Povestea mamei. Lecții într-o livadă de cireși

 

În romanul O vară doar pentru noi, Ann Patchett construiește o narațiune stratificată despre alegeri, dragoste și sensul pe care îl dăm vieții noastre, explorând legăturile dintre trecut și prezent, dintre generații și dintre versiuni diferite ale sinelui. Miza romanului nu este trauma și spectacolul, ci discreția, privirea calmă, lucidă, asupra trecutului și asupra felului în care alegem să ne spunem poveștile.

Pe fondul pandemiei de covid, în livada de cireși a familiei, Lara, mama a trei fiice adulte, reconstituie pentru acestea o vară de răscruce a tinereții sale. Izolate împreună în livada familială, cele patru femei ajung să recompună, prin rememorările Laurei, o vară decisivă din tinerețea acesteia, povestea acelei veri  în care, ca tânără actriță, a avut o relație cu un actor carismatic, Peter Duke, care avea să devină celebru.

Nu povestea unei iubiri spectaculoase trece în prim plan, ci felul în care alegem să privim înspre trecut, asumarea unor alegeri care privesc nu doar direcția vieții, ci și sensul pe care îl atribuim propriei narațiuni de viață. Se conturează în paginile cărții un contrast subtil între ceea ce părea promițător și glamour în trecut și liniștea (dar și complexitatea) vieții de familie din prezent.

Structura romanului este de povestire în ramă, cu planul prezentului intercalat de flashbackuri prin care se recompune vara de la Tom Lake. Această alternare temporală scoate în evidență tensiunea dintre cine am fost și cine am devenit, între idealurile tinereții și echilibrul maturității.

Lara nu regret trecutul, ci îl recuperează cu luciditate și cu inteligență afectivă. Confesiunea ei devine și o lecție de viață subtilă pentru fiicele aflate și ele la vârsta tentațiilor, a alegerilor. Scoase din ritmul firesc al vieții lor, fetele se apropie de biografia mamei lor ca de un teritoriu necunoscut, pe care vor să-l cucerească, pline de curiozitate și doritoare de spectaculos. Ele vor să afle mai ales despre carismaticul Duke, însă romanul refuză să cedeze tentației anecdotei. Nu celebritatea lui Duke contează, ci raportarea Laurei la el. Iar în această raportare, personajul feminin nu aspiră la gloria reflectoarelor, ci alege, conștient și ferm, liniștea, stabilitatea, iubirea liniștită, dar consistentă.

Teatrul, ca artă a reconstituirii și a repetiției, devine un simbol esențial al romanului și o metaforă a felului în care revizuim trecutul, reluând scenele vieții pentru a le înțelege mai bine. Nu întâmplător, piesa în jurul căreia gravitează tinerețea Laurei este Our Town, un text despre trecerea timpului, despre rutina care ascunde frumusețea, despre miracolul vieții obișnuite. În oglindă, romanul lui Patchett face exact același lucru: celebrează viața din afara excepționalului, viața din inima cotidianului.

Romanul O vară doar pentru noi e o pledoarie pentru liniștea alegerilor asumate și pentru frumusețea ascunsă a vieții de zi cu zi. Cu o scriitură atentă, lipsită de emfază, Ann Patchett construiește un portret feminin complex și o meditație subtilă asupra trecerii timpului, a memoriei și a sensului cotidianului.

Ann Patchett, O vară doar pentru noi, Traducere și note de Irina Horea, Humanitas Fiction, 2025

Sub copacul de jacaranda. Memoria care nu moare

 

Jacaranda este al doilea roman al scriitorului Gaël Faye (1982), născut în Burundi, dintr-o mamă rwandeză și un tată francez. În 1994, în decurs de doar 100 de zile, între 800.000 și 1 milion de etnici tutsi au fost masacrați de către hutu, vecinii lor, în cele mai brutale moduri imaginabile. Un an mai târziu, părinții lui Gaël Faye l-au trimis în Franța. După ce a cântat muzică hip-hop cu un puternic mesaj social, în 2016, Gaël Faye a publicat primul său roman – Mica țară, carte inspirată din experiența sa de viață, care s-a bucurat de nominalizări și premii importante.

În 2024, i-a fost publicat la Editura Grasset al doilea roman, „Jacaranda”, recompensat deja cu Premiul Renaudot 2024. Inspirat tot din propria-i viață, romanul urmărește cauzele și efectele genocidului populației tutsi, de-a lungul a cinci generații, oameni născuți înainte și după cutremurătorul genocid.

Cu multiple elemente autobiografice, romanul spune povestea lui Milan, un băiat cu tată francez și mamă rwandeză, care locuiește la Versailles. El află întâmplător, la jurnalele de știri, despre masacrele din Rwanda, țara de origine a mamei sale, Venancia. Află atunci, pentru prima dată, că o parte din familia ei încă trăiește acolo. Un zid de tăcere se ridică între cei doi când Milan vrea să afle mai multe. Mama nu îi va spune niciodată nimic din trecutul ei sau din istoria familiei.

Însă o vizită neașteptată în Rwanda îl face să descopere că are acolo o bunică și un unchi. Într-una dintre zile, familia sa primește pentru o perioadă scurtă un băiat rwandez, Claude, rănit grav în timpul genocidului – un copil de aceeași vârstă cu Milan. Abia mai târziu Milan va înțelege adevărata legătură dintre ei.

Milan va reveni în Rwanda, cu sau fără voia mamei sale, și va descoperi din poveștile supraviețuitorilor violențele la care au fost supuși etnicii tutsi de către etnicii hutu, care nu erau alții decît vecinii și prietenii lor și care, peste noapte, încep, de la mic la mare, vânătoarea de tutsi. Femei și copii sunt ciopârțiți cu macete, sunt incendiați, înecați, aruncați în latrine: „ M-au obligat să aștept pe o parte a drumului, împreună cu alte persoane. Cum stăteam cu toții în picioare, unul dintre ucigași a spus c-ar trebui să ni se aducă niște bănci să ne aşezăm. Atunci au scos patru băieți din grup, patru fraţi, și i-au ucis în fața noastră. După care ne-au silit să ne aşezăm pe cadavrele lor”.

Nu doar genocidul este traumatizant, ci și lupta pentru supraviețuire, continuarea vieților printre călăi. Tăcerea este o formă de protecție față de amintirile dureroase, dar oamenii au nevoie să-și elibereze prin cuvinte durerea, să-și spună poveștile.

 Copacul de jacaranda este un simbol puternic al generațiilor sacrificate în războiul civil, e amintire, martor și mormânt. Stella, reprezentanta celei de-a patra generații, născută după genocid, a crescut protejată de acest copac care îi este prieten și confident. Când mama sa își va spune la un moment dat povestea, va afla că sub acest copac i-au fost îngropați cei patru frați, după ce au fost omorâți în casa în care ea continua să trăiască. Tăierea copacului de jacaranda va constitui pentru ea o altă traumă, accentuându-i singurătatea și suferința. Rana genocidului nu se poate închide nici după zeci de ani, dar oamenii trăiesc între durere și speranță.

 Gaël Faye oferă, cu acest roman, o meditație profundă asupra memoriei, durerii și responsabilității de a transmite trecutul, pentru a da o șansă vindecării și reconcilierii.

Gaël Faye, Jacaranda, Traducere de Lucia Vișinescu, Editura Trei, 2025

„Dacă pisicile ar dispărea din lume"

 

„Dacă pisicile ar dispărea din lume", romanul lui Genki Kawamura, are ca narator anonim un bărbat de treizeci de ani, poștaș, care, după moartea mamei, trăiește singur, doar cu pisica sa, Varză. Într-o zi află că mai are foarte puțin de trăit, dar primește șansa de a-și prelungi viața, cu câte o zi pentru fiecare lucru a cărui dispariție din lume o acceptă.

Propunerea vine de la o versiune diabolică a sa, pactul cu diavolul având și de data aceasta un preț. Admite să se șteargă din lume telefoanele, filmele și ceasurile, dar fiecare renunțare implică pierderi legate de oameni, de amintiri, de relații – mama decedată, tatăl pe care nu l-a mai văzut de mulți ani, femeia pe care o iubise cândva, prietenii.

Doar că într-o zi, exoticul și glumețul diavol îi cere să accepte să dispară din lume pisicile, adică să rămână și fără motanul adus și iubit de mama sa, singurul suflet care îi este alături, simbol al tandreței, al rutinei și al iubirii necondiționate. Aflat în fața acestei opțiuni, tânărul poștaș are revelația sensului lucrurilor mărunte care ne înconjoară și își pune mai mult decât oricând întrebări tulburătoare: Ce dă valoare fiecărei vieți? Ce amintiri ne definesc? Ce înseamnă să trăiești cu adevărat? Ce pierdem atunci când „ștergem” lucrurile mici care ne alcătuiesc rutina? Ce rămâne din noi atunci când ne despărțim de ceea ce iubim? Ce poți sacrifica din ceea ce te înconjoară pentru o zi de viață în plus? Care e ultima limită a egoismului? Răspunsurile sunt insinuate în momentele de luciditate emoțională, când bărbatul își dă seama de importanța fragilității și efemerității vieții, iar romanul devine o pledoarie pentru recunoștință și aprecierea legăturilor afective care dau sens existenței umane.

În acest context, pisicile devin metafore ale afecțiunii silențioase, ale prezenței discrete, dar constante, aparent inutile, în fond esențiale pentru nevoia de iubire și de tandrețe a omului. Motanul reprezintă pentru narator și singura legătură cu trecutul, cu iubirea mamei sale. Nu e nevoie să facă ceva, simpla sa prezență are o încărcătură emoțională profundă, nebănuită până în momentul în care tânărul trebuie să-și imagineze viața fără Varză.

Genki Kawamura, Dacă pisicile ar dispărea din lume, Traducere din japoneză și note de Magdalena Ciubăncan, Humanitas Fiction, 2022

 

 

 

Pisica musafir

 

În marile proze japoneze, lucrurile esențiale nu se spun direct. Ele se lasă ghicite în goluri, în tăceri, în absențe. „Pisica musafir” de Takashi Hiraide aparține acestui tip de narațiune în care frumusețea nu ține de intensitatea evenimentelor, ci de percepția fină a unor prezențe trecătoare.

Aparent, romanul spune o poveste banală: un cuplu discret, o casă cu grădină, o pisică care vine și pleacă. Însă adevărata miză a textului stă în felul în care această apariție neașteptată transformă privirea, reconfigurează timpul interior, deschide o breșă prin care realitatea își dezvăluie fragilitatea.

Hiraide își construiește romanul pe fundalul conceptului estetic mono no aware, în care melancolia și frumusețea devin inseparabile. Nu durerea pierderii, ci conștiința trecerii dă sens fiecărui gest, fiecărei întâlniri, fiecărei dimineți în care o pisică albă se strecoară, ca o lumină vie, în viața cuiva. Astfel, romanul devine nu doar o elegie a cotidianului, ci și o meditație subtilă despre memorie, atașament și sensul pe care îl căpătăm în raport cu ceea ce nu putem păstra.

Pornind de la o întâmplare reală, dar ridicată la rangul de revelație existențială, povestea devine o meditație despre singurătate, memorie, iubire și felul în care ne construim viața din ceea ce se retrage.

Apropierile pisicii nu sunt întregi, impun distanță. Nu se lasă ținută în brațe, iar soția scriitorului îi acceptă nevoia de libertate, refuzul apropierii totale: „- Eu n-am să încerc niciodată să o iau în brațe, ci am să-i ofer libertate. Și așa, neatinsă de nimeni, Mica a început să se plimbe în voie prin camere, ba chiar să doarmă după bunul plac, când și pe unde voia ea”.

Apariția pisicii cu fire schimbătoare în viața celor doi nu înseamnă așezare, ci mișcare continuă. De aceea și este pisica privită ca un fulger alb. Takashi Hiraide lămurește și la nivel eseistic această perspectivă prin comentariile vizând o expoziție de stampe cu titlul Prinde fulger, lucrări în care artistul încercase să surpridă modul în care culoarea începe să dea naștere imaginii, fără a se opri din mișcarea vie. Pentru acesta, culoarea nu există decât în mișcare. Mișcare, vibrație și pulsație, ca în desenele lui Leonardo da Vinci, unde conturul nu este niciodată definitiv.

Editura Polirom

Ca tăietorii de lemne

 

„Ca tăietorii de lemne” (1984) este cel mai cunoscut și controversat roman al scriitorului austriac Thomas Bernhard, una dintre cele mai radicale voci din literatura austriacă postbelică. Imediat după publicare, romanul a stârnit un scandal imens din cauza atacului dur la adresa elitei culturale vieneze. Unul dintre cunoscuții care se regăseau în roman l-a dat în judecată pentru defăimare. Bernhard și-a păstrat și după moarte renumele de scandalagiu, cerând în testament ca nimic din opera sa să fie publicat în Austria pe durata drepturilor de autor.

Romanul este scris sub forma unui acid monolog interior neîntrerupt al unui narator lucid și mizantrop, scârbit de ipocrizia elitei culturale vieneze de care stătuse departe un sfert de veac. Reîntors din Londra în „acest îngrozitor oraș Viena”, bărbatul încearcă să-i evite pe toți cei care îi provocaseră cu cinism „catastrofa existențială”. Luat prin surprindere, acceptă să participe le o „cină artistică” organizată chiar în casa soților care i-au distrus existența, iar romanul se transformă într-un fluviu de gânduri, de amintiri, de observații, de reflecții pline de dezgust și ironie la adresa unei lumi culturale megalomane, ridicole, ipocrite, lipsite de substanță și de sens. Așezat în fotoliul cu urechi (repetă asta obsesiv), naratorul nenumit al lui Bernhard  desființează totul din interior, în gând, cu sarcasm, furie și amărăciune, dezvăluind o aversiune profundă față de teatrul social practicat de elitele vieneze: superficialitate, vanitate, mimarea durerii și a spiritului critic.

Orbital - Samantha Harvey

 

Din păcate, Orbital nu m-a convins că merita Booker Prize 2024. Ideea cărții mi s-a părut provocatoare și am citit cu entuziasm primele 80-90 de pagini. Șase astronauți din diverse țări se află pentru nouă luni la bordul unei stații spațiale. Romanul suprinde gândurile acestora pe parcursul unei zile, când văd de șaisprezece ori răsăritul soarelui. Distanța, singurătatea, împărțirea unui spațiu extrem de mic cu ceilalți implică o viziune inediată asupra planetei noastre, asupra propriilor familii, asupra lor înșiși. Romanul este lipsit de intrigă, putând fi perceput ca o meditație poetică asupra umanității, văzute de la o scară cosmică, iar asta, în principiu, mi-a plăcut. Doar că după 100 de pagini, se pierde profunzimea, ideile devin redundant-superficiale, iar personajele par lipsite de voce autentică, se transformă în niște vehicule ale unor idei bine sabilite de la început. Pe mine m-a pierdut.

Pe cărările omenescului. Cronică de Viorica Stăvaru - Din umbra mătăsoasă a cărților

https://bookhub.ro/din-umbra-matasoasa-a-cartilor/
 Să scrii constant și pertinent despre cărțile care contează nu este o îndeletnicire la îndemâna oricui. Fiecare dintre noi conștientizează deja că azi, în era internetului și a tehnologiei de ultimă generație, deși se scrie enorm, se citește relativ puțin și superficial. Cronicarii și criticii literari nu au, se pare, deloc o misiune ușoară. Parcă Marin Preda spunea, despre prozatori, că trebuie „să aibă oase tari”; ei bine, este valabil și în cazul celor care prezintă cărți și autori, filtrând totul printr-o grilă profesionistă, încercând astfel să rămână obiectivi în respectarea criteriilor valorice și a judecății estetice.

Dana Pîrvan, doctor în filologie al Universității din București, scrie de mulți ani cronici și eseuri literare pentru mai multe reviste de profil din țară: România literară, Observator cultural, Cultura, Suplimentul de cultură, LaPunkt, Bucureștiul cultural, Mozaicul, Tomis etc. După debutul editorial, în 2013, cu o carte despre Mihail Sebastian (Sebastian și lumea lui, Editura Art), Dana Pîrvan a publicat recent a doua sa carte, Pe cărările omenescului, Editura Litera, catalogată de Radu Vancu, pe coperta a patra, drept „una dintre cele mai admirabile pledoarii pentru uman din studiile noastre literare”. Cele cinci secțiuni, respectiv La umbra poveștilor în floare, Condiția orbului, Însingurarea – flux și reflux, Viața ca rătăcire și Un praf de zâne. Atemporalitatea iubirii, dincolo de inspiratele titluri metaforice, se ordonează și se ramifică emblematic sub semnul celanian, asumat de autoare ca atare, al „căutării prin uman”. Literatura este dintotdeauna, explicit sau implicit, după caz și perspectivă, o astfel de potecă spre omenescul fiecăruia dintre noi, scriitori sau simpli cititori. Autoarea selectează, cu atenție și exigență, acele cărți și acei scriitori în substanța cărora a găsit sau a intuit sâmburele mirabil al căldurii și al empatiei umane, liniile directoare ale vieții care își păstrează bruma de umanitate indiferent de tulburările, deloc puține, ale lumii în care trăim.

În Argumentul cărții sale, Dana Pîrvan își trece în revistă cei cincisprezece ani de cronică literară și își exprimă atracția și interesul pentru scriitorii preocupați de „salvarea a ceea ce este ori a mai rămas profund uman în om”, considerând acest atribut unul mai important chiar decât criteriul estetic sau cel moral. Selectarea acestor scriitori, precum și aceea a cărților reprezentative pentru tema studiului său este asumată, dintru început, drept una inerent „subiectivă și limitată”, autoarea îndemnându-și cititorii să-și lărgească aria de interes pornind de la această carte a sa.

Cele cinci nuclee tematice aduc laolaltă scriitori din literatura română și din cea universală, majoritatea nume de referință, ale căror texte constituie deja repere importante: Mario Vargas Llosa, Vladimir Nabokov, Julio Cortazar, Ernesto Sabato, Azar Nafisi, Mihail Șișkin, Elias Canetti, Jose Saramago, J. M. Cortzee, Alessandro Baricco, Haruki Murakami, Veronica D. Niculescu, Mariana Codruț, Ioana Bîldea Constantinescu, Dumitru Țepeneag, Gellu Naum, Gheorghe Crăciun etc. Sunt, firește, doar o parte dintre numele întâlnite în acest volum, dar ele dovedesc racordarea autoarei la literatura de raftul întâi, mai cu seamă la fenomenul literar contemporan, implicit la acela de factură provocator-experimentală.

Prima secțiune, respectiv La umbra poveștilor în floare, un titlu-parafrază după Marcel Proust, subliniază rolul esențial al poveștii în „diminuarea traumelor” și în „atenuarea dezechilibrelor” inevitabile din viața oamenilor, deopotrivă ființe reale și ființe de hârtie. Povestea, ca literatură, se naște astfel, potrivit autoarei, dintr-un „deficit de existență”, poveștile din cărți devenind, în chip absolut natural, „incursiuni în noi înșine, interogare a esenței propriei ființe”; cu alte cuvinte, trăim prin povestea și prin personajele din cărți o viață la care fie nu avem acces, fie nu o asumăm în provocările ei. Trăim prin cărți, grație poveștilor din ele, mai multe vieți decât ne este dat în limita noastră umană. Dana Pîrvan alege, în sprijinul acestor ipoteze, autori precum Mario Vargas Llosa (cu proză, eseuri, interviuri), Azar Nafisi(cu volumele sale memorialistice, scrise din perspectiva emigrantei din Iran în America), Ernesto Sabato (cu romanul emblematic Abaddon exterminatorul), Gh. Crăciun, David Grosmann, Pawel Huelle, Burhan Somnez, Ioana Bîldea Constantinescu. Fiecare dintre acești scriitori este atent decupat în ceea ce se presupune că reprezintă „omenescul”, „viul” din povestea scrisă, fie aceasta expresia unei povești de viață reale, personale, fie una fictivă: relația dintre viață și literatură, precum și rolul compensatoriu al poveștii la Vargas Llosa; povestea ca „autorevelație” la Azar Nafisi și încrederea nestrămutată a acesteia că literatura are puterea de a dezvălui traumele individuale și colective, dar și de a-și păstra sâmburele viu al iubirii, al empatiei pentru ceilalți. În textele lui Sabato, de pildă, dincolo de „recurența tenebrelor”, povestea-ficțiunea reprezintă nu doar inevitabilul plonjon în subterana ființei umane, ci și un necesar efort de purificare morală, în sensul catharsis-ului aristotelic.

Pe aceeași linie și cu aceeași pertinență sunt prezentate elementele definitorii ale celorlalți scriitori, Dana Pîrvan subliniind mereu dimensiunea omenescului, cu sinuozitățile și metamorfozele inerente, în funcție de interacțiunea istoriei personale a unui scriitor sau altul cu istoria colectivă și cu regulile ficțiunii literare.

În secțiunea a doua, măsura dimensiunii umane în literatură o reprezintă privirea, deopotrivă filtru exterior și interior. Problematica „orbului” și a „orbirii” este, evident, urmărită la nivel simbolic, la scriitori precum Canetti, Saramago, Sabato, Gellu Naum sau Kawabata, în textele cărora devine temă recurentă: la Canetti, de exemplu, în Căderea, orbirea este sinonimă cu o retragere a protagonistului în lumea aparent sigură, protectivă, a bibliotecii, în timp ce la Saramago, în celebrul Eseu despre orbire, ne confruntăm cu o distopie despre formele monstruoase ale orbirii, aparent la propriu, a unei colectivități, fapt care generează haos, devălmășia sau încălcarea tuturor principiilor și valorilor umane, o isterie colectivă greu de gestionat. Pentru Sabato, orbii sunt, în fapt, umbrele și tenebrele fiecăruia dintre noi, „incertitudine maladivă”, potrivit sintagmei folosite de Dana Pîrvan. Dimpotrivă, la Gelu Naum, orbirea este calea omului spre interioritatea sa, „una dintre căile alchimice care îl spală pe om de întuneric”, un fel de ochi interior (re)deșteptat în lipsa-atrofierea ochiului propriu-zis.

Exercițiul complex (și complicat) al solitudinii în literatură, așa cum se reflectă acesta în a treia secțiune tematică a cărții, este urmărit de Dana Pîrvan inclusiv prin filtrul recentei pandemii de coronavirus, care a accentuat, inevitabil, însingurarea umană. Fertilă în unele cazuri, dar extrem de nocivă în cele mai multe, singurătatea rămâne totuși una dintre opțiunile noastre în situații care presupun recluziunea întru scrutarea propriei conștiințe și în luarea unor decizii de viață majore. Pentru personajele din romanele lui Patrick Suskind și Al. Baricco, singurătatea devine un „scut”, deoarece viața i-a silit să se însingureze (dispariția părinților, lipsa patriei, a unui nume, a unei familii) pentru a-și păstra astfel singura formă de libertate care nu este în pericol să le fie răpită.

„Un sucit care preferă să pună un zid între el și lume”, așa îl numește Dana Pîrvan pe Stoner, personajul din romanul omonim al lui John William, a cărui viață cvasianonimă sugerează existența unui ratat, a unui erou fără nicio strălucire și fără nicio ambiție. La 43 de ani, Stoner înflorește și se salvează însă prin iubire, sentiment trăit și asumat cu maximă intensitate.

La Veronica D. Niculescu și la Mariana Codruț, singurătatea are un rol benefic, este fertilă, un spațiu în care ființa se apără și înflorește deopotrivă. Simfonia animalieră este o bijuterie literară în acest sens, prezentată ca atare în volumul de față. În poeziile Marianei Codruț, „solitudinea se suprapune golului din jur, dar nu presupune și vid interior”.

În ultimele două secțiuni, Dana Pîrvan include scriitori și texte în care „viața ca rătăcire” și „atemporalitatea iubirii” reprezintă dimensiuni ale ființei umane, complementare în ilustrarea lor prin contribuția de excepție a unui Evgheni Vodolazkin (Laur), Le Clezio (Cartea fugarilor), Patrick Modiano (Orizontul), D. Țepeneag (Zadarnică e arta fugii), J. L. Peixoto, Jack Kerouac, M. Șișkin, G. Iahina, O. Pamuk etc. Din punctul său de vedere, „simplitatea, tandrețea și căldura umană pot fi privite ca repere ale unui omenesc niciodată eșuat”. Dar dintre toate aceste repere, Dana Pîrvan consideră că iubirea este „dacă nu cel mai des întâlnită cale de salvare a omenescului viu, cu siguranță cea mai râvnită” (pag. 167).

Dincolo de analiza axată pe ariile tematice, Dana Pîrvan își gândește volumul acesta ca o pledoarie pentru cărți, o formă de însoțire a cărților iubite de ea către cititorii potriviți. Ea însăși profund atașată de cărți și de oamenii care scriu cărți, Dana Pîrvan are structură și stofă de prozator, căci fiecare cronică sau recenzie este redactată într-un stil cu fluidități mătăsos-metaforice, astfel încât textul însoțitor se transformă treptat într-o călătorie-invitație spre lumea celui care scrie cartea și spre lumea din cartea acestuia.