Jón Kalman Stefánsson - „Dă-mi întunericul și voi ști unde e lumina“

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/da-mi-intunericul-si-voi-sti-unde-e-lumina/

Literatura lui Jón Kalman Stefánsson este inconfundabilă, în special prin amestecul de proză și poezie care conferă profunzime și îi permite autorului să sondeze zone ascunse ale sufletului omenesc, într-un mod plin de sensibilitate și extrem de sugestiv, romanele sale oferind o scriitură plină de frumusețe și de neașteptat. 

Absența ta e întuneric, cel mai recent roman al său, tradus din islandeză la Editura Polirom de către Ovio Olaru, începe cu apariția misterioasă a unui bărbat fără nume, într-o biserică dintr-un fiord al Islandei rurale. Este un bărbat amnezic, care și-a pierdut complet orientarea, iar prezența unui străin îl face să se simtă inconfortabil. Această figură misterioasă îl va însoți într-o călătorie de descoperire. Știe doar că îi e îngrozitor de dor de cineva: „Cu alte cuvinte, cineva sau ceva a reuşit să-mi șteargă radical viața din memorie, dar nu și dragostea. Să însemne asta că dragostea este mai puternică decît moartea, că supraviețuiește tuturor lucrurilor și că numai ea se poate deplasa între universuri?”.

Mai întîi, o localnică îl ajută să se reîntîlnească cu sora ei, al cărei zîmbet îi pătrunde pe de-a-ntregul ființa și creează o punte prețioasă cu trecutul. Apoi, în timp ce ascultă poveștile ei despre generațiile trecute, se scufundă încet într-o istorie care se întinde peste secole, spunînd povești despre oamenii care au iubit, au pierdut, au luptat, au supraviețuit și au murit în fermele izolate, bătute de vînt, și în satele mici din vestul Islandei, al cărei peisaj uimitor și neiertător a influențat de secole viața obișnuită a locuitorilor săi, supraviețuirea acestora putînd trece drept a opta minune a lumii.

 O piatră funerară din cimitirul bisericii poartă inscripția „Absența ta e întuneric“, introducînd cititorul într-o lume a pierderii, a tristeții, a absenței care schimbă cursul existențelor și relația omului cu ceilalți și cu sine. Oamenii care îl cunosc i se dezvăluie prin poveștile pe care le spun, povești  ale prezentului, dar mai ales ale trecutului. În fiecare poveste sînt împăturite alte povești. Despre sine află că e scriitor, iar scrisul și povestea apar ca remedii ale uitării, ale morții. În roman, bunicii le spun nepoților poveștile lor de viață, iar Halldor salvează trecutul de la uitare, înregistrînd poveștile oamenilor mai în vîrstă din fiord și din zonele din nord. „A uita înseamnă să trădezi viața“, spune un personaj, iar altul știe că „persoana care își taie propriile rădăcini, care le pierde și fuge de trecut nu mai are nici un refugiu în această lume“. Așadar, spune un personaj: „Scrie. Pentru că moartea este doar un alt nume pentru uitare“, autorul fiind convins că „a scrie înseamnă a descoperi ceea ce e ascuns: în viață și în oameni“.

Toate personajele care i se dezvăluie prin povești sînt oameni care au ieșit de pe linia dreaptă a existenței, oameni scindați între responsabilitate și dragoste, captivi în ezitarea vieții. Germanul Hölderlin l-a influențat puternic pe Jón Kalman Stefánsson, dragostea fiind o temă preferată de cei doi. Unul dintre personaje, preotul Pétur, îi scrie mereu scrisori lui Hölderlin. Viața îi scrie morții. 

Iubirea este pentru personajele din acest roman cea mai puternică forță din univers, plină de frumusețe, dar și de brutalitate. Îi lovește și pe cei singuri, dar și pe cei căsătoriți și poate fericiți, fără ca aceștia să se poată opune. Omul e la mîna dragostei, care îl face să se întrebe dacă trăiește viața pe care și-o dorește, dacă este cu adevărat fericit. Din viața acestor oameni dispar siguranța și căldura, iar fericirea nu vrea să fie un scut precum carapacea țestoasei. Dragostea, care nu are voie să fie văzută, se transformă în materie întunecată. Tristețea conștientizării dispariției iubirii și a neputinței de a păstra căldura atingerii celuilalt se ghemuiește în întrebări fără răspuns: „unde s-a dus iubirea, de ce nu am putut să o păstrez?“.

Toate poveștile au în centrul lor dragostea interzisă. Oamenii luptă să reziste tentației sau să-și depășească frici ori prejudecăți. O temă-cheie a romanului este găsirea curajului de a lua decizii dificile: „este maturitate sau timiditate să te mulțumești cu soarta ta? Este responsabilitate sau lașitate?“. Oamenii trebuie să decidă dacă să rămînă sau să plece, să vorbească sau să tacă pentru totdeauna.

Viața lor e plină de întrebări: „Este, aşadar, mereu un păcat și o slăbiciune nesăbuită să-ți urmezi inima, să mergi încotro îți arată acul tremurător al busolei sale, chiar dacă asta înseamnă că lumi întregi vor pieri? Calule și cerule, spuneți voi ce este mai nobil, să sugrumi vocea inimii în speranța că lumea va rămîne neschimbată sau să apuci sentimentele aşa cum vin, să li te supui total, schimbînd astfel existenţa în incertitudine? Să-ți sufoci inima, sacrificîndu-te, ba chiar trădîndu-te pe tine însuți, sau să trăiești întreg, urmînd busola inimii?“; „Poate că viața e mereu dificilă. Chiar şi la lumina soarelui rămîn în noi văi întunecate. Să fie ăsta prețul pe care trebuie să-l plătim pentru a fi oameni?“; „cît de mult sîntem, de fapt, ceea ce sîntem?“; „Dacă drumurile duc în toate direcțiile, atunci mereu există o cale de evadare, oriunde te-ai afla, nu?“; „Nu se poate să trăiești fără ca măcar o dată în viață să arunci totul la gunoi. Așa să fie?“; „Mă gîndesc că dacă nu ştii să săruți din naştere, trebuie să înveți, așa și cu poezia. Trebuie să înveți s-o citești. Mundi: Vrei să spui că un poem este un fel de sărut?“; „Cum să lași întunericul în urmă?“; „Poate că viața e mereu dificilă. Chiar şi la lumina soarelui rămîn în noi văi întunecate. Să fie ăsta prețul pe care trebuie să-l plătim pentru a fi oameni?“. O atenționare din fundal planează asupra tuturor: „Dar ia bine aminte, că uneori întrebările sînt viața, iar răspunsul la ele e moartea, așa că pășește cu grijă pe acest pămînt, omule!“.

Ca un refren revine ideea vieții ca paradox. Oamenii au de ales între două căi, dar indiferent ce aleg, se creează o gaură neagră undeva și pleacă mai departe cu găurile negre în ei. Iar dacă nu iau o decizie, rămîn paralizați. E complicat să trăiască pentru că sînt puși în fața a două opțiuni și ambele presupun pierdere. Nu contează pe care o alegi, spune Kierkegaard prin vocea unui personaj, le vei regreta pe amîndouă. Și atunci cum ar trebui să-și trăiască viața? Să mai îndrăznească să viseze, dacă visurile nu se pot împlini niciodată? Paradoxul este și al vieții care fuge de moarte, dar mereu înspre ea, dar și al iubirii care devine trădare.

În toate cărțile lui Stefansson, legătura dintre oameni și natura în mijlocul căreia trăiesc este una organică. Paradoxul fericirii îmbibate de tristețe nu este doar al vieților omenești, ci și al naturii care este deopotrivă frumusețe și asprime: „«Landă» e un cuvînt frumos. Dar landele sînt locurile unde pămîntul se înalță ca dintr-o dorință de a ajunge la cer. Un cuvînt frumos, deşi uneori echivalent cu singurătatea, vremea rea, greutățile și ceața în care te pierzi, dar și cu libertatea, liniştea şi visurile, iar cele mai bune lande au lacuri pline de păstrăvi şi pîrîiaşe care curg liniştite printre tufe şi iarbă. Nu sînt multe lucruri pe lumea asta care să întreacă sentimentul de a sta întins între mușuroaie pe o landă islandeză, de a sta întins şi de a deveni una cu cerul şi cu mirosul de urzică, de iarbă; atunci simți că ai trăit, că ai existat, asta dacă pămîntul nu e umed și rece, dacă nu plouă sau nu bate atît de tare vîntul, încît cel care traversează landa călare îi mulțumește îngerului păzitor că n-a zburat de pe cal ca o hîrtie“.

De paradox nu scapă nici scrisul: „Cel care ştie totul nu poate scrie. Cel care ştie totul îşi pierde capacitatea de a trăi, pentru că incertitudinea este cea care îi împinge pe oameni înainte. Incertitudinca, frica, singurătatea și dorința. Ca să nu mai vorbim de paradox. Nu ştii prea multe, e adevărat, dar cînd scrii vezi prin ziduri, prin dealuri şi munţi. Vezi cum se divid celulele, îl vezi pe preşedintele Statelor Unite trădîndu-şi poporul, auzi cuvinte de dragoste şoptite în celălalt capăt al ţării, auzi pe cineva plîngînd în altă parte a oraşului. Vezi cum soția îşi părăseşte soțul şi cum soțul îşi înşală soția. Auzi plînsul lumii. Ăsta e paradoxul, asta e responsabilitatea şi asta este înțelegerea. Nu poţi scăpa de ele şi, prin urmare, trebuie să continui“.

Poezia, intertextualitatea și substratul filozofic din romanele sale sînt însoțite și de muzică. Există o muzicalitate a frazei, dar și trimiteri explicite la muzică, Absența ta e întuneric terminîndu-se cu un Playlist al morții în care se regăsesc toate melodiile din carte. Muzica, pe de o parte, îi oferă cititorului acces la peisajele interioare ale personajelor, iar pe de altă parte, asigură legătura peste ani între oameni, este ca o comunicare din viitor, de cîte ori fiul va asculta melodiile pe care i le pusese tatăl cînd era mic sau pe care le cîntaseră împreună, își va avea tatăl alături. Limbajul scrierilor sale devine în profunzime și muzică. Autorul nu poate să scrie, fără să introducă muzică în text, și nu de puține ori cititorul citește versuri ale unor melodii celebre inserate deloc întîmplător în acțiune, în gîndurile personajelor.

Multe personaje sînt mînate de o neistovită dorință de cunoaștere și se simt prinse ca într-o menghină, între responsabilitatea față de familie și dorința irepresibilă de a evada, de a se simți fericiți. Pe de altă parte, se remarcă un permanent dialog între viață și marea literatură. Poveștile de viață se derulează împreună cu personaje sau versuri din alte cărți. În romanul Între cer și pămînt, un adolescent moare înghețat pe un vas pentru că uitase să-și ia pufoaica, preocupat fiind de Paradisul pierdut al lui Milton. În Tristețea îngerilor, băiatul citește Othello. În Absența ta e întuneric, o fată lasă totul deoparte de dragul privirii din ochii albaștri ai unui băiat și pleacă spre el cu versurile lui Neruda și cu Iubita locotenentului francez, iar preotul îi scrie scrisori lui Hölderling. 

Tandrețea se strecoară în cele mai neașteptate momente și sub cele mai surprinzătoare forme: pescarii ascultă Miles Davis, un bărbat își încalcă principiile și fură o tavă, știind că astfel o va face fericită pe femeia iubită. O tînără renunță la tot pentru o privire, pentru frumusețea unor ochi albaștri, „iar prin asta nu lasă viața să înțepenească definitiv“. Un bărbat poartă șosete cu nume de poeți sau cu versuri inscripționate pe ele. Pétur le mulțumește păsărilor care se întorc primăvara pentru că le amintesc oamenilor că viața învinge mereu, că întunericul nu poate învinge lumina primăverii. Tot el călătorește șase ore pe cal pentru a-i duce două cărți femeii care scrisese un articol despre rîme, privite drept gînduri ale lui Dumnezeu.

Vraja povestirii, care șerpuiește prin timp și spațiu, prin cotloanele iubirii crude, îl duce totuși pe cititor într-un punct luminos. Dacă absența este întuneric, memoria poate deveni lumină și există mereu o soluție, iar lumile se pot schimba uneori printr-un singur zîmbet.

Jón Kalman Stefánsson, Absența ta e întuneric, Traducere din islandeză și note de Ovio Olaru, Editura Polirom, colecția „Biblioteca Polirom“, Iași, 2025

 

Un prim periplu eseistic, dar de excepție, al Danei Pîrvan - cronică de Viorica Răduță

 

https://citestema.ro/un-prim-periplu-eseistic-dar-de-exceptie-al-danei-pirvan/

Dana Pîrvan face cu măiestrie saltul, destul de rar în critica noastră literară, mai ales actuală, de la cronicar la eseist cu suflu vizionar în volumul Pe cărările omenescului, 2025, Editura Litera, colecția Perspektiv, coordonată de Cosmin Perța. Ecoul Celan din sintagma cărările omenescului în ficțiune, este distribuit ca fir unificator, aș zice narativ, al celor cinci capitole tematice extrem de provocatoare: povestea, orbirea, singurătatea, rătăcirea, dragostea și funcțiile acestora. (Ne)așteptată, dar binevenită, supratemă! Umanul și rolul său în literatură umple un gol în vremurile noastre reci, distante și posesive, creând empatie, așa cum scrie Carmen Mușat pe coperta a IV-a.

Asemenea teme nu se pot epuiza, sunt construite ca proiecții demne de urmat de alți cercetași, sunt propuse, atenție la argument, și urmărite la nivel de nuclee, de esențe umane strecurate în scrieri diverse, dar cu extrem de multe nuanțe, atragere de evenimente cotidiene, demonstrative, filiații literare, selecție de autori români și străini, multiple note, vii sau regenerative, la umanitatea, situată pe fața sau pe dosul scriiturii, altfel spus în adâncul cărților-destin ales(e) cu atâta grijă, aproape niște concentrate de existență și rezistență umană. Ele fac deliciul lecturii, sub stratul frazării limpezi, seducătoare, dar cu adâncimi interpretative care vin din parcursul de cronicar cu o viziune și o concentrare pe care lectorii Danei Pîrvan îl află în traseul său literar curent, la vedere, dar nu și-l închipuiau astfel clădit, un bloc de umanitate în cele mai neașteptate straturi literare, de la Sábato la Peixoto, de la un Hamsun mai puțin cunoscut la Coetzee, de la Beckett la Makine, Gellu Naum, Cortázar, alții și alții, cu forță critică de excelență, iute și bine țintită la… teme.

La fiecare temă e adiționată o proiecție tipică scriiturii echilibrate, dar, paradoxal, și empatice a Danei Pîrvan către un scriitor român. Pentru rolul povestirii, de pildă, o recentă narație, Castelul din orașul meu, bine așezat în rama poveștilor Grimm, a Ioanei Bâldea Constantinescu potrivindu-se și locuind în volum la locul și în excursul potrivit. Chiar Gheorghe Crăciun e un exemplu pentru cum situează autoarea un scriitor dublat de teoretician pe măsură, mai ales că volumul întreg demarează cu proiecții de tip Llosa, romancierul memorabil, dar și un vizionar în știința literaturii, aș spune. De fapt, Mario Vargas Llosa este de la început, necesar și cu atâta suplețe fructificat de Dana Pîrvan, un referent necesar. În cuvintele autoarei, Llosa devine capătul de drum în stabilirea funcției omenescului în ficțiune, așa suntem invitați și convinși să citim chiar la vremuri de cumpănă, crizice foarte, cum sunt cele de azi. Iată o frază cu mare lungime de undă, una sub care se așează întregul demers, în subcapitolul nu întâmplător aflat la început:

„În paginile lui Mario Vargas Llosa (fie că e vorba de proză, eseuri sau interviuri) găsim unele dintre cele mai profunde și limpezi idei despre originile, menirea, frumusețea și puterea subversivă a ficțiunii. Acea putere pe care, susținea Vargas Llosa, au înțeles-o inchizitorii spanioli ce nu au permis în coloniile hispano-americane decât publicarea de cărți științifice, pe motiv că literatura ar fi absurdă, fără sens și ar vătăma sănătății mintale a omului”.

De aici, Dana Pîrvan va mobiliza atâtea exemple din realitate, chiar raportul unui moment trăit cu rezultanta sa literară, cum sunt cazurile Rushdie, Naum și soția etc., așa cum procedează și cu altă interferență, cea a oniricului versus ficțiune, remarcabile pagini, de vizat pentru cei blocați într-o singură… poetică, fie ea realistă.

Fiecare capitol, cu titlu și subcapitole, neconvenționale de-a dreptul, dar cu efect asupra eseului în ansamblu, e atent construit, pornindu-se de la teorie la exemplificări, uneori cu aderență la scriitorii dublați de buni teoreticieni ai funcțiilor literaturii. Dacă la primul capitol, parafrază inspirată, La umbra poveștilor în floare, este folosit Llosa, ca referent teoretic, la Condiția orbului, de pildă, pentru alt demers, bazat pe tema orbirii, tur de forță în cartea care vizează măsura omenescului din literatură, Dana Pîrvan își multiplică referenții. Forța e aici de viziune, și ea plurală. Se pornește de la o interpretare explicit adusă la subiectul capitolului, Parabola orbilor, Bruegel, dar se petrece apoi o iradiere teoretică prin celelalte exemplificări.

Un Șișkin din bine alesul Scrisorar, vizează „raportul dintre văzut și nevăzut”, iar multiplicarea viziunii asupra rolului orbirii în ficțiune (cedez formularea autoarei pentru adevăr și suplețe) este desenată exact:

„Dacă Saramago și Canetti tematizează orbirea prin prisma simțului, Sábato și Gellu Naum abordează orbirea ca întoarcere a privirii către interior, ca posibilitate de a pătrunde în subconștient…”.

Este adiționat alt martor, convingător teoretician, Gheorghe Crăciun, cel din Mecanica fluidului. În acest capitol aflăm unul dintre cele mai tari comentarii la Eseul despre orbire, Saramago, dar și despre cazul Canetti, cel cu distanța impusă dintre autor și personaj, una atât de benefică scriiturii. Este adus în discuție, la modul spectaculos, relația dintre autoportretul (cel cu ochiul scos) lui Victor Brauner și accidentul, în care și-l pierde efectiv, după 7 ani. Alt scriitor obsedat de temă, Gellu Naum, e adus la proporțiile sale de alchimist care vede orbirea ca pe o stare inițiatică, în „subsol” planând și vestita poveste dintre desenele extrasenzoriale făcute de soție, legată la ochi, și nenorocirea ei de mai târziu. Relația artei cu realitatea este tot revelatorie.

Capitolul următor, altă reușită, Însingurarea-flux și reflux, surprinde și atacă o temă, la fel de ardentă ca cea despre orbire, prin forța de lectură, de proiecție înăuntrul operelor. Tributul criticului se remarcă pe dos, ca unul de extras al esențelor din cronici. Aici stă forța, în a aduce la adâncime cititorul, eliminându-se accidentalul, circumstanțele firești ale unei cronici de întâmpinare, cu plusul unei demonstrații în haine noi, teoretice și bine croite, parcă pe trupul cărților alese. Astfel, antreul ne implică atunci când indică mai multe cărări ale exercițiului lecturii în cadrul asumat al însingurărilor de care fiecare putem avea parte. Așa e viața, cu flux și reflux.

Dana Pîrvan scrie pagini de esențe rare; acum pune sub scutul singurătății chiar un om inexistent, dar liber, după exemplificarea traumei din Porumbelul lui Süskind, ca fundament al unei vieți de neîncredere față de lume, de auto-însingurare, de durere continuă, parcă am fi în Kavafis, doar că opțional). Numitul Novecento al lui Alessandro Baricco, cunoscut mai ales din cinematografie, rară ecranizare a lui Tornatore (la fel de bună ca renumita Nu există țară pentru bătrâni), va refuza coborârea pe uscat pentru a-și salva tipul de viețuire, de individualitate (Refuză, de fapt, punctul de neîntoarcere, punct care, odată trecut, ar echivala cu renunțarea la propriul sine, la propria poveste, la viață, conchide, cum face și în alte multe locuri criticul Dana Pîrvan). Astfel, în analiza realității tratată fantastic de un Coltazar, martor este Fuentes. Urmează marginalii tenebroși, la Hamsun, sucitul trist Stoner din romanul reabilitat al lui John Williams, în pagini critice unde se fac filiații, plasate, de altfel, ingenios în întregul volum. Pentru ele ar trebui o pagină întreagă. În cazul marginalilor societății, Dana Pîrvan alege câțiva… eroi prin privirea lor pasiv-adâncă, prin rezistență altfel la tortura impunerii formei de viață, și actuale.

Cu tema rătăcirii din următorul capitol, Viața ca rătăcire, ne situăm în incipitul deja parafat al autoarei, din care aflăm o altă formă de refuz la lumea torturantă prin stagnare, altfel spus, băgată strident în tipare. Alergarea, fuga, rătăcirea vor fi proiectate, prin ficțiunile emblematic selecționate și secționate, ca o ruptură necesară, educativă și mântuitoare, individual, cel puțin la impas. Iată și cheia de lectură, cea umanitară:

„Nu sunt puține cărțile în care fuga apare ca o altă posibilă cale de salvare a omenescului, deși relativă și vulnerabilă ca și celelalte. O altfel de căutare a omului înăuntrul sufletului său…”.

Cazul scriitorului Tavares, cu personajul său Bloom, purtat către capătul lumii, propriul afund, este unul dublat de scriitură, temelie a mersului, cu opriri de semnificație și real prin realitatea osifica(n)tă, odată cu textul. Cartea fugilor, de Le Clézio, este exemplul luat pentru o conștientă distanțare, fugă de lumea clișeică. Subcapitolul Căutători de „altceva” fixează cam în cinci pagini, de o calitate vizionară care anunță deja un vârf de scriitură critică și eseistică, rostul așa numitei rătăciri în singurătate a personajelor din cele două romane becketiene Cum e și Mercier și Camier. Autoarea citește mesajul de adâncime. Astfel, înaintarea omului, băgat într-un sac de iută, prin întâmplări aproape neverosimile, în tran-scriere, totuși, reale, are o funcție tot salvatoare:

„Singurătatea trăită în noroi și în beznă face posibilă rememorarea, prin povestire, a trecutului plat, de altfel inexistent, născut într-un prezent care se construiește prin scriere…”.

În cazul celei de a doua cărți becketiene, cuplul de bătrânei, construiți în ecou flaubertian, avem de-a face cu un alt exil, unul interior, de fapt, dar e smulsă esența, funcția de omenesc-vorbire: o pereche comică: „…ținându-se de mână, încearcă să iasă din oraș, aventura lor întinzându-se fix până la periferiile noroioase ale acestuia. Pleacă, fără să plece. Rămânerea pe loc pare un adevărat eroism”, asta versus paralizia urbană. Criticul nu lipsește din cadru, dar e ca un luminator: „Intervențiile naratorului surprind mereu prin subtilitatea poetică a realismului emoțional cu care e redată singurătatea sufletelor aruncate într-o imensitate indiferentă…”.

După excursul Țepeneag, Diana Pîrvan, totalizantă în perspectivă, atacă Cimitirul de piane de Peixoto, care apornit de la moartea, reală, a unui maratonist, dar se impune ca axiomatică perspectiva critică de acest fel:

„(autorul, n. n.) se joacă cu timpul și cu linia fragilă care desparte viața de moarte, imaginând în jurul fugii o poveste complexă, acronică, despre continuitate, despre renaștere, despre istoria care se repetă”.

Se atrage atenția asupra complexului narativ, vocea fiind triplă, dar și asupra rostului călătoriei și locului totodată neobișnuit:

„E o fugă prin viața plină de suferință și de mister, cuprinsă în povești ce se ridică în jurul unui cimitir de piane, loc de refugiu al visătorilor și al îndrăgostiților”.

Cu ultimul capitol, la fel de inspirat în numire, Un praf de zâne. Atemporalitatea iubirii, ca și subcapitolele, Dana Pîrvan atinge iar teritoriul ceva mai ascuns al umanului din literatură, pe o temă atât de vastă că orice lector poate prelungi lecturile sale, sau le poate îngloba viziunii eseistei din fragmentele și cărțile puse în discuție, dar cu lansatorul teoretic pe măsură, întâi fiind citat pentru unghiul critic adecvat însuși Octavio Paz:

„…în orice victorie, chiar și cea mai tragică, există o clipă de fericire pe care nu este exagerat să o numim supraumană; este o victorie împotriva timpului, o întrezărire a locului de dincolo, acel acolo care este aici, unde nimic nu se schimbă și tot ce este chiar este”.

Se alege varianta dragostei luminoase, cu o motivație asumată de autoare, întrucât „câteva cărți ale literaturii universale o consideră cea mai frumoasă cărare prin uman”. Este ales Scrisorar pentru prima exemplificare, de altfel, iar comentariul este definitiv: „O iubire  reflectată mai ales în descoperirea puterii ascunse în frumusețea lucrurilor simple“. Argumetația este atentă, exemplele sunt tușante, iar o afirmație ca cea a personajului Sașa stă în tablou ca o semnătură adâncă:

„…dragostea e doar un pretext pentru a scrie despre moarte și despre eternitate”.

Esențele nu-i scapă Danei Pîrvan. Nici la următoarele plonjări, cu comentarii și filiații de calibru, la Vodolanski, Laur, greu de despicat în avatarurile personajului și misiunii sale, vizate ca „părți ale ființei lui”, în fine, un tur de forță și empatie la inegalabila Guzel Iahina, cu primele două cărți, unde este scoasă în evidență tot o translație luminoasă („salvarea omenescului prin iubire, în condiții-limită”). O, și de la iubirea real/literară a lui Gellu Naum se trece la o ipostază kafkiană uluitoare, ficționalizată de Michael Kumpfmüller, convingător expusă.

Eseul ajunge să creioneze chiar o tipologie, dacă putem spune astfel, a ipostazei umanului în cărțile selecționate, grupate, scormonite, scoase cu nerv și excelentă macerare, cu suflet, din multitudinea de apariții editoriale, întâi de cronicar, apoi de eseistul care face translația unor elemente esențiale din atâtea cronici într-un singur curs de apă, cărare care duce toată învolburarea, ca și opririle, intrările și opintelile într-un circuit tematic, spre calculata și, mai punctez o dată, atât de necesara temă a umanului din literatură, adevărat suflu al acestui eseu. De-a dreptul inițiatoare este libertatea acordată lectorilor în a selecta, adiționa, prelungi și interoga alte și alte cărți, și asta la fiecare temă.

Dana Pîrvan reușește să nu rămână doar între coperte, ci să pătrundă mai încolo, în intimitatea noastră de lectură, în filiațiile, în rătăciri, interpretări, alegerile și singurătățile noastre, deodată literar-umane. Invitația la dialog în adânc, unul de lectură activă, atrage partea de omenesc, așa cum autoarea stră-vede orice personaj, destinal aproape (cum ar fi câteva exemple de orbire, prevestită sau cu… schepsis anume; cazurile sunt și spectaculoase și incredibil de… reale (Brauner, Rushdie, o variație la temă cu soția lui Gelu Naum etc).

Parcursul făcut conține mirajul omenescului aflat în ficțiune, cu efect asupra viețuirii noastre cea de toate zilele. Un pariu câștigat cu fiecare capitol.

Cartea, cu părți care pot fi luate și ca autonome la lectură, conține, prin urmare, un excurs vizionar, un drum (cu) dus-întors, de fapt, care poate continua după lectură. Și acest lucru este o provocare. Exemplele Danei Pîrvan se pot înmulți, dar pe linia trasată, în proiecția acestui eseu cu fluiditate frastică seducătoare și cu atâtea coborâri măiestrite, încă din cronici, în adâncul uman, cel trasat de poveste, de „orbire”, în multiple sensuri (nu uităm excelența paginilor despre Canetti), de singurătate, rătăcire și dragoste, toate în proiecția lor mai ales ficțională, cea care împinge omul spre unitate, regăsire.

Dana Pîrvan, Pe cărările omenescului, Editura Litera, nr. pagini: 208, anul publicării: 2025

Carte nouă

 

https://www.litera.ro/pe-cararile-omenescului-anfper08

Geniul soarelui

 

După romanul „Ereditate”, la Editura Trei a apărut în traducerea Luciei Vișinescu un nou roman al scriitorului Miguel Bonnefoy - „Inventatorul”. Protagonistul este omul de știință francez Augustin Mouchot, pionier al energiei solare (1825-1912), geniul îndrăgostit de soare, într-o perioadă în care Franța se închina cărbunelui și banilor pe care îi aducea acesta. Bonnefoy are aici o scriitură voluptoasă, căptușită cu vervă, umor și ironie și reconstituie nu doar întreaga viață chinuită a „ciudatului” geniu, a „războinicului trist”, spartan, apatic, bolnăvicios și tăcut, care a murit în sărăcie, ci și contextul social al vremii respective. Bonnefoy a reinventat savuros un inventator peste care s-a așezat uitarea (în Franța nu mai există decât o fotografie cu el).

https://www.edituratrei.ro/carte/inventatorul/13749/

Flori transilvane

 

Vă semnalez o carte specială, apărută la Editura Litera: Irina Neacșu -„Flori transilvane. Intersecții istorice între natură și cultură pe teritoriul Transilvaniei”, cu o prefață de dr. John Akeroyd, colaborator al Casei Regale a Marii Britanii, unul dintre străinii fascinați de florile sălbatice din Transilvania, considerate un element distinctiv al identității culturale a regiunii.

Irina Neacșu urmărește în acest volum interacțiunile dintre natură, oameni și cultură, influența naturii asupra culturii din Transilvania, felul în care reflectă arhitectura, arta sau știința amprenta factorului natural, recurgând și la imagini ce presupun inclusiv fotografii sau ilustrații personale, desene digitale, obiecte de artă din diverse muzee sau din biserici.

 

Razboi, iubire și poezie

 

 

Romanul de debut al lui Alice Winn, In memoriam, numit după poemul elegiac al lui Tennyson, proiectează o poveste de dragoste pe fundalul brutal al Primului Război Mondial. E anul 1914 și mii de tineri se trezesc în tăvălugul cruzimilor și al morții. Pentru început, Henry Gaunt, Sidney Ellwood și restul colegilor lor sunt la adăpost de violența frontului în internatul lor idilic din mediul rural englezesc. Toți provin din familii privilegiate, iar veștile despre moartea prietenilor fac în ochii lor războiul mai incitant, mai ales când citesc în ziarul școlii anunțurile despre cei morți sau răniți.

Gaunt, jumătate german, taciturn și boxer, își are de dus o luptă personală – pasiunea erotică față de cel mai bun prieten al său, fermecătorul Ellwood, pe jumătate evreu, visător și poet. Nu știe că și acesta îl dorește. Ellwood poate vorbi doar în citate în versuri, iar Gaunt nu poate vorbi deloc despre propriile sentimente incomode. Sunt confuzi, incapabili să comunice, iar societatea le interzice povestea, homosexualitatea fiind ilegală în Marea Britanie.

Când familia lui Gaunt îi cere să se înroleze pentru din dragoste pentru Germania, Gaunt o face imediat, uşurat să scape de sentimentele pline de vinovăție pentru Ellwood. Spre disperarea lui Gaunt, Ellwood se grăbește să i se alăture pe front, iar restul colegilor de clasă urmează în curând. Moartea e pretutindeni, imprevizibilă și neiertătoare, nicidecum eroică, așa cum li se părea în anunțurile din zirul școlii.  

Dar, pe lângă aventurile amoroase ale unor școlari și eroismul naiv într-un război care distruge o generație de tineri, romanul cinematografic al lui Alice Winn are și un plan poetic profund, poezia reușind să transmită uneori ceea ce bărbații nu pot. Brutalitatea frontului este contrapunctată de acest plan al sensibilității conturate prin poezie, dragoste, pasiune, frumusețe și curaj.

In memoriam, de Alice Winn, Editura Litera, 2024. Traducere de Adriana Bădescu

Herta Müller - Acasă, în lagăr

 

Pe coperta volumului Memoria, istoria, uitarea al lui Paul Ricœur este reprodusă o sculptură barocă, din biblioteca Mănăstirii Wiblingen (Ulm), în care este reprezentată o confruntare dintre Cronos ce încearcă să smulgă o filă dintr-o carte şi istoria însăşi, care opreşte gestul zeului cu mîna stîngă, în timp ce în mîna dreaptă oferă vederii propriiile-i instrumente: cartea, călimara şi stiletul. Această valoare de instrumente ale istoriei, ce se opun ştergerii urmelor provocate de trecerea timpului, este şi principala notă distinctivă a cărţilor aparţinînd autorilor recompensaţi cu Nobel, respectîndu-se astfel dorinţa lui Alfred Nobel, care a ţinut ca premiul să-i fie acordat „unui scriitor care a făcut mult pentru umanitate la modul ideal“.

Urmînd această logică, la un pas înaintea valorii estetice a operelor se află responsabilitatea pe care scriitorii şi-o asumă faţă de memoria colectivă a umanităţii, faţă de evenimentele/traumele marii istorii, filtrate prin destine individuale, prin grija de a păstra urmele şi de a aduce în faţa noastră reprezentări ce corespund amprentelor (ne amintim de amprenta platoniciană a inelului în ceară). Este, eminamente, o literatură în care privilegiate sînt problemele aflate în inima existenţei comune şi care aduce în prim-plan scriitorul implicat civic şi problematica finalităţii artelor, a utilităţii literaturii, a conjugării acesteia cu etica şi politica. Relaţia dintre termenii acestei ecuaţii, în care se încrucişează povestea (literaturii, în cazul nostru) cu istoria, memoria, uitarea şi viaţa, era astfel cumpănită şi concentrată de Paul Ricœur: „Sub istorie, memoria şi uitarea./Sub memorie şi uitare, viaţa./Dar a scrie viaţa e o altă poveste,/Neterminată“.

În curgerea acestei poveşti „neterminate“, care se luptă cu praful aşezat pe viaţa ascunsă în spatele memoriei şi expusă uitării, se înscriu şi cărţile Hertei Müller. În paginile lor, memoria şi imaginaţia se cuplează fără fisură, iar marea istorie respiră omeneşte, rigidele date ştiinţifice aparţinînd trecutului fiind înlocuite cu priveliştea vibrantă a sentimentelor ce-şi construiesc prezentul cu fiecare lectură. Într-unul dintre aforismele sale, Lucian Blaga spunea că unele adevăruri sînt atît de evidente, încît e nevoie de un efort de creaţie pentru a fi văzute. Este şi cazul romanului Leagănul respiraţiei – cea mai recentă carte scrisă de Herta Müller şi publicată de curînd în noua serie de autor de la Humanitas, o capodoperă ce demonstrează că literatura „nu este singură“, intranzitivă, ci împreună cu lumea, putînd răspunde şi la întrebarea „la ce bun?“.

Amprentele trecerii prin istorie

Romanul a fost publicat în Germania, în anul 2009, cu cîteva luni înainte ca autoarea să primească Premiul Nobel, păstrînd în paginile sale şi amprentele trecerii prin istorie ale unui alt mare scriitor, Oskar Pastior, fost deţinut într-un lagăr din Rusia. După cum povesteşte însăşi autoarea în „Cuvîntul de încheiere“, din 2001 pînă în 2006, Herta Müller s-a documentat pentru ceeea ce se dorea o carte scrisă împreună cu Oskar Pastior, însă moartea acestuia în 2006 a pus-o în situaţia de a scrie singură romanul, pe baza a patru caiete pline cu însemnări ce înregistrau mărturiile deportaţilor din Rusia, printre care s-a aflat şi mama sa. Cartea a fost primită în Germania cu mult entuziasm, aprecierile superlative făcîndu-se în termeni de „capodoperă“ şi de „operă de artă, care nu are egal în literatura europeană actuală“, motivaţia juriului Nobel – iar Leagănul respiraţiei confirmă decizia juriului – raportîndu-se la „lirismul concentrat“ şi „proza plină de sinceritate“ cu care autoarea descrie universul celor deposedaţi.

Într-adevăr, romanul este o carte cutremurătoare despre „aventurile“ (experienţe traumatizante, în fapt) ale germanilor din România, deportaţi în toiul iernii din 1945, pentru cinci ani, într-un lagăr rusesc. Figura reprezentativă a acestora este Leo Auberg, un adolescent homosexual din Sibiu, romanul, lipsit de un fir epic puternic şi de dramatizarea prin dialog, devenind suma confesiunilor pe care, 60 de ani mai tîrziu, bătrînul le va aşterne pe hîrtie, reintrînd astfel în pielea tînărului şi retrăind din nou toate senzaţiile şi toate durerile trecutului devenit prezent şi viitor. Introspectiv şi extrem de senzitiv, tînărul trăieşte o dramă dublă. Drama personală de a nu-şi putea asuma public orientarea sexuală, din cauza căreia va trăi şi înainte, şi în timpul, şi după lagăr cu frica de familie şi de stat, îl face să primească cu detaşare şi chiar cu bucurie plecarea, căci în mintea sa de adolescent, orice plecare din oraşul indiscret şi prea strîmt însemna o eliberare. Calvarul care-l aştepta era greu de imaginat şi imposibil de uitat.

Această dramă va fi înghiţită de experienţa celor cinci ani de lagăr, care vor deveni memoria întregii sale vieţi, o viaţă al cărei trecut, prezent şi viitor vor însemna, înainte de toate, lagăr. O viaţă care, de la 17 ani se va transforma într-o luptă cu sine însuşi, cu propria gravitaţie, cu greutatea suferinţei teribile. În plus, pe parcursul întregului roman este urmărită relaţia dintre evenimente, sentimente şi (in)capacitatea limbajului de a le reda fidel, de a le împărtăşi: „Port cu mine un bagaj tăcut. Atît de profund şi de îndelung m-am împachetat în tăcere, căci nu mă pot nicidecum despacheta în cuvinte. Tot ce fac cînd vorbesc e doar să mă împachetez într-un alt fel“. Senzaţia de singurătate în craterul propriei drame, deşi aceasta nu era singulară, este statornică, agravînd o situaţie şi aşa catastrofală.

Natura confesiunilor

Ceea ce conferă nota aparte a acestui roman este natura confesiunilor lui Leo Auberg. Herta Müller nu umple scheletul epic cu explicaţii analitice născute dintr-o atitudine critică explicită şi vehementă sau cu tînguiri pa-tetice, ci alege să zugrăvească drama lăuntrică preponderent din exterior. Esenţiale sînt aici senzorialitatea şi acuitatea privirii şi a auzului cu care tînărul înregistrează întîmplări, gesturi, sunete, care aparent se înscriu pe suprafaţa lumii, dar care au puterea de a pătrunde în interiorul ei, pentru a-i capta esenţele şi pentru a-i explora tragicul adevăr în profunzime. Preferînd dovada analizei, autoarea recurge la un limbaj descriptiv, extrem de elegant prin dimensiunea poetică, lirismul potenţînd odată cu suprafaţa vizibilă a lumii şi emoţia, intensitatea trăirilor tranferîndu-se pe nesimţite cititorilor. Dacă sufletul e greu de suferinţă, privirea este grea de senzualitate, de poezie, marcînd şi mai percutant drama individuală, dar şi pe cea colectivă.

Sutele de oameni care mor în lagăr, muncile extenuante la care sînt supuşi (la colhoz, fabrică, curăţarea deşeurilor, transportul nisipului, calea ferată, şantier, transportul cărbunelui, garajul, bateria de cocsificare, zgura, pivniţa), înfometarea insuportabilă, umilinţele, teama de moarte, micile bucurii, dorul de casă, cerşitul, comerţul ambulant, scormonirea prin gunoaie cu speranţa găsirii unei coji de cartofi cu care să-şi păcălească foamea, invazia păduchilor şi a ploşniţelor, toate aceste cercuri ale iadului, prin care este silit să treacă personajul, formează un univers terifiant, un spectacol al durerii şi al vieţii înseşi, perceput, dincolo de datele obiective, prin tăceri, culori, mirosuri, sunete şi întrebări existenţiale ce dau măsura coşmarului: „Ce mai cauţi în astă lume, cînd nu mai eşti în stare să spui nimic altceva despre tine decît că ţi-e foame?“.

Infernul istoriei se transformă în infernul vieţii, de fapt, în infernul memoriei la care este redusă viaţa. Imaginile prin care sînt redate proporţiile şi intensitatea foamei lovesc puternic, ritmic: „Cînd n-aveam nimic de gătit, lăsam fumul să-mi şerpuiască prin gură. Îmi trăgeam limba îndărăt şi mestecam în gol. Mîncam salivă cu fum de seară şi mă gîndeam la cîrnaţi fripţi“. Sau: „Hrănim toată noaptea foamea din noi. O îngrăşăm săltînd-o pe lopată“.

La fel de pătrunzătoare sînt şi alte imagini, precum cea a bradului de Crăciun confecţionat din sîrmă, aţă verde provenită de la nişte mănuşi primite înainte de a pleca în lagăr, şi împodobit cu globuri de pîine ce urmau să fie mîncate a doua zi, necesara impasibilitate cu care sînt „deposedaţi“ morţii sau ineditul tehnicii de curăţare a puloverelor de păduchi, prin săparea unei gropi în pămîntul îngheţat, groapă din care ieşea doar o mică parte a ţesăturii pe care se îngrămădeau păduchii ca o floare albă. Şi după eliberare, această imagine se va trezi necontenit înlăuntrul fiinţei sale, ori de cîte ori va vedea în faţa sa conopidă sau frişcă: „La şapte ani de la reîntoarcerea mea acasă, trăiam de şapte ani fără păduchi. De cîte ori la masă am în farfurie conopidă, de şaizeci de ani încoace mănînc păduchii din zorii zilei de pe moţul de pulover. Pînă azi, pentru mine nici frişca nu-i o boneţică de smîntînă“.

„De ce nu pot fi liber?“

Ca şi în celelalte romane ale Hertei Müller, există şi aici cuvinte şi imagini-simbol care se repetă şi „pun în mişcare timpul“. Vorbele bunicii – „Ştiu că te vei întoarce“ îl însoţesc mereu, ajutîndu-l să lupte cu destinul şi cu propria-i greutate, fiind dublate de batista delicată primită în dar de la o rusoaică ce îşi aştepta, de asemenea, fiul plecat în război. Lopata în formă de inimă, îngerul foamei, Kati-Planton (femeia-copil, tînăra debilă mintal, incorigibilă şi care reuşeşte să-şi păstreze naturaleţea de animal sălbatic), intoxicaţia cu lumina zilei, visele în care călătoreşte spre ţară călare pe un porc alb şi află că, de fapt, ţara i s-a mutat în America – sînt pilonii unei arene de suferinţă.

Lagărul se transformă astfel în delta propriei vieţi, într-un paradoxal acasă, căci reîntors în ţară, în casa părinţilor, tînărul nu se mai regăseşte, libertatea îi este refuzată în continuare: „Eram închis în mine şi dat afară din mine – lor nu le aparţineam, şi mie îmi lipseam. […] Să fii străin e, cert, o povară, dar să te simţi străin într-o imposibilă apropiere – e o povară peste poate. Capul îl ţineam în valiză, respiram ruseşte. Nu vroiam să plec, şi miroseam a depărtare“. Pînă şi în vise, lagărul este perceput ca spaţiul lui „acasă“: „Mereu mă caută obiecte care poate că n-au avut nimic de-a face cu mine. Vine peste mine noaptea şi vor să mă deporteze, să mă ducă înapoi acasă în lagăr. Şi pentru că vin în haită, îmi rămîn înfipte nu doar în creier. Am o strîngere de stomac ce-mi suie pînă-n cerul gurii. Leagănul respiraţiei se dă peste cap, răsuflu iute şi sacadat“. Dar pînă şi acest acasă din lagărul său îi este refuzat de către visul care îl poartă în alte lagăre: „În ce lagăr a nimerit visul meu? Oare visul chiar e interesat de faptul că lopata de inimă şi pivniţa de zgură au existat într-adevăr? Că mi-au ajuns cinci ani de detenţie? Vrea cumva visul să mă deporteze veşnic, pentru ca apoi nici măcar să nu mă lase să muncesc într-al şaptelea lagăr? Asta chiar că-i jignitor. Nu pot opune visului nimic, indiferent de-a cîta oară mă deportează şi de lagărul în care tocmai mă aflu. […] Ce mă-mpinge la această solidarizare? Noaptea de ce vreau să am parte de calvarul meu? De ce nu pot fi liber? Cum de silesc lagărul să-mi aparţină? Dor de casă. De parcă nu m-aş putea lipsi“.

Prin romanul Leagănul respiraţiei, Herta Müller îmbogăţeşte galeria romanelor de excepţie care fac de neşters şi de neuitat ceea ce a fost şi este, încă, greu de imaginat şi de crezut.

https://www.observatorcultural.ro/articol/acasa-in-lagar/