul, și locul sună diferit în fiecare generație. Scriitoarea declara că a dorit să scrie o saga, dar felul în care timpul se fărâmițează și trece peste aceste femei i-a permis doar o saga infimă, singura care se mai poate scrie în zilele noastre.

Timpul, moartea, efemeritatea, îmbătrânirea – atât cea spirituală, cât și cea corporală – con­­stituie liantul celor trei proze, cartea surprinzând prin schimbarea de lume, de perspectivă, de ton și prin discretul substratului filosofic al povestirilor.

Timpul face ca viața să pară o repetiție generală a morții

Personajul central al primei povestiri este Ida Marzec. La 54 de ani scapă cu viață dintr-un accident de mașină pe un drum în­ghețat, pe când se îndrepta spre locul în care crescuse, un mic sat din munți. Găsită de o familie care o găzduiește pentru câteva zile, aici vede o cățea care își tră­iește ultimele zile.

Încă din primele pagini ale cărții, se conturează puternic te­ma timpului: „Esența tuturor religiilor nu este învierea, nici mântuirea, ci putin­ța de a da timpul înapoi, abilitatea de a-l face să-și muște propria coadă și să repete la nesfârșit ceea ce a mai spus o dată, chiar dacă mormăit și ne­deslușit“.

O năpădesc amintiri din copilărie, cu atât mai mult cu cât gândul propriei morți o însoțește de mică, iar îmbătrânirea nu mai poate fi negată: „Nu a reușit să oprească procesul de ridare a pielii, nu au ajutat-o nici cremele, nici masajele. Umerii au devenit mai înguști, mai fragili, țesutul care îi acoperă s-a vestejit, iar acum, prin forța gravitației, a început să coboare spre locuri mai ferite. Sânii – rareori îi mai bagă în seamă – au căpătat formă de lacrimă, o picătură din catifea moa­le, delicată. Și acum vede că întregul corp trage spre pământ de parcă toate păr­țile lui se simt deja istovite și au renunțat împăcate la încăierările zilnice cu gravitația. Da, spu­ne corpul, mă predau, îți fac pe plac, nu mă mai opun, mă fleșcăiesc, mă încovoiez“.

Timpul cu puterea sa distrugătoare face ca viața să pară adesea doar o repetiție generală a morții: „Moartea ar trebui să fie un exer­cițiu practicat la orele de educație fizică, copiii ar trebui instruiți cum să alunece fără împotrivire în întuneric, cum să-și piardă cunoștința și cum să arate îngrijit în sicriu. Ar trebui să exis­te lecții demonstrative, cu si­gu­ranță s-ar găsi cineva dispus să-și doneze moartea camerelor de luat vederi pentru a se face filme educative“.

Deși Ida doar trecuse pe lângă moarte în accident, umbra acesteia devine din ce în ce mai apăsătoare, totul căpătând în viața sa, trecută și prezentă, mias­mă de moarte. Fâșiile de timp se amestecă, granița dintre viață și moarte se estompează. În mintea Idei, naș­terea Maiei, fiica sa, secretă semnele sfârșitului, iar sufe­rința cățelușei Ina devine o oglindă în care se răsfrânge suferința femeii.

Îmbătrânirea e plină de singurătate

A doua povestire, Parka, îi oferă cititorului povestea vieții mamei Idei, o poveste care începe tot cu moartea, moartea soțului său, Petro cel născut bătrân, cu nelipsita lui expresie de îngrijorare de pe față.

Femeia se căsătorise cu aces­ta pentru că așa hotărâse altcineva, cei doi neavând mai nimic în comun. Își rememorează povestea vieții în timp ce Petro este mort lângă ea.

Dacă tot e mort și dacă tot nu poate face nimic până când va anunța oamenii din vale, femeia deapănă amintiri și dă drum gândurilor despre moarte: „Mă preocupă foarte tare un singur lucru: când începe omul să moară? Trebuie să fie un asemenea moment în viață, probabil de scurtă durată și imperceptibil, dar fără îndoială există. Mersul, evoluția, drumul ascendent atinge punctul culminant și începe coborârea. Ar fi mo­mentul după-amiezii vieții – soarele atinge zenitul și se pre­gătește de asfințit. Ar fi momentul de vârf al unei furtuni – vântul cel mai năprasnic, tunetul cel mai asurzitor, după care se lasă liniștea. Flacăra cea mai vie care este începutul stingerii. Sau beția cea mai cruntă după care urmează trezirea“.

Și în cazul său, îmbătrânirea e plină de singurătate, măsurând împietrirea și descreșterea corpurilor, moartea.

Viața înseamnă interpretare

A treia proză, Magicianul, e povestea celei mai tinere dintre femei.

Maia se află la tropice împreună cu băiatul său. Scrie ghiduri de călătorie. Locuiește în că­lătorii, drumurile îi sunt casa. Nu vrea să se lege de oameni. Pe bunica ei o văzuse de două ori, a doua oară fiind la moartea acesteia.

Magicianul este un iluzionist bolnav, care nu vrea să se trateze, căci momentul morții îi este indiferent, se joacă de-a moartea și îl atrage și pe fiul Maiei într-un astfel de joc. Îi spune la un moment dat femeii: „Știi în ce constă ma­gia? a întrebat-o și a continuat să vorbească, ignorând faptul că se îndepărtează. În numirea lucrurilor pe care le vezi. Trebuie să for­țezi omul să numească ceea ce are în fața ochilor. În felul acesta creează fapte. Fiecare preferă să se atașeze de o singură versiune a realității, chiar dacă versiunea respectivă este una falsă“.

Olga Tokarczuk se întoarce cu această frază la punctul de plecare al carierei sale de scriitoare, cel în care a descoperit că viața înseam­nă interpretare, iar această carte este o tristă, dar subtilă de­mon­strație că statornica moarte are fețe și ecouri felurite în sufletul celor trei femei. Ca și însingurarea și îmbătrânirea. Poate singurele fire prin care se mai înrudesc mamele și fiicele.

Olga Tokarczuk, Ultimele povestiri, traducere din limba polonă și note de Cristina Godun, Polirom, 2018

Articol apărut în Suplimentul de cultură, nr. 640, 01. 04. 2019

http://suplimentuldecultura.ro/26917/insingurari-de-mame-si-fiice/

Mihail Sebastian și Martha Bibescu

Nu numai la Breaza, Lacul Roşu şi Balcic fugea Sebastian de lume pentru a uita de greutăţi (cele financiare fiind destul de stringente). Loc „de refugiu”, fizic şi spiritual, a fost și Corcova, localitate aflată în apropierea oraşului Strehaia din judeţul Mehedinţi, unde bunul său prieten, prinţul Antoine Bibescu, avea un domeniu de peste 2000 de hectare de pământ, aici revenind cu mare plăcere din numeroasele sale călătorii făcute la Londra, Paris, Madrid sau în America. Bibescu îşi iubea mult conacul de pe podgoria de la Corcova, loc în care îşi invita numai prietenii apropiaţi. Aici ar fi trebuit să vină şi Proust (n-a ajuns decât cu gândul), dacă starea de sănătate i-ar fi permis, numeroasele scrisori schimbate între cei doi în timpul celui de-al Doilea Război, stabilind amănunte legate de venirea marelui scriitor în România.

Această onoare de a fi oaspete de seamă pe târâmul fabulos de la Corcova i-o face Anton Bibescu şi lui Sebastian, în timpul războiului când este „exilat” la conacul prinţului. Dacă în 1939 stă la Corcova doar două zile, în 1943 ajunge aici de două ori. Prima dată stă nouă zile, la sfârşitul lui aprilie şi începutul lui mai. Sunt nouă zile departe de război („E ca şi când aş fi dormit 9 zile de-a rândul”, notează Sebastian în Jurnal), zile de „vacanţă fericită”, din care se întoarce „ars de soare, odihnit şi liniştit”, conştient însă că viaţa sa de la Bucureşti şi războiul îl vor măcina şi îl vor slei. Răgazul de la Corcova îl stimulează, îi permite să-şi limpezească gânduri şi planuri, inclusiv literare. În această călătorie îi schiţează lui Antoine scenariul piesei Ursa Mare ce avea să fie scrisă, în mare parte, tot la Corcova (încurajat fiind de Antoine care se declară impresionat de proiect) şi redenumită Steaua fără nume. Între 29 iulie şi 5 septembrie va „evada” din nou la Corcova unde se va bucura de linişte şi, mai ales de ospitalitatea Bibeştilor.

Deşi nu s-au întâlnit la Corcova, Martha Bibescu a fost o prezenţă concretă, dar puţin accesibilă, în viaţa lui Sebastian. Prima însemnare în acest sens din Jurnal, surprinde o dezamăgire, provocată de un refuz al acesteia, refuz ce echivalează pentru sensibilul Sebastian cu o jignire. În mai 1939, concentrat în compania a 11-a, aflată în „cantonament” la Mogoşoaia, Sebastian este terorizat de perspectiva condiţiilor mizerabile, dar mai ales de pierderea în anonimat ce-l aşteaptă, trăind câteva zile cu iluzia că va fi de ajuns să afle principesa Bibescu că este în apropiere, ca să-l cheme la castel. Îşi face chiar şi planuri: „Mă vedeam instalat acolo ca într-un fel de vilegiatură şi număram orele de lectură care-mi vor rămâne seara, după întoarcerea de pe câmp. Mă şi întrebam dacă nu trebuie să încep a lucra acolo la capitolul Sadoveanu din «Romanul românesc»”. Îl sună pe Antoine Bibescu la „Athénée Palace” ca să-i spună ce se petrece, dar acesta era plecat la Strehaia, unde îl invită pentru a discuta despre Proust. Urmează o telegramă şi o scrisoare pe care Sebastian i le trimite, făcându-i cunoscute problemele cu care se confrunta şi rugându-l să intervină pe lângă Martha Bibescu, cerându-i pentru el găzduire. Între timp, îi mai cere ajutorul prinţesei prin intermediul unei alte cunoştinţe, iar răspunsul este necruţător: „Prinţesa regretă, dar, deoarece n-a primit la castel pe nici unul dintre ofiţeri, i-ar fi greu să primească un soldat”. Răspunsul îl face pe Sebastian să-şi simtă şi mai acut „degradarea morală”, „pierderea mândriei de om”: „Asta e tot. Poate că are dreptate. Poate că a fi soldat mă decade din orice altă calitate. Nu sunt nici romancier, nici critic, nici autor dramatic, nici prieten: nu sunt nimic: sunt soldat – şi un soldat nu poate fi primit la castel. Mă silesc să înţeleg, mă silesc să nu fiu jignit, mă silesc să-i dau dreptate şi totuşi păstrez din întâmplarea asta un sentiment penibil de injurie”.

Îi trimite o scrisoare lui Antoine în care îl imploră să nu-i mai scrie nimic principesei şi notează, cu amară resemnare: „Şi cu aceasta, mica mea comedie princiară e terminată. Mă întorc la soarta mea de roturier. Mâine dimineaţă plec cu raniţa în spinare”. Nu ajunge la castel, în schimb, constată amuzat că, ironie a sorții, devine santinelă pe domeniile Marthei Bibescu al cărei soţ trece, în maşină, de două ori la un metru de el. Şi asta în condiţiile în care prietenia cu Antoine era una profundă şi făţişă: îi vizitase la Corcova, unde fusese fermecat de inteligenţa Elisabethei Bibescu, iar de la Antoine primea zilnic câte un mesaj, câte o carte ori câte o invitaţie, mergea cu acesta la teatru, lua masa la Palace…

În septembrie 1942, primeşte de la Martha o scrisoare care, pe lângă mângâiere, îi și acutizează temerile, umilințele: „Foarte frumoasă scrisoare de la Martha Bibescu despre Antoine. Sobră, severă, lucidă – prima ei scrisoare nefastuoasă. Dar ce să fac eu cu lumea asta de lux? Eu, care mâine trebuie să plătesc chiria? Eu, care nu ştiu unde să găsesc cei 100 000 lei mi-ar asigura din nou coşniţa casei pe un trimestru?”. Era, probabil, o scrisoare prin care Martha Bibescu îi răspundea epistolei pe care i-o trimisese Sebastian pe 6 decembrie 1942, după cele nouă zile petrecute la Corcova şi în care îi vorbea despre talentul lui Antoine Bibescu care nu făcea suficiente eforturi pentru a-şi termina cărţile. Sebastian găsea necesară intervenţia prinţesei, singura persoană din lume care, credea Sebastian, putea să-l convingă. Sebastian se foloseşte de acest prilej pentru a strecura în scrisoare şi aprecierile sale faţă de literatura Marthei Bibescu, pe care a susținut-o și a promovat-o fără rezerve.

Dacă la nivel epistolar, comunicarea dintre Sebastian şi Martha Bibescu pare să capete un aer firesc, în întâlnirile reale, dialogul dintre ei este stângaci. Puternica personalitate a Marthei Bibescu, cea mai influentă româncă a epocii respective, îl copleşeşte pe Sebastian, el care era un răsfăţat al femeilor. Pe 22 martie 1943 notează în Jurnal impresiile din ziua precedentă, când luase masa la Mogoşoaia: „Ieri, dejun la Mogoşoaia, cu Rosetti, Camil, un prinţ italian, un călugăr francez şi un diplomat elveţian. Martha Bibescu mai simplă, mai puţin somptuoasă decât altă dată. Extraordinara ei artă de a duce o conversaţie, de a încerca un subiect, două, trei, până-l găseşte pe cel just, de a varia atitudinile, de a grupa oamenii! E, în sensul acesta o mare actriţă. Personal, am fost şters, tăcut. Franţuzeasca mea are uneori faze proaste. Eram într-o asemenea fază şi nu aveam încredere să încep o frază căreia să nu-i văd, de la punctul de plecare, sfârşitul”.
Pe 8 mai 1943 ia din nou masa la Mogoşoaia, unde ratează din nou comunicarea cu Martha. În prezența acestei femei, Sebastian e un Ştefan Valeriu (cel din Jocul de-a vacanţa) cu flori în mână, pe care nu ştie cum să le ţină, unde să le pună sau să le arunce, cui să le dea. E incitat, dar şi copleşit: „Dejun la Mogoşoaia cu Antoine, Elisabeth, soţii Basdevant (reîntâlniţi după cam 3 ani). Imposibil să stabilesc o legătură cu Martha Bibescu. Nu o doresc la urma urmelor, dar, de vreme ce stau de vorbă cu ea, aş vrea să pot lega cât de cât un început de comunicaţie. Sunt în asemenea împrejurări deplorabil de stângaci şi neinteresant”.

În condiţiile în care volumul cu care debutase Matha Bibescu în 1908 (şi pe care îl scrisese la sugestia lui Maurice Barrès) – Les Huit Paradis – fusese premiat de Academia Franceză, iar Proust însuşi îi scrisese o scrisoare în care îi lăuda cartea, printre prietenii şi cunoştinţele ei numărându-se de-a lungul vremii importanţi scriitori şi oameni politici (Proust, Rainer Maria Rilke, Max Iacob, François Mauriac, Jean Cocteau, Paul Valéry, Francis Jammes, Paul Morand, Charlles de Gaule, Winston Churchill, Ramsey MacDonald, etc), Sebastian regretă pe bună dreptate ignorarea unei scriitoare de valoare ca Martha Bibescu de către editorii şi de către publicul român care se arată mai degrabă interesaţi de romane franţuzeşti mult puţin valoroase, dacă nu chiar mediocre, şi ignoră romanele scriitoarei de origine română, singura traducere din cărţile principesei fiind o carte de portrete (Două portrete. Ferdinand al României, Anatole France, Cultura Naţională, 1931).

Sebastian consideră un noroc traducerea acestei cărţi, în care identifică şi delimitează cu o mână sigură, principalele atribute ale scrierilor acesteia, printre care şi arta de a realiza portrete, Martha Bibescu fiind, mai târziu, aleasă să ilustreze în manualele franceze specia portretului literar: „Astfel cetitorul lua cunoştinţă de latura esenţială a literaturii acesteia, care nu este o artă de imaginaţie, ci una de adevăr şi cunoaştere. Principesa Bibescu este un «moralist», în înţelesul francez al termenului: un scriitor de esenţă şi ţinută clasică, atras de peisagiul pasiunilor umane, pe care le înţelege cu un perfect simţ de ordine interioară, cu o perfectă claritate, ce nu exclude desigur emoţia, dar o stăpâneşte prin demnitatea expresiei, claritate care mai ales nu exclude misterul şi miracolul. Este o artă de psichologie şi pasiune, ce se realizează deplin în portret, unde Principesa Bibescu a trăit câteva siluete statutare, de mare pregnanţă epică, dar şi de complexă dramă interioară”(M. Sebastian, „Principesa Martha Bibescu: Destinul lordului Thompson of Cardington”, România literară, nr. 69, 10 iunie 1939).
Comentând romanul Destinul lordului Thomson of Cardington, Sebastian remarcă capacitatea scriitoarei de a acorda semnificaţie substanţială lucrurilor mici: „Nu există detalii indiferente pentru ochiul ei, nu există momente fără semnificaţie, nu există gesturi, replici sau amintiri fără gravitate. Puţini scriitori ştiu să dea o mai substanţială semnificaţie lucrurilor mici. […] în cărţile sale se apropie întotdeauna de aşa zisele «fapte mărunte» cu o fervoare lucidă, care le face să exprime cele mai hotărâtoare drame ale existenţei.”

Prezentă în cele mai multe dintre istoriile literare, dicţionarele şi lucrările de specialitate, inconfundabila Martha Bibescu fascinase cu personalitatea ei cele mai distinse cecuri politice, culturale sau mondene din Franţa sau Anglia. Contribuția sa la dezvoltarea literaturii contemporane fusese recunoscută chiar de Paul Souday care, într-o recenzie la romanul Le perroquet Vert, afirma că literatura contemporană îi datorează foarte mult surorii sale latine, România. Nu mai puţini entuziaşti de scrierile Marthei Bibescu fuseseră şi Guillaume Apollinaire, Anatole France, Rémy de Gourmont, Jean Moréas, Thibaudet sau Robert de Montesquiou. Preţuirii acestora i se adaugă şi preţuirea lui Mihail Sebastian, în condițiile în care G. Călinescu nu a menţionat-o pe Martha Bibescu decât în „Bibliografia” Istoriei sale.

(Acest subiect este dezvoltat în volumul Sebastian și lumea lui, Editura ART, 2013)