https://www.observatorcultural.ro/articol/da-mi-intunericul-si-voi-sti-unde-e-lumina/Literatura lui Jón Kalman Stefánsson este inconfundabilă, în special prin amestecul de proză și poezie care conferă profunzime și îi permite autorului să sondeze zone ascunse ale sufletului omenesc, într-un mod plin de sensibilitate și extrem de sugestiv, romanele sale oferind o scriitură plină de frumusețe și de neașteptat.
Absența ta e întuneric, cel mai recent roman al său, tradus din islandeză la Editura Polirom de către Ovio Olaru, începe cu apariția misterioasă a unui bărbat fără nume, într-o biserică dintr-un fiord al Islandei rurale. Este un bărbat amnezic, care și-a pierdut complet orientarea, iar prezența unui străin îl face să se simtă inconfortabil. Această figură misterioasă îl va însoți într-o călătorie de descoperire. Știe doar că îi e îngrozitor de dor de cineva: „Cu alte cuvinte, cineva sau ceva a reuşit să-mi șteargă radical viața din memorie, dar nu și dragostea. Să însemne asta că dragostea este mai puternică decît moartea, că supraviețuiește tuturor lucrurilor și că numai ea se poate deplasa între universuri?”.
Mai întîi, o localnică îl ajută să se reîntîlnească cu sora ei, al cărei zîmbet îi pătrunde pe de-a-ntregul ființa și creează o punte prețioasă cu trecutul. Apoi, în timp ce ascultă poveștile ei despre generațiile trecute, se scufundă încet într-o istorie care se întinde peste secole, spunînd povești despre oamenii care au iubit, au pierdut, au luptat, au supraviețuit și au murit în fermele izolate, bătute de vînt, și în satele mici din vestul Islandei, al cărei peisaj uimitor și neiertător a influențat de secole viața obișnuită a locuitorilor săi, supraviețuirea acestora putînd trece drept a opta minune a lumii.
O piatră funerară din cimitirul bisericii poartă inscripția „Absența ta e întuneric“, introducînd cititorul într-o lume a pierderii, a tristeții, a absenței care schimbă cursul existențelor și relația omului cu ceilalți și cu sine. Oamenii care îl cunosc i se dezvăluie prin poveștile pe care le spun, povești ale prezentului, dar mai ales ale trecutului. În fiecare poveste sînt împăturite alte povești. Despre sine află că e scriitor, iar scrisul și povestea apar ca remedii ale uitării, ale morții. În roman, bunicii le spun nepoților poveștile lor de viață, iar Halldor salvează trecutul de la uitare, înregistrînd poveștile oamenilor mai în vîrstă din fiord și din zonele din nord. „A uita înseamnă să trădezi viața“, spune un personaj, iar altul știe că „persoana care își taie propriile rădăcini, care le pierde și fuge de trecut nu mai are nici un refugiu în această lume“. Așadar, spune un personaj: „Scrie. Pentru că moartea este doar un alt nume pentru uitare“, autorul fiind convins că „a scrie înseamnă a descoperi ceea ce e ascuns: în viață și în oameni“.
Toate personajele care i se dezvăluie prin povești sînt oameni care au ieșit de pe linia dreaptă a existenței, oameni scindați între responsabilitate și dragoste, captivi în ezitarea vieții. Germanul Hölderlin l-a influențat puternic pe Jón Kalman Stefánsson, dragostea fiind o temă preferată de cei doi. Unul dintre personaje, preotul Pétur, îi scrie mereu scrisori lui Hölderlin. Viața îi scrie morții.
Iubirea este pentru personajele din acest roman cea mai puternică forță din univers, plină de frumusețe, dar și de brutalitate. Îi lovește și pe cei singuri, dar și pe cei căsătoriți și poate fericiți, fără ca aceștia să se poată opune. Omul e la mîna dragostei, care îl face să se întrebe dacă trăiește viața pe care și-o dorește, dacă este cu adevărat fericit. Din viața acestor oameni dispar siguranța și căldura, iar fericirea nu vrea să fie un scut precum carapacea țestoasei. Dragostea, care nu are voie să fie văzută, se transformă în materie întunecată. Tristețea conștientizării dispariției iubirii și a neputinței de a păstra căldura atingerii celuilalt se ghemuiește în întrebări fără răspuns: „unde s-a dus iubirea, de ce nu am putut să o păstrez?“.
Toate poveștile au în centrul lor dragostea interzisă. Oamenii luptă să reziste tentației sau să-și depășească frici ori prejudecăți. O temă-cheie a romanului este găsirea curajului de a lua decizii dificile: „este maturitate sau timiditate să te mulțumești cu soarta ta? Este responsabilitate sau lașitate?“. Oamenii trebuie să decidă dacă să rămînă sau să plece, să vorbească sau să tacă pentru totdeauna.
Viața lor e plină de întrebări: „Este, aşadar, mereu un păcat și o slăbiciune nesăbuită să-ți urmezi inima, să mergi încotro îți arată acul tremurător al busolei sale, chiar dacă asta înseamnă că lumi întregi vor pieri? Calule și cerule, spuneți voi ce este mai nobil, să sugrumi vocea inimii în speranța că lumea va rămîne neschimbată sau să apuci sentimentele aşa cum vin, să li te supui total, schimbînd astfel existenţa în incertitudine? Să-ți sufoci inima, sacrificîndu-te, ba chiar trădîndu-te pe tine însuți, sau să trăiești întreg, urmînd busola inimii?“; „Poate că viața e mereu dificilă. Chiar şi la lumina soarelui rămîn în noi văi întunecate. Să fie ăsta prețul pe care trebuie să-l plătim pentru a fi oameni?“; „cît de mult sîntem, de fapt, ceea ce sîntem?“; „Dacă drumurile duc în toate direcțiile, atunci mereu există o cale de evadare, oriunde te-ai afla, nu?“; „Nu se poate să trăiești fără ca măcar o dată în viață să arunci totul la gunoi. Așa să fie?“; „Mă gîndesc că dacă nu ştii să săruți din naştere, trebuie să înveți, așa și cu poezia. Trebuie să înveți s-o citești. Mundi: Vrei să spui că un poem este un fel de sărut?“; „Cum să lași întunericul în urmă?“; „Poate că viața e mereu dificilă. Chiar şi la lumina soarelui rămîn în noi văi întunecate. Să fie ăsta prețul pe care trebuie să-l plătim pentru a fi oameni?“. O atenționare din fundal planează asupra tuturor: „Dar ia bine aminte, că uneori întrebările sînt viața, iar răspunsul la ele e moartea, așa că pășește cu grijă pe acest pămînt, omule!“.
Ca un refren revine ideea vieții ca paradox. Oamenii au de ales între două căi, dar indiferent ce aleg, se creează o gaură neagră undeva și pleacă mai departe cu găurile negre în ei. Iar dacă nu iau o decizie, rămîn paralizați. E complicat să trăiască pentru că sînt puși în fața a două opțiuni și ambele presupun pierdere. Nu contează pe care o alegi, spune Kierkegaard prin vocea unui personaj, le vei regreta pe amîndouă. Și atunci cum ar trebui să-și trăiască viața? Să mai îndrăznească să viseze, dacă visurile nu se pot împlini niciodată? Paradoxul este și al vieții care fuge de moarte, dar mereu înspre ea, dar și al iubirii care devine trădare.
În toate cărțile lui Stefansson, legătura dintre oameni și natura în mijlocul căreia trăiesc este una organică. Paradoxul fericirii îmbibate de tristețe nu este doar al vieților omenești, ci și al naturii care este deopotrivă frumusețe și asprime: „«Landă» e un cuvînt frumos. Dar landele sînt locurile unde pămîntul se înalță ca dintr-o dorință de a ajunge la cer. Un cuvînt frumos, deşi uneori echivalent cu singurătatea, vremea rea, greutățile și ceața în care te pierzi, dar și cu libertatea, liniştea şi visurile, iar cele mai bune lande au lacuri pline de păstrăvi şi pîrîiaşe care curg liniştite printre tufe şi iarbă. Nu sînt multe lucruri pe lumea asta care să întreacă sentimentul de a sta întins între mușuroaie pe o landă islandeză, de a sta întins şi de a deveni una cu cerul şi cu mirosul de urzică, de iarbă; atunci simți că ai trăit, că ai existat, asta dacă pămîntul nu e umed și rece, dacă nu plouă sau nu bate atît de tare vîntul, încît cel care traversează landa călare îi mulțumește îngerului păzitor că n-a zburat de pe cal ca o hîrtie“.
De paradox nu scapă nici scrisul: „Cel care ştie totul nu poate scrie. Cel care ştie totul îşi pierde capacitatea de a trăi, pentru că incertitudinea este cea care îi împinge pe oameni înainte. Incertitudinca, frica, singurătatea și dorința. Ca să nu mai vorbim de paradox. Nu ştii prea multe, e adevărat, dar cînd scrii vezi prin ziduri, prin dealuri şi munţi. Vezi cum se divid celulele, îl vezi pe preşedintele Statelor Unite trădîndu-şi poporul, auzi cuvinte de dragoste şoptite în celălalt capăt al ţării, auzi pe cineva plîngînd în altă parte a oraşului. Vezi cum soția îşi părăseşte soțul şi cum soțul îşi înşală soția. Auzi plînsul lumii. Ăsta e paradoxul, asta e responsabilitatea şi asta este înțelegerea. Nu poţi scăpa de ele şi, prin urmare, trebuie să continui“.
Poezia, intertextualitatea și substratul filozofic din romanele sale sînt însoțite și de muzică. Există o muzicalitate a frazei, dar și trimiteri explicite la muzică, Absența ta e întuneric terminîndu-se cu un Playlist al morții în care se regăsesc toate melodiile din carte. Muzica, pe de o parte, îi oferă cititorului acces la peisajele interioare ale personajelor, iar pe de altă parte, asigură legătura peste ani între oameni, este ca o comunicare din viitor, de cîte ori fiul va asculta melodiile pe care i le pusese tatăl cînd era mic sau pe care le cîntaseră împreună, își va avea tatăl alături. Limbajul scrierilor sale devine în profunzime și muzică. Autorul nu poate să scrie, fără să introducă muzică în text, și nu de puține ori cititorul citește versuri ale unor melodii celebre inserate deloc întîmplător în acțiune, în gîndurile personajelor.
Multe personaje sînt mînate de o neistovită dorință de cunoaștere și se simt prinse ca într-o menghină, între responsabilitatea față de familie și dorința irepresibilă de a evada, de a se simți fericiți. Pe de altă parte, se remarcă un permanent dialog între viață și marea literatură. Poveștile de viață se derulează împreună cu personaje sau versuri din alte cărți. În romanul Între cer și pămînt, un adolescent moare înghețat pe un vas pentru că uitase să-și ia pufoaica, preocupat fiind de Paradisul pierdut al lui Milton. În Tristețea îngerilor, băiatul citește Othello. În Absența ta e întuneric, o fată lasă totul deoparte de dragul privirii din ochii albaștri ai unui băiat și pleacă spre el cu versurile lui Neruda și cu Iubita locotenentului francez, iar preotul îi scrie scrisori lui Hölderling.
Tandrețea se strecoară în cele mai neașteptate momente și sub cele mai surprinzătoare forme: pescarii ascultă Miles Davis, un bărbat își încalcă principiile și fură o tavă, știind că astfel o va face fericită pe femeia iubită. O tînără renunță la tot pentru o privire, pentru frumusețea unor ochi albaștri, „iar prin asta nu lasă viața să înțepenească definitiv“. Un bărbat poartă șosete cu nume de poeți sau cu versuri inscripționate pe ele. Pétur le mulțumește păsărilor care se întorc primăvara pentru că le amintesc oamenilor că viața învinge mereu, că întunericul nu poate învinge lumina primăverii. Tot el călătorește șase ore pe cal pentru a-i duce două cărți femeii care scrisese un articol despre rîme, privite drept gînduri ale lui Dumnezeu.
Vraja povestirii, care șerpuiește prin timp și spațiu, prin cotloanele iubirii crude, îl duce totuși pe cititor într-un punct luminos. Dacă absența este întuneric, memoria poate deveni lumină și există mereu o soluție, iar lumile se pot schimba uneori printr-un singur zîmbet.
Jón Kalman Stefánsson, Absența ta e întuneric, Traducere din islandeză și note de Ovio Olaru, Editura Polirom, colecția „Biblioteca Polirom“, Iași, 2025
