 |
| (c) Cătălina Flămînzeanu |
Sînt dependentă nu doar de cărți, ci și de zîmbete și soare. Bine, și de mare. Soarelui îi zîmbesc cel mai des, mai ales cu un zîmbet nevăzut ce mă străbate cu viteza luminii din el. M. îmi spune că sînt o șopîrlă. O trec pe lista pasiunilor.
Cu o carte pe o insulă din Grecia, așa mi-aș dori să fiu de cele mai multe ori cînd nu vreau să fiu unde sînt. Să văd lumea în alb-albastru. Să ascult valurile în liniștea nopții, să am motocicleta la îndemînă, pentru briza dimineților încă răcoroase. Sau pe malurile cu primăvară ale Senei, unde m-am imaginat toată copilăria, de cîte ori deschideam manualul de franceză. Merge și kilometrul 0 din Paris, peste drum de Notre-Dame, în librăria aia teribil de prietenoasă, cu atmosfera ei de poveste, cu istoria vie a locului și a oamenilor, cu colțul cititorilor și cu o mulțime de cărți grozave pe care, dacă vrei, ți se pune ștampila frumoasei Librării „Shakespeare and Company“. Și să nu uit citatele de pe pereți. N-am cum să nu zîmbesc în fața lor.
Cînd m-am întors din Marrakech, mi-au lipsit mai ales fețele zîmbitoare ale oamenilor de acolo, poveștile depănate cu ei la cîte un ceai, pe care ți-l pregăteau cu plăcere nedisimulată. Mi-am dat seama cît de importante deveniseră pentru mine cînd, revenind în București, am intrat în magazine.
Îmi plac și întîlnirile întîmplătoare care aduc instinctiv cu ele zîmbete sau frînturile de viață pe care le surprind în treacăt și care mă fac să zîmbesc pe termen nelimitat. Un el și o ea vorbind, printre mașinile din parcarea unui hotel. Dintr-odată, se transformă într-o pereche de dansatori. Cîțiva pași de dans, pe un ritm simțit doar de ei, apoi se despart rîzînd cu poftă și pornesc în direcții diferite. Și acum, ca și atunci, zîmbesc cînd imaginea lor mi se strecoară printre gînduri. Mi-au fost dragi, își grădinăreau frumos viața din realitatea imediată. O doamnă de 50-60 de ani citește în metrou. Și are cartea în copertă de plastic. O copertă de caiet. Albastră. Zîmbesc unor amintiri ce par din altă viață. Stau pe o bancă într-un parc și citesc. Prin fața mea trece un tînăr pe o bicicletă. Ridic instinctiv capul și îl urmăresc cu privirea. Văd că are doar un picior. Tricou negru și păr lung. Zîmbesc lung în fața frumuseții care te ia uneori prin surprindere.
Ar mai fi și tandrețea pisicilor, surprizele pe care mi le fac copiii, oamenii în prezența cărora pot fi eu, fără rezerve. Mîncarea bună și un pahar de vin. Florile de primăvară.
Îmi place să privesc înapoi cu zîmbet întreg. Iar dacă îmi surprind în oglinzi sau în geamuri o vreme mai îndelungată chipul lipsit de zîmbet, musai trebuie să fac o schimbare în viața mea. Contează ce ducem cu noi. Asta e toată povestea. Și îmi mai plac versurile lui Cesare Pavese: „Zîmbeşte singură/ zîmbetul cel mai ambiguu/ mergînd pe stradă“.
No comments:
Post a Comment