În Țara Ideilor: filosofia ca formă de viață

 Amestec de ficțiune și filosofie, „Alice în Țara Ideilor. Cum să trăim?” de Roger‑Pol Droit (Editura Trei, traducere de Claudiu Constantinescu) ne propune o călătorie inițiatică prin istoria ideilor , nu pentru a colecționa nume de filosofi sau școli de gândire, ci pentru a înțelege în ce fel ideile, argumentele și obiecțiile ne pot ajuta să trăim mai bine. 

Protagonista este o adolescentă din lumea de azi, are telefon mobil și este preocupată de salvarea mediului, de sigurătatea digitală, de excesul de zgomot și de informație, de sensul vieții. 

Țara minunilor în care ajunge ea este de data aceasta țara ideilor de care, inițial, nu crede că oamenii mai au nevoie. Cu ajutorul unor făpturi de minune - doi șoareci, un cangur sau Zâna Obiecției - ajunge să-i cunoască pe Socrate, Platon, Epicur, Diogene, Kant, Nietzsche, Freud, Buddha etc. Are patruzeci de întâlniri-aventură grație cărora cunoaște, într-un mod accesibil, ludic și relaxant, diverse perspective filosofice și, odată cu ea, și cititorul. 

 Filosofia devine artă de a trăi, calea de a învăța să privești nuanțat și profund viața, să pui întrebări, să te miri, să-ți alegi răspunsurile în mod rațional, să-ți formezi o atitudine critică și creativă, să cauți echilibrul, să te îndoiești, să conștientizezi limitele libertății și importanța responsabilității. Alice în Țara Ideilor e o pledoarie pentru reumanizarea gândirii și pentru păstrarea speranței în mintea omenească, marele său avantaj fiind acela de a fi scrisă într-o manieră jucăușă, cu umor, mizând pe simplitate și pe emoție. O carte despre curajul de a nu ști, despre bucuria întrebării, despre frumusețea unui gând care rămâne deschis.

https://www.edituratrei.ro/carte/alice-in-tara-ideilor/14164/

Colm Tóibín, Long Island - nesfârșitul exil interior

 

Dacă în Brooklyn, Eilis Lacey era o tânără irlandeză a anilor ’50 care pleca în America împinsă de sărăcie și de lipsa perspectivelor, în Long Island (2024), acțiunea se mută douăzeci de ani mai târziu. Eilis este acum căsătorită cu Tony Fiorello și are doi copii. Pare o viață „așezată”, construită, dar într-o zi află că Tony urmează să aibă un copil cu o altă femeie, un copil care ar urma să fie adus în casa ei sau alături, în casa familiei soțului său. Nu reacționează cu violență, ci cu hotărâre și cu o tăcere care cântăresc mai mult decât orice scenă dramatică.

Eilis e prinsă între Irlanda (rămasă în scrisorile și în fotografiile primite de la familie) și America reconstrucției, dar și a singurătății afective, pentru că se trezește într-un alt tip de captivitate – cea a înstrăinării, a rutinei și a neîmplinirii. Tóibín construiește cu o precizie aproape cinematografică această monotonie elegantă: case asemănătoare, mese de duminică, conversații previzibile, politețuri care ascund distanțe. O liniște care ascunde golul interior.

În Brooklyn, fragilitatea lui Eilis era dublată de o demnitate tăcută, era femeia care învăța să-și asume deciziile într-o lume care nu îi oferea libertate. În Long Island, aceeași demnitate se transformă în forță morală matură. Tóibín o construiește pe Eilis ca pe o femeie care a înțeles prețul compromisurilor. Nu mai este prizoniera convențiilor, ci a propriei conștiințe. Oricât ar părea de „americanizată”, Eilis păstrează o rezervă interioară, un fel de rezistență tăcută care o leagă de Irlanda și de sine. Se va întoarce în Irlanda și îl va reîntâlni pe Jim, bărbatul abandonat cu douăzeci de ani în urmă. Dar ce a supraviețuit din ei timpului?!

Colm Tóibín nu pune nici aici accentul pe evenimentele spectaculoase (deși intriga te ține în priză și după finalul deschis), ci pe micile deplasări de conștiință, pe forța discreției, a tăcerii. Tóibín păstrează aceeași claritate de ton, aceeași grație a reținerii, aceeași empatie lucidă față de personajele sale, dar aduce mai multă melancolie și tensiune morală intensă. Încă o poveste tare frumoasă scrisă de Colm Tóibín.

Humanitas Fiction

Traducere de Cristina Nicolae

 

Han Kang – Nu ne despărțim. O elegie a memoriei

În cel mai recent roman al său, Nu ne despărțim, Han Kang pleacă de la o rană adâncă din conștiința Coreei de Sud: masacrul din Jeju (1948-1949), un episod dur și controversat, în timpul căruia au fost omorâți mai bine de 30 000 de civili și peste 230 de sate au fost arse.

Han Kang nu povestește evenimentele sângeroase, ci urmărește ecoul lor în viețile celor rămași, peste mai multe generații. Tragedia suferită de comunitatea din Jeju nu este doar un eveniment istoric petrecut în trecut, ci ceva ce continuă să pulseze cu forță în viețile celor implicați, o prezență care persistă în tăcere, în gesturi, în vise, în interacțiunile umane.

Romanul se deschide cu o imagine oniric-apăsătoare: un vast cimitir la malul mării, format din trunchiuri de copaci negri și goi, acoperiți de zăpadă, alături de o mare al cărei flux amenință să înghită totul. Această viziune o bântuie pe Gyeongha de mai mulți ani. Când prietena ei, Inseon, internată într-un spital, o roagă să meargă pe insula Jeju pentru a-i salva papagalul, drumul aparent banal devine o călătorie în memoria unei tragedii colective. Prietenia lor devine mijlocul prin care izolarea poate fi anulată, prin care se poate încerca înțelegerea și reconcilierea cu trecutul. Atât personajele, cât și cititorul se supun unei necesități de a simți, de a privi durerea.

Memoria mamei lui Inseon este o punte între trecut și prezent, ea este cea care a trăit pe viu oroarea. Dar frica și tăcerea par să se moștenească, iar Han Kang explorează felul în care se transmite trauma, felul în care poveștile pe care societatea le îngroapă se ascund chiar și peste generații în coșmaruri sau în gesturi aparent banale.

Stilul romanului traversează zona de graniță dintre real și supranatural, dintre ceea ce se vede și ceea ce se simte, dintre conștient și subconștient. Astfel, povestea - profund vizuală, aproape cinematografică - plutește între real și vis, între concret și alegoric. Imaginile de coșmar, natura încărcată de simboluri (zăpada, copacii, marea, papagalul) sunt porți către ceea ce nu poate fi spus.

Zăpada revine în roman ca o metaforă a memoriei și a tăcerii. Ea acoperă lumea fără să o șteargă, păstrând sub albul ei rece urmele celor dispăruți. În visele lui Gyeongha, copacii negri îngropați în zăpadă devin imaginea durerii înghețate, a trecutului care nu poate fi îngropat.

Copacii, prezenți încă din prima imagine a romanului, alcătuiesc și ei o arhitectură a memoriei. Copacul devine martorul tăcut al suferinței, un corp care a văzut și a păstrat totul. Rădăcinile devin legături invizibile între vii și morți, între prezent și trecutul acoperit de tăcere. Prin acești copaci fără frunze, înfipți în zăpadă, autoarea imaginează un cimitir al memoriei, locul unde trauma colectivă continuă să respire.

Cei doi papagali din roman adaugă o altă dimensiune simbolică. Ființe care repetă, care imită vocea umană, papagalii devin ecouri ale unei istorii ce nu încetează să vorbească, chiar și după moarte. Actul de a fi îngropați sub un copac capătă forța unui ritual: o înmormântare a trecutului, dar și o încercare de împăcare. Sub rădăcini, păsările par să unească cerul și pământul, visul și realitatea, trecutul și prezentul.

Scriitura lui Han Kang, poetică și tensionată, transformă durerea în limbaj și tăcerea în semn. Fiecare frază respiră o blândețe lucidă, o încercare de a înțelege suferința fără a o simplifica. În descrierile naturii, ale viselor, ale spațiilor intermediare (insula, spitalul, malul mării) autoarea reușește să creeze o atmosferă de neliniște și de frumusețe sumbră.

Han Kang are capacitatea de a reda suferința și trauma fără să cadă în sentimentalism. Empatia nu devine melodramă, ci un apel la conștiință. Elegie a durerii și a compasiunii, Nu ne despărțim este o carte despre memorie și despre ceea ce rămâne din oameni după ce trec prin istorie.

                   Han Kang, Nu ne despărțim, traducere de Diana Yüksel, Humanitas Fiction, 2025

Babilonia – epopeea unei femei care sfidează zeii

Babilonia este una dintre puținele cărți de șase sute de pagini pe care am citit-o cu regretul că s-a terminat prea repede.  

După Clitemnestra, în Babilonia Costanza Casati pune cap la cap fragmente de mit, istorie și legendă pentru a imagina portretul uneia dintre cele mai enigmatice figuri ale Antichității – Semiramida, regina asiriană care devine simbolul unei puteri dobândite împotriva tuturor limitărilor. 

Romanul îi urmărește întreaga viață, de la copilăria marcată de violență și umilință până la ascensiunea pe tronul unei lumi dominate de război și ambiție, explorând tema puterii feminine într-un univers profund patriarhal. 

Lumea din Babilonia pulsează de un exotism dens, aproape hipnotic, în care fiecare detaliu pare să reînvie un univers arhaic și crud. Casati construiește o frescă a Orientului antic populată de regi însetați de glorie, triburi războinice, vraci care citesc semnele zeilor în fum și în ficatul animalelor, profeți care vorbesc cu vocea destinului și sclavi ce poartă tăcerea ca pe o formă de supraviețuire. În acest decor, grandoarea, comploturile și violența se amestecă, iar puterea are mereu o dublă față: una sacră și una sângeroasă. 

Dar valoarea și farmecul romanului cred că sunt date de arta povestirii lui Casati, care se remarcă prin alternanța dintre scenele de intensitate epică și pasajele de reflecție interioară, printr-un limbaj dens, senzorial, dar și printr-o construcție narativă care îmbină vocea mitului cu pulsul uman al personajului. Fragmentele din Epopeea lui Ghilgameș, presărate de-a lungul romanului, funcționează ca un contrapunct poetic și simbolic: ele aduc ecoul unei civilizații în care moartea, iubirea și setea de nemurire se împletesc, amplificând dimensiunea arhetipală a poveștii. 

Costanza Casati, Babilonia, Editura Trei, Traducere din limba engleză de Laura Karsch, 2025

„De Vriendt se întoarce acasă”. Evrei și arabi - primul roman

 

„În această epocă a prostirii globale, cînd oamenii nu mai distingeau decît culorile partidelor, se mirau din cale-afară că sub cămaşa neagră sau roşie, ori sub eşarfa de rugăciune cu benzi albe şi negre curgea, iar uneori se revărsa sînge viu.”

Arnold Zweig a fost printre primii autori evrei care, din interiorul propriului mediu cultural, au criticat virajele radicale ale proiectului sionist. Publicat în 1932, „De Vriendt se întoarce acasă” este considerat primul roman important din literatura europeană care abordează în mod direct și critic conflictul dintre evrei și arabi în Palestina, înainte de crearea statului Israel.

Acțiunea are loc în Palestina, sub mandat britanic, în perioada interbelică (1929), iar personajul principal, Emanuel De Vriendt, este un jurnalist și un poet evreu idealist, născut în Europa, dar stabilit la Ierusalim, care se încăpățânează să creadă în posibilitatea unei coexistențe pașnice între evrei și arabi. Este un om al ideilor umaniste într-o lume dominată de pasiuni politice, de fanatism. Un însingurat într-o lume a „colectivelor”, care privește lumea prin lentila legii și a culturii. Fără a fi un utopist naiv, el este figura „omului altfel”, pentru că refuză să se alinieze cu rigiditatea ideologiilor dominante, crede în dialog, caută să gândească și să acționeze cu libertate morală, cu toleranță și cu moderație. Va plăti prețul suprem pentru umanitatea lui. El este o posibilă punte între lumi, dar una care se prăbușește.

Conflictul nu este simplu, ci e încărcat de nuanțe, de ambiguitate. Din păcate, tensiunile istorice, identitare și politice din Orientul Mijlociu, de acum un veac, par azi mai acute ca niciodată, iar reflecția lu Zweig asupra violenței ideologice și sacrificării visului umanist în numele unei cauze politice este cât se poate de actuală.

Editura Polirom

Traducere de Andrei Corbea

Detaliile, romanul suedezei Ia Genberg, nu-și pune cititorul în fața unui fir narativ captivant, cu răsturnări dramatice de situație, ci alege să caute adevărul în fragment, în fisura biografică, în detaliul aparent nesemnificativ care se dovedește însă revelator.

Memoria și identitatea se clădesc nu pe povești mari, definitive, ci pe fragmente fragile, pe amintiri oblice, pe gesturi mărunte care dau consistență vieții.

O naratoare fără nume, aflată la pat din cauza unei febre puternice, redeschide o carte veche și descoperă acolo o dedicație scrisă de o fostă iubită, Johanna. Acest mic detaliu declanșează o serie de rememorări care se organizează sub forma a patru portrete: Johanna, Niki, Alejandro și Birgitte. Patru figuri distincte, patru prezențe care au lăsat urme adânci în viața naratoarei și care, prin evocare, devin totodată oglinzi ale propriei sale identități.

Aceste patru portrete nu sunt însă prezentate ca niște biografii închise, ci ca fragmente: amintiri bruiate, scene disparate, detalii aparent mărunte. O dedicație pe o carte, o conversație nocturnă, o fotografie, o privire fugitivă.

Textul curge ca un flux al conștiinței temperat de luciditate. Nu avem de-a face cu confesiunea clasică, ci cu o reflecție fragmentară, care apropie romanul de un jurnal intim filtrat literar care valorizează introspecția și observația minuțioasă.

Tema centrală este identitatea ca sumă a celorlalți. Citind, te întrebi: cine suntem, de fapt? Suntem ceea ce am trăit noi înșine sau suntem reflexia oamenilor care au trecut prin viața noastră? Într-un fel, romanul sugerează că nu există o identitate pură, izolată; suntem o rețea de amintiri comune, de gesturi care ne-au atins și ne-au schimbat, chiar și atunci când oamenii au dispărut.

„Trăim atâtea vieți într-o singură existenţă, vieţi mai mici, alături de oameni care vin şi pleacă, prieteni care dispar, copii care cresc, şi nu reuşesc să inteleg care dintre aceste vieţi este, de fapt, cadrul propriu-zis. Când am febră sau sunt îndrăgostită, totul pare atât de limpede, «eul» se retrage și lasă loc unei fericiri fără nume, unui întreg în care detaliile rămân intacte, inseparabile, dar distincte, unul lângă altul. După ce îmi trece, îmi amintesc starea aceea ca pe una de grație. Poate că așa ar putea fi descris întregul - oameni care trec prin mine, intrând şi ieşind fără vreo ordine anume, fără «început» şi «sfârşit», fără o cronologie clară, doar momentele în sine și ceea ce ia naştere în ele.”

Traducere - Andreea Caleman

Editura Polirom

Eseul ca oglindă deformantă

 

 

Dacă romanele scrise de Viorica Răduță se disting prin construcția inteligentă, prin scriitura poetic-metaforizantă și structura de adâncime cu efecte de lungă durată, în eseurile și cronicile autoarei migala și seriozitatea se transformă într-o analiză deosebit de profundă. Acuitatea critică și teoretică face posibile lanțuri de idei și de asociații, conexiuni care surprind cititorul și deschid noi perspective, chiar și acolo unde sensurile păreau epuizate. 

Pe cei care au citit romanele ei nu-i va surprinde faptul că ne aflăm în fața unei scriitoare care nu face niciun compromis în privința profunzimii și a expresivității. Dar în volumul Eseul și păgânul descoperim o altă dimensiune a autoarei: aceea a eseistei și a criticului cu o cultură vastă, dar și cu o sensibilitate teoretică rar întâlnită în eseistica noastră contemporană.

Analiza și interpretările Vioricăi Răduță își dezvăluie cu ușurință organicitatea, textele alcătuind un puzzle ce dezvăluie un tablou de ansamblu dominat de autoexigența ce stă în spatele analizelor în oglindă pe care aceasta ni le propune, fie că e vorba de corespondențele text-imagine sau text-text. Autoarea identifică conexiuni subtile pe care le pune în valoare grație unei interpretări nuanțate, dezvoltând o filozofie a simbolurilor, în special a tehnicii anamorfozei, a proiecției distorsionate care solicită privirea și deschide noi căi interpretative. 

Eseul și păgânul este, în esență, o carte despre felul în care putem gândi literatura dincolo de rezumat, dincolo de etichete sau de sistemele canonice. Viorica Răduță propune o viziune care este deopotrivă poetică și teoretică. Firul ce permite înaintarea prin labirint este perspectiva în oglindă preluată din catoptrică, tehnică dezvoltată inițial în China, în timpul dinastiei Ming. Imaginile deformate se bazau pe diverse unghiuri de incidență a reflexiei, ceea ce ce permite explorarea perspectivelor, așa cum o fac artiștii contemporani în pictură, fotografie, tipografie, sculptură, film, video, artă stradală, artă digitală, jocuri, holografie, instalare. Viorica Răduță urmărește translarea tehnicii anamorfotice în literatură, iar exemple din literatura noastră sunt subordonate mecanismelor de iluzie catoptrică.

Privită din acest unghi, literatura nu este niciodată o simplă reprezentare, ci o reflectare complexă, uneori distorsionată, care ascunde în ea alte imagini. Din aceste deformări se nasc sensuri noi. Autoarea dezvoltă o adevărată filozofie a oglinzilor literare, în care textul se privește pe sine, se deformează, se multiplică, reflectă alte texte și, mai ales, ne reflectă pe noi, cititorii, în actul interpretării.

Levantul lui Mircea Cărtărescu devine, în această lectură, un „glob de cristal”, o „oglindă sferică” în care se răsfrânge ironic și tandru întreaga poezie românească — de la Alecsandri la Eminescu, de la Arghezi la Nichita Stănescu. Este o scriitură compusă din „capete” și „stiluri” – în spirit arcimboldian – care oferă o imagine fragmentară, dar vitală a literaturii. Unghiurile vizuale care modifică tot, artificiile de perspectivă sunt urmărite și analizate îndeaproape și în Nostalgia, Travesti sau în Orbitor, proza cărtăresciană fiind privită ca „o maşină catoptrică în care anamorfoza creează acele perspective magice, bazate pe o mişcare a privitorului/vizionarului bine ordonată în lumea iluziei şi inițierii după calcule determinate/strunite narativ”.

 Autoarea îmbină analiza riguroasă cu o scriitură sensibilă, poetică. Este o voce care nu impune interpretări, ci deschide perspective. Eseurile identifică simboluri, trasee subterane, ecouri între texte, dar o fac fără ostentație, cu o eleganță a gândirii și a expresiei care impresionează.

Tehnica deformării ce caracterizează  jocul anamorfotic – cu decriptarea inedită a situațiilor și a personajelor așa cum apar acestea dincolo de dualități, măști, deformări, puneri în abis, iluzii textuale, încifrări și descifrări - este urmărită și surprinsă și la ceilalți reprezentanți ai culturii române menționați mai sus. De o atenție deosebită se bucură însă limbajului sculptural brâncușian, simbolurile subsumate conceptului de „interval” fiind interpretate în special din perspectiva transcendentului perceput nu doar la nivel de univers al odiseei sculpturale, al procesului „alchimic” instituit de Brâncuși, ci și în analogiile cu opera eminesciană și blagiană, pe care autoarea le sesizează riguros și suplu.

Sunt analizate cu aceeași finețe corespondențe, continuități, simboluri, axe inedite și subtile din operele semnate de Eminescu, Nichita Stănescu, Lucian Blaga, Caragiale, Eugen Ionescu, Bacovia sau Ioan S. Pop. Indiferent de natura textelor asupra căreia se oprește atenția scormonitoare a Vioricăi Răduță, exegezele dense și deloc banale din acest volum impresionează prin rigoarea documentării, prin acuitatea critică, prin voluptatea speculației ideatice și prin stăpânirea unui limbaj de specialitate.

Eseul și păgânul este o carte care ne învață că literatura nu este doar obiect de analiză, ci și spațiu de reflecție, de miraj, de seducție intelectuală. Este o pledoarie pentru o lectură activă, creativă, profundă, care ajunge în măruntaiele literaturii și ale omului. Dar este și o invitație la a reciti marii autori cu o privire nouă, laterală, deformantă — dar tocmai de aceea revelatoare, ca într-o oglindă care, distorsionând, revelează esențialul.

Această carte ne reamintește că eseul este, în cele mai bune forme ale sale, o literatură a ideii. O formă de gândire care nu explică literatura, ci o însoțește.