Ar putea părea bizară plăcerea cu care am citit în ultimele două-trei zile
noul roman al lui Cristian Fulas – "forma tăcerii" - a doua carte
românească apărută în colecția Folio de la Editura Litera. Spun asta pentru că
este un roman al morții mamei, o disecție a minților confruntate cu moartea,
scris sub forma unei singure fraze în care se întretaie și se continua multiple
perspective sub forma unor monologuri interioare. Primul și ultimul monolog îi
aparțin mamei, înainte și după moarte, celelate sunt ale celor doi copii, ale
altor rude sau ale unor cunoștințe aduse laolaltă de moarte.
Cristian Fulaș ne poartă, fără milă, prin amintirile, traumele, suferințele
sau prin nepăsarea celor care iau cuvântul în tăcere. Prin gândurile lor expuse
visceral, lipsite de măștile sociale. Atmosfera este apăsătoare, dar vibrantă
în autenticitatea ei, personajele își umplu muzeele lor de tăcere cu
nemulțumiri, vinovății, meschinării, invidii, răutăți, pierderi, porniri
egoiste, regrete, dureri, goluri, alegeri greșite, judecăți absurde, lipsite de
empatie. Gândurile lor clocotesc și țipă, dar în afara oamenilor e doar tăcere.
Nimeni nu vorbește cu nimeni, fiecare plânge altceva. Adevărata față a
oamenilor iese la iveală tocmai în momentele solemne când, teoretic, ar fi
altceva de așteptat. Mozaicul de monologuri este extrem de intens emoțional și
transmite o explozie de trăiri brute. Fluxul de conștiință fără respirație lasă
impresia că nici durerea, nici gândurile nu pot fi oprite, nu pot fi ordonate.
Scriitura este densă, iar limbajul uman
- uneori abrupt, alteori tandru - este limbajul adevărurile grele și
deseori incomode ale vieții și ale morții.
Teribilă carte. Bântuitoare, da.
No comments:
Post a Comment