Literatura, frumusețea, umanul

https://www.observatorcultural.ro/articol/literatura-frumusetea-umanul/

 Jurnalele lui Radu Vancu se așază între acele cărți rare prin care timpul trece fără să le atingă, pentru că autorul se pricepe de minune să proiecteze concretul momentului pe un fond universal și atemporal, atît etic, cît și estetic. 

Fiecare pagină din volumul Boala & războiul. Jurnal. 2020-2024 fascinează prin ușurința și subtilitatea asociațiilor pe care Radu Vancu pare să le scoată din buzunar, la întîmplare, în timp ce se plimbă pe drumul cu sens dublu dintre viață și literatură. Evident, în spatele acestei sprinteneli ideatice se întind o erudiție lipsită de ostentație și o conștiință etică ce își păstrează coordonatele.

În primele patru pagini, de exemplu, Radu Vancu consemnează un vis, niște inspecții de grad, cafeaua băută într-un Starbucks unde își scrie poezia abandonată o vreme, o replică a lui Sebastian, sechestrarea pandemică sau o însemnare legată de dietrologie, știința de a discuta nu ce se află la vedere, ci nevăzutul care este mult mai important. Notațiile sale par niște fire întîmplătoare dintr-un jurnal al faptului divers din zona contingentului și din zona propriei intimități familiale sau livrești, însă Radu Vancu practică tocmai această știință a înțelesurilor ascunse ochiului grăbit. Balansul între realitate și literatură, surprinderea realității primare și gîndurile pe marginea unor cărți se unesc într-o viziune unitară asupra valorilor umane, mai ales că Radu Vancu este un scriitor care crede încă în om, în ideea că frumusețea există și salvează, dar și în puterile nebănuite ale literaturii.

Jurnalul este o pledoarie insistentă pentru frumusețe, pentru literatură, empatie, sinceritate și blîndețe, chiar dacă sau mai ales pentru că segmentul de realitate la care se raportează este unul tragic: epidemia de coronavirus și războiul din Ucraina.

Devenim oameni prin contemplarea frumuseții, scria Gaia Vince, mai ales pentru că, în ciuda subiectivității ei intrinseci, ne influențează evoluția, ne schimbă viața, iar cele mai mărețe înfăptuiri ale omului au în fundal frumusețea. Deopotrivă instrument individual și social, etic și estetic, în paginile lui Radu Vancu frumusețea are puterea de a oferi bucurie pură, de a consola, de a intensifica, de a da semnificație și scop vieții, de a crea speranță. Deloc întîmplător sau paradoxal, frumusețea apare adesea în strînsă legătură cu suferința: „Stăm în casele noastre, printre cărțile noastre, cu toată muzica& toate filmele lumii la îndemînă – și ne plîngem de parcă ne-am afla în infern. Nu rezistăm fără suferință. Nu știm cum să nu transformăm Paradisul în Infern. Probabil fiindcă numai așa putem secreta frumusețe; și, de dragul frumuseții viitoare, sîntem dispuși să secretăm oricîtă suferință. […] Frumusețea e, cred, răspunsul la întrebarea lui Dante: ne întoarcem mereu la suferință fiindcă numai în miezul ei e posibilă frumusețea […] Frumusețea e grea – fiindcă, pentru a o vedea, trebuie să mergi pînă în miezul suferinței. Prin urmare, echilibrul nu e posibil – și nici nu e dezirabil. Frumusețea, ca și suferința, e un exces; și arta, prin urmare, e musai să fie un exces“. Puterea lui Radu Vancu de a admira („Numai cine admiră știe cu adevărat să vadă îngerii din literatură“) și de a pune în cuvinte încîntarea naște, la rîndul ei, o frumusețe ce permite intensificarea umanului, funcționînd ca busolă spirituală, reazem sau adăpost.

Oricine se mai întreabă la ce bun literatura poate conspecta realmente acest jurnal al lui Radu Vancu, iremediabil convins de „hipergravitația literaturii“, de forța ei fizică de a trage totul în jurul cuvintelor, văzutul și nevăzutul, umanul și divinul, frumusețea. Spicuiesc cîteva idei: „exact asta e marea promisiune a literaturii: că, dacă o vei iubi suficient de pătimaș și profesionist, vei putea sări cîndva peste propria umbră. Direct în inima altor mari umbre“; „orice carte care îți arată că literatura e mai mult decît literatura e cea-mai-mare-carte-din-lume. Așa cum fiecare om sau personaj (nu prea fac diferențe între ele) care-ți arată că omul e mai mult decît omul (Leopold Bloom face asta cu asupra de măsură) face lumea să merite să existe“; „De la omenesc-prea-omenescul Bloom am învăţat ceva ce ar putea fi mottoul literaturii întregi: Umanizați, umanizați, tot rămîne ceva“; „Nu știu dacă literatura e demisia din specie – sau tocmai documentul supraviețuirii împotriva ei“; „Pentru Stanca, excesul de frumusețe al poeziei însemna literalmente ieșirea din infernul politic“; „Să-ți ții creierul ca pe o lupă deasupra creierului, inima ca pe o lupă deaspura inimii – pînă se aprind. E singurul sens al literaturii“; „numai cu gura plină de sînge se poate vorbi despre distruși&despre frumusețe. Gurile tefere care vorbesc despe frumusețe nu  știu despre ce  vorbesc. (Așa cum inimile tefere nu știu despre ce vorbește literatura.)“; „Literatura e și o expresie a corpului, inclusiv a celui bolnav. Nu doar în sensul că e un tip de frumusețe care originează într-un corp și tinde să se integreze în altul, dar şi pentru că e o expresie a felului în care un corp se mişcă printr-un mediu și interacționează cu el. Cred că de asta şi mergem la întîlniri fizice cu scriitori: pentru a vedea cum se mişcă prin lume acel corp care produce frumusețea. Ecranele reduc inadmisibil de mult din prezența acelui corp“; „Poezia e mereu o expediție a celor care caută periferia, știind că acolo e centrul“. Literatura este privită și ca reînviere a morților iubiți, iar poezia ca o mască purtată pentru a putea supraviețui.

Credința nedezmințită în puterea poeziei, în hipergravitația literaturii și în puterea ei de a construi comunități și memorie comună sau de a-l face pe individ să se simtă relevant este susținută și prin evocarea și (re)interpretarea admirativă a unor scriitori ce reprezintă pentru Radu Vancu repere livrești și, de cele mai multe ori, și umane, morale: Dante, Vergiliu, Borges, Mircea Ivănescu, Nichita Stănescu, Emil Brumaru, Dostoievski, Nabokov, Celan, Radu Stanca, Matei Călinescu, Ion Vianu. Este o încîntare și o provocare să îi revizitezi prin ochii lui Radu Vancu. Dar este mult prea puțin spus, căci fiecare pagină are puterea de a-i deschide cititorului noi întrebări despre sine și despre lume, îl face să caute o carte sau un scriitor ori să recitească niște pagini. Toate însemnările din jurnal sînt astfel orchestrate, încît fie zîmbești admirativ, fie cazi pe gînduri.

Pandemia, războiul, viața cotidiană, familia, prietenii, excursiile, muzica, literatura, viața de profesor universitar, problemele de sănătate, însemnările despre romanul care urmează să apară sau Sebastian hrănind pisicile sînt o parte dintre cioburile zilelor pe care Radu Vancu le strînge și, odată resimțit esențialul, le reconfigurează desenul și culoarea. Astfel se scot la suprafață continuitățile unei vieți („Adevărul e ceea ce continuă“), iar darul pe care îl oferă implicit jurnalul este narațiunea unei vieți supuse unei autoreflecții intense, imortalizarea intensității inefabile a vieții. Literatura reordonează lumea din jurul ei, construiește, ca la Matei Călinescu, un sens în miezul nonsensului, creează prezență și continuitate, transformă literele în frumusețe și salvează, grație lucidității și empatiei, nu doar cuvintele, ci și umanul. 

Radu Vancu, Boala & războiul. Jurnal. 2020-2024, Editura Polirom, Iași, 2024, 440 p.