Un act de salvare – „Pe cărările omenescului” de Dana Pîrvan. Cronică scrisă de Mihaela Pascu-Oglindă

https://citeste-ma.ro/un-act-de-salvare-pe-cararile-omenescului-de-dana-pirvan/

 După cartea care analiza îndeaproape activitatea de critic literar a lui Mihail Sebastian, Sebastian și lumea lui, apărută la Editura Art în 2014, criticul literar Dana Pîrvan ne propune, în prezent, volumul de eseuri Pe cărările omenescului (Litera, 2025), o explorare empatică și profundă asupra recuperării omenescului din literatură și, prin literatură, din propriile vieți.

Nenumărate cărți semnate de scriitori români și străini sunt aduse laolaltă prin prisma unei analize care va (re)apropia cititorii de unele dintre cele mai importante opere care au în centrul lor umanul și regăsirea umanului. Mergând astfel pe „căile prin care se poate salva respirația vieții”, Dana Pîrvan explorează, „prin conștientizare și luciditate”, în toate aceste opere, cinci nuclee tematice: La umbra poveștilor în floare, Condiția orbului, Însingurarea – flux și reflux, Viața ca rătăcire, Un praf de zâne. Atemporalitatea iubirii. În opinia sa, „această «salvare» presupune mai ales conștientizare, luciditate, înțelegere, echilibru, posibilitatea de a depăși aparențele, iluziile, de a găsi acele repere ale realității lăuntrice sau exterioare care să permită stăpânire de sine, detașare, defensivă și posibilitatea de a schimba propria lume ori o mică parte din lumea cea mare”. Astfel, pentru autoare, „poveștile nu sunt viață care imită viața, ci chiar ieșire dintr-o viață ce pare fără ieșire”. Fiecare eseu în parte surprinde esența viziunii unei literaturi întregi care a încercat, sub semnătura unora dintre cei mai mari scriitori ai lumii (Mario Vargas Llosa, Burhan Sönmez, Ernesto Sabato, Jose Saramago, Bohumil Hrabal, Samuel Beckett, Jack Kerouac, Orhan Pamuk, Vladimir Nabokov sunt doar câteva nume din lista mult mai bogată pe care o veți regăsi în carte) să recupereze umanul din nefirescul vieții, să extragă ceea ce e mai viu din ceea ce se prăbușește sub greutatea istoriei, sub hazardul și imposibilul vieții.

Astfel, eseu cu eseu, redescoperim ceea ce, în literatura înaltă, a animat însuși scrisul: „la Mario Vargas Llosa, axul gândirii sale îl constituie ideea că literatura s-a născut din nemulțumire, din nevoia de a compensa un deficit de existență (…) Ficțiunea nu e scrisă ca să povestească viața, ci să-i adauge ceva”, scrie Dana Pîrvan, în vreme ce, pentru scriitoarea iraniană Azar Nafisi, „literatura este șansa de a ne revendica și de a ne păstra demnitatea, libertatea, identitatea, independența minții și a inimii”. Umanul se salvează în mod constant prin literatură, supraviețuirea individului se face prin supraviețuirea neîntreruptă a artei scrierii.

La Ernesto Sabato avem nu doar „o manifestare a lumii lăuntrice” și „o exorcizare a forțelor care îl hăituiesc”, ci o recuperare a omenescului într-o continuă examinare a celor mai importante dileme ale condiției umane: „singurătatea și moartea, speranța și disperarea, pofta de putere, căutarea absolutului, puterea inconștientului, simțul existenței, prezența și absența lui Dumnezeu, incapacitatea omului de a comunica cu ceilalți”. Pentru acest scriitor, notează Dana Pîrvan, „doar arta poate atinge atât culmea pasiunilor omenești, cât și abisurile lor cele mai tenebroase, motiv pentru care poate fi mai relevantă decât realitatea și devine «singura putere ce pare să ne salveze de efemeritate și de moartea inevitabilă»”. În literatura autohtonă, unul dintre exemple este scriitorul Gheorghe Crăciun, pentru care „literatura și viața se află mereu într-o relație de complementaritate, scrisul fiind unica salvare de la o «viață la gradul minus»” și pentru care, potrivit autoarei, „funcția descriptivă a cuvintelor este cel puțin la fel de importantă ca și aceea de a sublima existența în semnificație, având însă darul și mai ales puterea de a păstra fiorul vieții, emoția indispensabilă oricărui act de scriere autentic”.

Fiecare eseu ne oferă nu doar un filtru esențial prin care să privim și să înțelegem astfel de opere, ci şi unele dintre răspunsurile pe care au încercat, prin toate aceste cărți, să le ofere scriitorii de-a lungul timpului. Cele cinci nuclee amintite străbat astfel deceniile și sunt ingrediente esențiale în aprofundarea temei majore de recuperare și identificare a modalităților prin care literatura reușește să salveze „viața pierdută pe drum”, cum scrie Dana Pîrvan referindu-se la cărțile lui David Grosmann, care „stau mărturie că doar cuvintele aduc cu ele înțelegerea și acceptarea, pătrund realitatea dinăuntru, reînvie viața pierdută pe drum, căzută din timp, despărțind amintirea de durere și permițând astfel ființei să capete distanța înțelegerii care s-o lase să respire din nou”.

Referindu-se la condiția orbului, din acest nucleu nu putea lipsi, bineînțeles, opera lui Jose Saramago. Pe cărările omenescului oferă, și în această privință, un acces captivant nu doar pentru cititorul obișnuit, ci și pentru specialiștii de azi, la ceea ce reprezintă un fel atât de necesar de a înțelege literatura de la o distanță inevitabilă impusă de trecerea timpului. Astfel, amintește Dana Pîrvan, „orbirea devine posibilitate de a pătrunde în subconștient, aducând la lumină adevăruri obscure, obsesii profunde. Devine radiografie ce prinde petele albe de pe un trup negru, altfel invizibile. Coborâre în infernul dedublărilor, în tenebrele propriei lumi”, iar pentru Saramago, în „acest infern” mai au însemnătate tocmai „fărâmele de umanitate pe care omul le poate scoate la suprafață”, tocmai aceste recuperări, salvări, vindecări care își prelungesc existența sau cărora li se oferă o nouă șansă inclusiv prin lucrarea de față.

Mai apoi, avem la autori precum Alessandro Baricco (în Novecento), Bohumil Hrabal (în O singurătate prea zgomotoasă) sau la Julio Cortázar (în povestirea Insula la amiază), „păstrarea omenescului prin retragere, prin urmarea propriului drum într-o singurătate care protejează”, fiind amintit și Cees Nooteboom cu romanul Ziua morților în care, potrivit autoarei, e propusă „drept modalitate de păstrare a omenescului viu, distanțarea prin însingurare, ieșirea din cadru și, implicit, privirea aruncată înspre lume dintr-o zonă aflată în spatele scenei pe care oamenii își beau, inconștienți, porția zilnică de teroare”. Consider astfel că, fără îndoială, fiecare cale de recuperare a omenescului se reflectă nu doar în literatura de specialitate, ci și în abilitatea cititorului obișnuit de a recunoaște prin lectură și de a prelua, în propria viață, toate aceste căi de aducere la suprafață a acestor „fărâme de umanitate”, a ceea ce contează cu adevărat.

Fuga este o „altă posibilă cale de salvare a omenescului” și poate cel mai grăitor exemplu este cel amintit în volumul prezent de eseuri. În Cartea fugilor de J.M.G. Le Clézio, „evadarea prin fugă” este „tridimensională”, „acoperă spațiu, timp și mai ales conștiință, se dorește a fi nesfârșită, presupune succesiune infinită de creație și distrugere”. Mai apoi, la Jack Kerouac, „căutarea sensului și a umanității, a aventurii care să-i ofere vieții autenticitate reprezintă miza evadărilor sale rebele”. Unul dintre eseurile preferate amintește de două dintre romanele scrise de Yann Martel: Viața lui Pi și Munții Înalți ai Portugaliei. Despre acesta din urmă, criticul literar Dana Pîrvan scrie cu la fel de multă finețe și erudiție în fragmentul următor, pe care nu am vrut să-l fărâmițez în niciun fel, tocmai pentru a reda amplitudinea expresivă, definitorie pentru întreaga carte a autoarei:

„Din amestecul de literatură, religie și misticism se nasc trei povești legate prin fire subtile, cu elemente suprarealiste ori care țin de realismul magic. Toate acestea îl provoacă pe cititor să caute el însuși, necontenit, sensuri. Un cimpanzeu imaginar sau real prezent în toate trei poveștile, imaginea miticului rinocer indian, o valiză cu diverse obiecte, rude sau cunoștințe care fac legătura între cei trei bărbați, mersul cu spatele la lume, drumul lăuntric străbătut de fiecare în singurătate, încercarea fiecăruia de a păstra ceea ce a iubit, credința negată sau asumată, ținutul Munților Înalți ai Portugaliei (lipsit de munți) sunt o parte dintre firele ce țes desenul din covor, un desen ce se adâncește parcă pagină cu pagină, tocmai în momentele în care ai impresia că suprafața e netedă, că simplificarea e sigură. Nu de puține ori, când te aștepți mai puțin, zâmbetul încremenește. Chiar și în ultimele rânduri ale cărții.”

Universul recent construit odată cu această carte are multiple straturi și nu se epuizează de la o primă lectură, oferind însă o multitudine de chei de înțelegere a lecturii și, în egală măsură, de reajustare a propriei vieți în funcție de propria narațiune.

Tema finală inclusă pe lista celor cinci nuclee amintite de la bun început e dragostea, cea pe care „câteva mari cărți ale literaturii universale o consideră cea mai frumoasă cărare prin uman”. Astfel, Calendarul unei vechi iubiri de Andreï Makine, Scrisori către Vera de Vladimir Nabokov sau Muzeul inocenței de Orhan Pamuk sunt doar câteva titluri din care e extrasă constant, prin lectură sau relectură, „puterea iubirii de a se opune atrocităților istorice sau cotidiene”.

Analiza profundă realizată de Dana Pîrvan ne invită să regăsim, prin literatura universală și națională, esența umanului, într-o permanentă luptă cu limitele impuse de istorie, societate și existența însăși. Redescoperim astfel fiecare carte amintită în volumul de eseuri Pe cărările omenescului ca un act de salvare a omului, o cale de recuperare a autenticității și de redescoperire a sensurilor fundamentale ale vieții. Literatura rămâne un refugiu esențial și o formă de rezistență a spiritului uman în fața fie a unei realități interioare din ce în ce mai fragile, fie în mijlocul unui întuneric care înconjoară uneori realitatea exterioară. Iar cărările pe care putem merge pentru a recupera omenescul devin astfel singurele care ne pot reda speranța și care ne pot recupera spiritul.

Dana Pîrvan, Pe cărările omenescului, Editura Litera, nr. pagini: 208, anul publicării: 2025