Pe cărările omenescului. Cronică de Viorica Stăvaru - Din umbra mătăsoasă a cărților

https://bookhub.ro/din-umbra-matasoasa-a-cartilor/
 Să scrii constant și pertinent despre cărțile care contează nu este o îndeletnicire la îndemâna oricui. Fiecare dintre noi conștientizează deja că azi, în era internetului și a tehnologiei de ultimă generație, deși se scrie enorm, se citește relativ puțin și superficial. Cronicarii și criticii literari nu au, se pare, deloc o misiune ușoară. Parcă Marin Preda spunea, despre prozatori, că trebuie „să aibă oase tari”; ei bine, este valabil și în cazul celor care prezintă cărți și autori, filtrând totul printr-o grilă profesionistă, încercând astfel să rămână obiectivi în respectarea criteriilor valorice și a judecății estetice.

Dana Pîrvan, doctor în filologie al Universității din București, scrie de mulți ani cronici și eseuri literare pentru mai multe reviste de profil din țară: România literară, Observator cultural, Cultura, Suplimentul de cultură, LaPunkt, Bucureștiul cultural, Mozaicul, Tomis etc. După debutul editorial, în 2013, cu o carte despre Mihail Sebastian (Sebastian și lumea lui, Editura Art), Dana Pîrvan a publicat recent a doua sa carte, Pe cărările omenescului, Editura Litera, catalogată de Radu Vancu, pe coperta a patra, drept „una dintre cele mai admirabile pledoarii pentru uman din studiile noastre literare”. Cele cinci secțiuni, respectiv La umbra poveștilor în floare, Condiția orbului, Însingurarea – flux și reflux, Viața ca rătăcire și Un praf de zâne. Atemporalitatea iubirii, dincolo de inspiratele titluri metaforice, se ordonează și se ramifică emblematic sub semnul celanian, asumat de autoare ca atare, al „căutării prin uman”. Literatura este dintotdeauna, explicit sau implicit, după caz și perspectivă, o astfel de potecă spre omenescul fiecăruia dintre noi, scriitori sau simpli cititori. Autoarea selectează, cu atenție și exigență, acele cărți și acei scriitori în substanța cărora a găsit sau a intuit sâmburele mirabil al căldurii și al empatiei umane, liniile directoare ale vieții care își păstrează bruma de umanitate indiferent de tulburările, deloc puține, ale lumii în care trăim.

În Argumentul cărții sale, Dana Pîrvan își trece în revistă cei cincisprezece ani de cronică literară și își exprimă atracția și interesul pentru scriitorii preocupați de „salvarea a ceea ce este ori a mai rămas profund uman în om”, considerând acest atribut unul mai important chiar decât criteriul estetic sau cel moral. Selectarea acestor scriitori, precum și aceea a cărților reprezentative pentru tema studiului său este asumată, dintru început, drept una inerent „subiectivă și limitată”, autoarea îndemnându-și cititorii să-și lărgească aria de interes pornind de la această carte a sa.

Cele cinci nuclee tematice aduc laolaltă scriitori din literatura română și din cea universală, majoritatea nume de referință, ale căror texte constituie deja repere importante: Mario Vargas Llosa, Vladimir Nabokov, Julio Cortazar, Ernesto Sabato, Azar Nafisi, Mihail Șișkin, Elias Canetti, Jose Saramago, J. M. Cortzee, Alessandro Baricco, Haruki Murakami, Veronica D. Niculescu, Mariana Codruț, Ioana Bîldea Constantinescu, Dumitru Țepeneag, Gellu Naum, Gheorghe Crăciun etc. Sunt, firește, doar o parte dintre numele întâlnite în acest volum, dar ele dovedesc racordarea autoarei la literatura de raftul întâi, mai cu seamă la fenomenul literar contemporan, implicit la acela de factură provocator-experimentală.

Prima secțiune, respectiv La umbra poveștilor în floare, un titlu-parafrază după Marcel Proust, subliniază rolul esențial al poveștii în „diminuarea traumelor” și în „atenuarea dezechilibrelor” inevitabile din viața oamenilor, deopotrivă ființe reale și ființe de hârtie. Povestea, ca literatură, se naște astfel, potrivit autoarei, dintr-un „deficit de existență”, poveștile din cărți devenind, în chip absolut natural, „incursiuni în noi înșine, interogare a esenței propriei ființe”; cu alte cuvinte, trăim prin povestea și prin personajele din cărți o viață la care fie nu avem acces, fie nu o asumăm în provocările ei. Trăim prin cărți, grație poveștilor din ele, mai multe vieți decât ne este dat în limita noastră umană. Dana Pîrvan alege, în sprijinul acestor ipoteze, autori precum Mario Vargas Llosa (cu proză, eseuri, interviuri), Azar Nafisi(cu volumele sale memorialistice, scrise din perspectiva emigrantei din Iran în America), Ernesto Sabato (cu romanul emblematic Abaddon exterminatorul), Gh. Crăciun, David Grosmann, Pawel Huelle, Burhan Somnez, Ioana Bîldea Constantinescu. Fiecare dintre acești scriitori este atent decupat în ceea ce se presupune că reprezintă „omenescul”, „viul” din povestea scrisă, fie aceasta expresia unei povești de viață reale, personale, fie una fictivă: relația dintre viață și literatură, precum și rolul compensatoriu al poveștii la Vargas Llosa; povestea ca „autorevelație” la Azar Nafisi și încrederea nestrămutată a acesteia că literatura are puterea de a dezvălui traumele individuale și colective, dar și de a-și păstra sâmburele viu al iubirii, al empatiei pentru ceilalți. În textele lui Sabato, de pildă, dincolo de „recurența tenebrelor”, povestea-ficțiunea reprezintă nu doar inevitabilul plonjon în subterana ființei umane, ci și un necesar efort de purificare morală, în sensul catharsis-ului aristotelic.

Pe aceeași linie și cu aceeași pertinență sunt prezentate elementele definitorii ale celorlalți scriitori, Dana Pîrvan subliniind mereu dimensiunea omenescului, cu sinuozitățile și metamorfozele inerente, în funcție de interacțiunea istoriei personale a unui scriitor sau altul cu istoria colectivă și cu regulile ficțiunii literare.

În secțiunea a doua, măsura dimensiunii umane în literatură o reprezintă privirea, deopotrivă filtru exterior și interior. Problematica „orbului” și a „orbirii” este, evident, urmărită la nivel simbolic, la scriitori precum Canetti, Saramago, Sabato, Gellu Naum sau Kawabata, în textele cărora devine temă recurentă: la Canetti, de exemplu, în Căderea, orbirea este sinonimă cu o retragere a protagonistului în lumea aparent sigură, protectivă, a bibliotecii, în timp ce la Saramago, în celebrul Eseu despre orbire, ne confruntăm cu o distopie despre formele monstruoase ale orbirii, aparent la propriu, a unei colectivități, fapt care generează haos, devălmășia sau încălcarea tuturor principiilor și valorilor umane, o isterie colectivă greu de gestionat. Pentru Sabato, orbii sunt, în fapt, umbrele și tenebrele fiecăruia dintre noi, „incertitudine maladivă”, potrivit sintagmei folosite de Dana Pîrvan. Dimpotrivă, la Gelu Naum, orbirea este calea omului spre interioritatea sa, „una dintre căile alchimice care îl spală pe om de întuneric”, un fel de ochi interior (re)deșteptat în lipsa-atrofierea ochiului propriu-zis.

Exercițiul complex (și complicat) al solitudinii în literatură, așa cum se reflectă acesta în a treia secțiune tematică a cărții, este urmărit de Dana Pîrvan inclusiv prin filtrul recentei pandemii de coronavirus, care a accentuat, inevitabil, însingurarea umană. Fertilă în unele cazuri, dar extrem de nocivă în cele mai multe, singurătatea rămâne totuși una dintre opțiunile noastre în situații care presupun recluziunea întru scrutarea propriei conștiințe și în luarea unor decizii de viață majore. Pentru personajele din romanele lui Patrick Suskind și Al. Baricco, singurătatea devine un „scut”, deoarece viața i-a silit să se însingureze (dispariția părinților, lipsa patriei, a unui nume, a unei familii) pentru a-și păstra astfel singura formă de libertate care nu este în pericol să le fie răpită.

„Un sucit care preferă să pună un zid între el și lume”, așa îl numește Dana Pîrvan pe Stoner, personajul din romanul omonim al lui John William, a cărui viață cvasianonimă sugerează existența unui ratat, a unui erou fără nicio strălucire și fără nicio ambiție. La 43 de ani, Stoner înflorește și se salvează însă prin iubire, sentiment trăit și asumat cu maximă intensitate.

La Veronica D. Niculescu și la Mariana Codruț, singurătatea are un rol benefic, este fertilă, un spațiu în care ființa se apără și înflorește deopotrivă. Simfonia animalieră este o bijuterie literară în acest sens, prezentată ca atare în volumul de față. În poeziile Marianei Codruț, „solitudinea se suprapune golului din jur, dar nu presupune și vid interior”.

În ultimele două secțiuni, Dana Pîrvan include scriitori și texte în care „viața ca rătăcire” și „atemporalitatea iubirii” reprezintă dimensiuni ale ființei umane, complementare în ilustrarea lor prin contribuția de excepție a unui Evgheni Vodolazkin (Laur), Le Clezio (Cartea fugarilor), Patrick Modiano (Orizontul), D. Țepeneag (Zadarnică e arta fugii), J. L. Peixoto, Jack Kerouac, M. Șișkin, G. Iahina, O. Pamuk etc. Din punctul său de vedere, „simplitatea, tandrețea și căldura umană pot fi privite ca repere ale unui omenesc niciodată eșuat”. Dar dintre toate aceste repere, Dana Pîrvan consideră că iubirea este „dacă nu cel mai des întâlnită cale de salvare a omenescului viu, cu siguranță cea mai râvnită” (pag. 167).

Dincolo de analiza axată pe ariile tematice, Dana Pîrvan își gândește volumul acesta ca o pledoarie pentru cărți, o formă de însoțire a cărților iubite de ea către cititorii potriviți. Ea însăși profund atașată de cărți și de oamenii care scriu cărți, Dana Pîrvan are structură și stofă de prozator, căci fiecare cronică sau recenzie este redactată într-un stil cu fluidități mătăsos-metaforice, astfel încât textul însoțitor se transformă treptat într-o călătorie-invitație spre lumea celui care scrie cartea și spre lumea din cartea acestuia.

Teatrul tăcerilor - Cristian Fulaș. forma tăcerii

Ar putea părea bizară plăcerea cu care am citit în ultimele două-trei zile noul roman al lui Cristian Fulas – "forma tăcerii" - a doua carte românească apărută în colecția Folio de la Editura Litera. Spun asta pentru că este un roman al morții mamei, o disecție a minților confruntate cu moartea, scris sub forma unei singure fraze în care se întretaie și se continua multiple perspective sub forma unor monologuri interioare. Primul și ultimul monolog îi aparțin mamei, înainte și după moarte, celelate sunt ale celor doi copii, ale altor rude sau ale unor cunoștințe aduse laolaltă de moarte.

Cristian Fulaș ne poartă, fără milă, prin amintirile, traumele, suferințele sau prin nepăsarea celor care iau cuvântul în tăcere. Prin gândurile lor expuse visceral, lipsite de măștile sociale. Atmosfera este apăsătoare, dar vibrantă în autenticitatea ei, personajele își umplu muzeele lor de tăcere cu nemulțumiri, vinovății, meschinării, invidii, răutăți, pierderi, porniri egoiste, regrete, dureri, goluri, alegeri greșite, judecăți absurde, lipsite de empatie. Gândurile lor clocotesc și țipă, dar în afara oamenilor e doar tăcere. Nimeni nu vorbește cu nimeni, fiecare plânge altceva. Adevărata față a oamenilor iese la iveală tocmai în momentele solemne când, teoretic, ar fi altceva de așteptat. Mozaicul de monologuri este extrem de intens emoțional și transmite o explozie de trăiri brute. Fluxul de conștiință fără respirație lasă impresia că nici durerea, nici gândurile nu pot fi oprite, nu pot fi ordonate. Scriitura este densă, iar limbajul uman  - uneori abrupt, alteori tandru - este limbajul adevărurile grele și deseori incomode ale vieții și ale morții.

Teribilă carte. Bântuitoare, da.

Jurnal tăcut

O floare rară,  găsită din întâmplare. Apoi am urcat fără să grăbesc pașii. Crăpături aspre ca niște întrebări uitate. Între o lume spartă și părul în vânt. Între praf și lumină. Între tăcere și zâmbetul care uită de pământ și se prinde de cer. Dincolo de trecutul urcat, o cămașă roz,  un rucsac, nicio întrebare și nicio grabă.

 

Un act de salvare – „Pe cărările omenescului” de Dana Pîrvan. Cronică scrisă de Mihaela Pascu-Oglindă

https://citeste-ma.ro/un-act-de-salvare-pe-cararile-omenescului-de-dana-pirvan/

 După cartea care analiza îndeaproape activitatea de critic literar a lui Mihail Sebastian, Sebastian și lumea lui, apărută la Editura Art în 2014, criticul literar Dana Pîrvan ne propune, în prezent, volumul de eseuri Pe cărările omenescului (Litera, 2025), o explorare empatică și profundă asupra recuperării omenescului din literatură și, prin literatură, din propriile vieți.

Nenumărate cărți semnate de scriitori români și străini sunt aduse laolaltă prin prisma unei analize care va (re)apropia cititorii de unele dintre cele mai importante opere care au în centrul lor umanul și regăsirea umanului. Mergând astfel pe „căile prin care se poate salva respirația vieții”, Dana Pîrvan explorează, „prin conștientizare și luciditate”, în toate aceste opere, cinci nuclee tematice: La umbra poveștilor în floare, Condiția orbului, Însingurarea – flux și reflux, Viața ca rătăcire, Un praf de zâne. Atemporalitatea iubirii. În opinia sa, „această «salvare» presupune mai ales conștientizare, luciditate, înțelegere, echilibru, posibilitatea de a depăși aparențele, iluziile, de a găsi acele repere ale realității lăuntrice sau exterioare care să permită stăpânire de sine, detașare, defensivă și posibilitatea de a schimba propria lume ori o mică parte din lumea cea mare”. Astfel, pentru autoare, „poveștile nu sunt viață care imită viața, ci chiar ieșire dintr-o viață ce pare fără ieșire”. Fiecare eseu în parte surprinde esența viziunii unei literaturi întregi care a încercat, sub semnătura unora dintre cei mai mari scriitori ai lumii (Mario Vargas Llosa, Burhan Sönmez, Ernesto Sabato, Jose Saramago, Bohumil Hrabal, Samuel Beckett, Jack Kerouac, Orhan Pamuk, Vladimir Nabokov sunt doar câteva nume din lista mult mai bogată pe care o veți regăsi în carte) să recupereze umanul din nefirescul vieții, să extragă ceea ce e mai viu din ceea ce se prăbușește sub greutatea istoriei, sub hazardul și imposibilul vieții.

Astfel, eseu cu eseu, redescoperim ceea ce, în literatura înaltă, a animat însuși scrisul: „la Mario Vargas Llosa, axul gândirii sale îl constituie ideea că literatura s-a născut din nemulțumire, din nevoia de a compensa un deficit de existență (…) Ficțiunea nu e scrisă ca să povestească viața, ci să-i adauge ceva”, scrie Dana Pîrvan, în vreme ce, pentru scriitoarea iraniană Azar Nafisi, „literatura este șansa de a ne revendica și de a ne păstra demnitatea, libertatea, identitatea, independența minții și a inimii”. Umanul se salvează în mod constant prin literatură, supraviețuirea individului se face prin supraviețuirea neîntreruptă a artei scrierii.

La Ernesto Sabato avem nu doar „o manifestare a lumii lăuntrice” și „o exorcizare a forțelor care îl hăituiesc”, ci o recuperare a omenescului într-o continuă examinare a celor mai importante dileme ale condiției umane: „singurătatea și moartea, speranța și disperarea, pofta de putere, căutarea absolutului, puterea inconștientului, simțul existenței, prezența și absența lui Dumnezeu, incapacitatea omului de a comunica cu ceilalți”. Pentru acest scriitor, notează Dana Pîrvan, „doar arta poate atinge atât culmea pasiunilor omenești, cât și abisurile lor cele mai tenebroase, motiv pentru care poate fi mai relevantă decât realitatea și devine «singura putere ce pare să ne salveze de efemeritate și de moartea inevitabilă»”. În literatura autohtonă, unul dintre exemple este scriitorul Gheorghe Crăciun, pentru care „literatura și viața se află mereu într-o relație de complementaritate, scrisul fiind unica salvare de la o «viață la gradul minus»” și pentru care, potrivit autoarei, „funcția descriptivă a cuvintelor este cel puțin la fel de importantă ca și aceea de a sublima existența în semnificație, având însă darul și mai ales puterea de a păstra fiorul vieții, emoția indispensabilă oricărui act de scriere autentic”.

Fiecare eseu ne oferă nu doar un filtru esențial prin care să privim și să înțelegem astfel de opere, ci şi unele dintre răspunsurile pe care au încercat, prin toate aceste cărți, să le ofere scriitorii de-a lungul timpului. Cele cinci nuclee amintite străbat astfel deceniile și sunt ingrediente esențiale în aprofundarea temei majore de recuperare și identificare a modalităților prin care literatura reușește să salveze „viața pierdută pe drum”, cum scrie Dana Pîrvan referindu-se la cărțile lui David Grosmann, care „stau mărturie că doar cuvintele aduc cu ele înțelegerea și acceptarea, pătrund realitatea dinăuntru, reînvie viața pierdută pe drum, căzută din timp, despărțind amintirea de durere și permițând astfel ființei să capete distanța înțelegerii care s-o lase să respire din nou”.

Referindu-se la condiția orbului, din acest nucleu nu putea lipsi, bineînțeles, opera lui Jose Saramago. Pe cărările omenescului oferă, și în această privință, un acces captivant nu doar pentru cititorul obișnuit, ci și pentru specialiștii de azi, la ceea ce reprezintă un fel atât de necesar de a înțelege literatura de la o distanță inevitabilă impusă de trecerea timpului. Astfel, amintește Dana Pîrvan, „orbirea devine posibilitate de a pătrunde în subconștient, aducând la lumină adevăruri obscure, obsesii profunde. Devine radiografie ce prinde petele albe de pe un trup negru, altfel invizibile. Coborâre în infernul dedublărilor, în tenebrele propriei lumi”, iar pentru Saramago, în „acest infern” mai au însemnătate tocmai „fărâmele de umanitate pe care omul le poate scoate la suprafață”, tocmai aceste recuperări, salvări, vindecări care își prelungesc existența sau cărora li se oferă o nouă șansă inclusiv prin lucrarea de față.

Mai apoi, avem la autori precum Alessandro Baricco (în Novecento), Bohumil Hrabal (în O singurătate prea zgomotoasă) sau la Julio Cortázar (în povestirea Insula la amiază), „păstrarea omenescului prin retragere, prin urmarea propriului drum într-o singurătate care protejează”, fiind amintit și Cees Nooteboom cu romanul Ziua morților în care, potrivit autoarei, e propusă „drept modalitate de păstrare a omenescului viu, distanțarea prin însingurare, ieșirea din cadru și, implicit, privirea aruncată înspre lume dintr-o zonă aflată în spatele scenei pe care oamenii își beau, inconștienți, porția zilnică de teroare”. Consider astfel că, fără îndoială, fiecare cale de recuperare a omenescului se reflectă nu doar în literatura de specialitate, ci și în abilitatea cititorului obișnuit de a recunoaște prin lectură și de a prelua, în propria viață, toate aceste căi de aducere la suprafață a acestor „fărâme de umanitate”, a ceea ce contează cu adevărat.

Fuga este o „altă posibilă cale de salvare a omenescului” și poate cel mai grăitor exemplu este cel amintit în volumul prezent de eseuri. În Cartea fugilor de J.M.G. Le Clézio, „evadarea prin fugă” este „tridimensională”, „acoperă spațiu, timp și mai ales conștiință, se dorește a fi nesfârșită, presupune succesiune infinită de creație și distrugere”. Mai apoi, la Jack Kerouac, „căutarea sensului și a umanității, a aventurii care să-i ofere vieții autenticitate reprezintă miza evadărilor sale rebele”. Unul dintre eseurile preferate amintește de două dintre romanele scrise de Yann Martel: Viața lui Pi și Munții Înalți ai Portugaliei. Despre acesta din urmă, criticul literar Dana Pîrvan scrie cu la fel de multă finețe și erudiție în fragmentul următor, pe care nu am vrut să-l fărâmițez în niciun fel, tocmai pentru a reda amplitudinea expresivă, definitorie pentru întreaga carte a autoarei:

„Din amestecul de literatură, religie și misticism se nasc trei povești legate prin fire subtile, cu elemente suprarealiste ori care țin de realismul magic. Toate acestea îl provoacă pe cititor să caute el însuși, necontenit, sensuri. Un cimpanzeu imaginar sau real prezent în toate trei poveștile, imaginea miticului rinocer indian, o valiză cu diverse obiecte, rude sau cunoștințe care fac legătura între cei trei bărbați, mersul cu spatele la lume, drumul lăuntric străbătut de fiecare în singurătate, încercarea fiecăruia de a păstra ceea ce a iubit, credința negată sau asumată, ținutul Munților Înalți ai Portugaliei (lipsit de munți) sunt o parte dintre firele ce țes desenul din covor, un desen ce se adâncește parcă pagină cu pagină, tocmai în momentele în care ai impresia că suprafața e netedă, că simplificarea e sigură. Nu de puține ori, când te aștepți mai puțin, zâmbetul încremenește. Chiar și în ultimele rânduri ale cărții.”

Universul recent construit odată cu această carte are multiple straturi și nu se epuizează de la o primă lectură, oferind însă o multitudine de chei de înțelegere a lecturii și, în egală măsură, de reajustare a propriei vieți în funcție de propria narațiune.

Tema finală inclusă pe lista celor cinci nuclee amintite de la bun început e dragostea, cea pe care „câteva mari cărți ale literaturii universale o consideră cea mai frumoasă cărare prin uman”. Astfel, Calendarul unei vechi iubiri de Andreï Makine, Scrisori către Vera de Vladimir Nabokov sau Muzeul inocenței de Orhan Pamuk sunt doar câteva titluri din care e extrasă constant, prin lectură sau relectură, „puterea iubirii de a se opune atrocităților istorice sau cotidiene”.

Analiza profundă realizată de Dana Pîrvan ne invită să regăsim, prin literatura universală și națională, esența umanului, într-o permanentă luptă cu limitele impuse de istorie, societate și existența însăși. Redescoperim astfel fiecare carte amintită în volumul de eseuri Pe cărările omenescului ca un act de salvare a omului, o cale de recuperare a autenticității și de redescoperire a sensurilor fundamentale ale vieții. Literatura rămâne un refugiu esențial și o formă de rezistență a spiritului uman în fața fie a unei realități interioare din ce în ce mai fragile, fie în mijlocul unui întuneric care înconjoară uneori realitatea exterioară. Iar cărările pe care putem merge pentru a recupera omenescul devin astfel singurele care ne pot reda speranța și care ne pot recupera spiritul.

Dana Pîrvan, Pe cărările omenescului, Editura Litera, nr. pagini: 208, anul publicării: 2025

Zîmbetul cel mai ambiguu

 

(c) Cătălina Flămînzeanu

https://www.observatorcultural.ro/articol/zimbetul-cel-mai-ambiguu/

Sînt dependentă nu doar de cărți, ci și de zîmbete și soare. Bine, și de mare. Soarelui îi zîmbesc cel mai des, mai ales cu un zîmbet nevăzut ce mă străbate cu viteza luminii din el. M. îmi spune că sînt o șopîrlă. O trec pe lista pasiunilor.

Cu o carte pe o insulă din Grecia, așa mi-aș dori să fiu de cele mai multe ori cînd nu vreau să fiu unde sînt. Să văd lumea în alb-albastru. Să ascult valurile în liniștea nopții, să am motocicleta la îndemînă, pentru briza dimineților încă răcoroase. Sau pe malurile cu primăvară ale Senei, unde m-am imaginat toată copilăria, de cîte ori deschideam manualul de franceză. Merge și kilometrul 0 din Paris, peste drum de Notre-Dame, în librăria aia teribil de prietenoasă, cu atmosfera ei de poveste, cu istoria vie a locului și a oamenilor, cu colțul cititorilor și cu o mulțime de cărți grozave pe care, dacă vrei, ți se pune ștampila frumoasei Librării „Shakespeare and Company“. Și să nu uit citatele de pe pereți. N-am cum să nu zîmbesc în fața lor.

 Cînd m-am întors din Marrakech, mi-au lipsit mai ales fețele zîmbitoare ale oamenilor de acolo, poveștile depănate cu ei la cîte un ceai, pe care ți-l pregăteau cu plăcere nedisimulată. Mi-am dat seama cît de importante deveniseră pentru mine cînd, revenind în București, am intrat în magazine.

Îmi plac și întîlnirile întîmplătoare care aduc instinctiv cu ele zîmbete sau frînturile de viață pe care le surprind în treacăt și care mă fac să zîmbesc pe termen nelimitat. Un el și o ea vorbind, printre mașinile din parcarea unui hotel. Dintr-odată, se transformă într-o pereche de dansatori. Cîțiva pași de dans, pe un ritm simțit doar de ei, apoi se despart rîzînd cu poftă și pornesc în direcții diferite. Și acum, ca și atunci, zîmbesc cînd imaginea lor mi se strecoară printre gînduri. Mi-au fost dragi, își grădinăreau frumos viața din realitatea imediată. O doamnă de 50-60 de ani citește în metrou. Și are cartea în copertă de plastic. O copertă de caiet. Albastră. Zîmbesc unor amintiri ce par din altă viață. Stau pe o bancă într-un parc și citesc. Prin fața mea trece un tînăr pe o bicicletă. Ridic instinctiv capul și îl urmăresc cu privirea. Văd că are doar un picior. Tricou negru și păr lung. Zîmbesc lung în fața frumuseții care te ia uneori prin surprindere.

Ar mai fi și tandrețea pisicilor, surprizele pe care mi le fac copiii, oamenii în prezența cărora pot fi eu, fără rezerve. Mîncarea bună și un pahar de vin. Florile de primăvară. 

Îmi place să privesc înapoi cu zîmbet întreg. Iar dacă îmi surprind în oglinzi sau în geamuri o vreme mai îndelungată chipul lipsit de zîmbet, musai trebuie să fac o schimbare în viața mea.  Contează ce ducem cu noi. Asta e toată povestea. Și îmi mai plac versurile lui Cesare Pavese: „Zîmbeşte singură/ zîmbetul cel mai ambiguu/ mergînd pe stradă“.

Literatura, frumusețea, umanul

https://www.observatorcultural.ro/articol/literatura-frumusetea-umanul/

 Jurnalele lui Radu Vancu se așază între acele cărți rare prin care timpul trece fără să le atingă, pentru că autorul se pricepe de minune să proiecteze concretul momentului pe un fond universal și atemporal, atît etic, cît și estetic. 

Fiecare pagină din volumul Boala & războiul. Jurnal. 2020-2024 fascinează prin ușurința și subtilitatea asociațiilor pe care Radu Vancu pare să le scoată din buzunar, la întîmplare, în timp ce se plimbă pe drumul cu sens dublu dintre viață și literatură. Evident, în spatele acestei sprinteneli ideatice se întind o erudiție lipsită de ostentație și o conștiință etică ce își păstrează coordonatele.

În primele patru pagini, de exemplu, Radu Vancu consemnează un vis, niște inspecții de grad, cafeaua băută într-un Starbucks unde își scrie poezia abandonată o vreme, o replică a lui Sebastian, sechestrarea pandemică sau o însemnare legată de dietrologie, știința de a discuta nu ce se află la vedere, ci nevăzutul care este mult mai important. Notațiile sale par niște fire întîmplătoare dintr-un jurnal al faptului divers din zona contingentului și din zona propriei intimități familiale sau livrești, însă Radu Vancu practică tocmai această știință a înțelesurilor ascunse ochiului grăbit. Balansul între realitate și literatură, surprinderea realității primare și gîndurile pe marginea unor cărți se unesc într-o viziune unitară asupra valorilor umane, mai ales că Radu Vancu este un scriitor care crede încă în om, în ideea că frumusețea există și salvează, dar și în puterile nebănuite ale literaturii.

Jurnalul este o pledoarie insistentă pentru frumusețe, pentru literatură, empatie, sinceritate și blîndețe, chiar dacă sau mai ales pentru că segmentul de realitate la care se raportează este unul tragic: epidemia de coronavirus și războiul din Ucraina.

Devenim oameni prin contemplarea frumuseții, scria Gaia Vince, mai ales pentru că, în ciuda subiectivității ei intrinseci, ne influențează evoluția, ne schimbă viața, iar cele mai mărețe înfăptuiri ale omului au în fundal frumusețea. Deopotrivă instrument individual și social, etic și estetic, în paginile lui Radu Vancu frumusețea are puterea de a oferi bucurie pură, de a consola, de a intensifica, de a da semnificație și scop vieții, de a crea speranță. Deloc întîmplător sau paradoxal, frumusețea apare adesea în strînsă legătură cu suferința: „Stăm în casele noastre, printre cărțile noastre, cu toată muzica& toate filmele lumii la îndemînă – și ne plîngem de parcă ne-am afla în infern. Nu rezistăm fără suferință. Nu știm cum să nu transformăm Paradisul în Infern. Probabil fiindcă numai așa putem secreta frumusețe; și, de dragul frumuseții viitoare, sîntem dispuși să secretăm oricîtă suferință. […] Frumusețea e, cred, răspunsul la întrebarea lui Dante: ne întoarcem mereu la suferință fiindcă numai în miezul ei e posibilă frumusețea […] Frumusețea e grea – fiindcă, pentru a o vedea, trebuie să mergi pînă în miezul suferinței. Prin urmare, echilibrul nu e posibil – și nici nu e dezirabil. Frumusețea, ca și suferința, e un exces; și arta, prin urmare, e musai să fie un exces“. Puterea lui Radu Vancu de a admira („Numai cine admiră știe cu adevărat să vadă îngerii din literatură“) și de a pune în cuvinte încîntarea naște, la rîndul ei, o frumusețe ce permite intensificarea umanului, funcționînd ca busolă spirituală, reazem sau adăpost.

Oricine se mai întreabă la ce bun literatura poate conspecta realmente acest jurnal al lui Radu Vancu, iremediabil convins de „hipergravitația literaturii“, de forța ei fizică de a trage totul în jurul cuvintelor, văzutul și nevăzutul, umanul și divinul, frumusețea. Spicuiesc cîteva idei: „exact asta e marea promisiune a literaturii: că, dacă o vei iubi suficient de pătimaș și profesionist, vei putea sări cîndva peste propria umbră. Direct în inima altor mari umbre“; „orice carte care îți arată că literatura e mai mult decît literatura e cea-mai-mare-carte-din-lume. Așa cum fiecare om sau personaj (nu prea fac diferențe între ele) care-ți arată că omul e mai mult decît omul (Leopold Bloom face asta cu asupra de măsură) face lumea să merite să existe“; „De la omenesc-prea-omenescul Bloom am învăţat ceva ce ar putea fi mottoul literaturii întregi: Umanizați, umanizați, tot rămîne ceva“; „Nu știu dacă literatura e demisia din specie – sau tocmai documentul supraviețuirii împotriva ei“; „Pentru Stanca, excesul de frumusețe al poeziei însemna literalmente ieșirea din infernul politic“; „Să-ți ții creierul ca pe o lupă deasupra creierului, inima ca pe o lupă deaspura inimii – pînă se aprind. E singurul sens al literaturii“; „numai cu gura plină de sînge se poate vorbi despre distruși&despre frumusețe. Gurile tefere care vorbesc despe frumusețe nu  știu despre ce  vorbesc. (Așa cum inimile tefere nu știu despre ce vorbește literatura.)“; „Literatura e și o expresie a corpului, inclusiv a celui bolnav. Nu doar în sensul că e un tip de frumusețe care originează într-un corp și tinde să se integreze în altul, dar şi pentru că e o expresie a felului în care un corp se mişcă printr-un mediu și interacționează cu el. Cred că de asta şi mergem la întîlniri fizice cu scriitori: pentru a vedea cum se mişcă prin lume acel corp care produce frumusețea. Ecranele reduc inadmisibil de mult din prezența acelui corp“; „Poezia e mereu o expediție a celor care caută periferia, știind că acolo e centrul“. Literatura este privită și ca reînviere a morților iubiți, iar poezia ca o mască purtată pentru a putea supraviețui.

Credința nedezmințită în puterea poeziei, în hipergravitația literaturii și în puterea ei de a construi comunități și memorie comună sau de a-l face pe individ să se simtă relevant este susținută și prin evocarea și (re)interpretarea admirativă a unor scriitori ce reprezintă pentru Radu Vancu repere livrești și, de cele mai multe ori, și umane, morale: Dante, Vergiliu, Borges, Mircea Ivănescu, Nichita Stănescu, Emil Brumaru, Dostoievski, Nabokov, Celan, Radu Stanca, Matei Călinescu, Ion Vianu. Este o încîntare și o provocare să îi revizitezi prin ochii lui Radu Vancu. Dar este mult prea puțin spus, căci fiecare pagină are puterea de a-i deschide cititorului noi întrebări despre sine și despre lume, îl face să caute o carte sau un scriitor ori să recitească niște pagini. Toate însemnările din jurnal sînt astfel orchestrate, încît fie zîmbești admirativ, fie cazi pe gînduri.

Pandemia, războiul, viața cotidiană, familia, prietenii, excursiile, muzica, literatura, viața de profesor universitar, problemele de sănătate, însemnările despre romanul care urmează să apară sau Sebastian hrănind pisicile sînt o parte dintre cioburile zilelor pe care Radu Vancu le strînge și, odată resimțit esențialul, le reconfigurează desenul și culoarea. Astfel se scot la suprafață continuitățile unei vieți („Adevărul e ceea ce continuă“), iar darul pe care îl oferă implicit jurnalul este narațiunea unei vieți supuse unei autoreflecții intense, imortalizarea intensității inefabile a vieții. Literatura reordonează lumea din jurul ei, construiește, ca la Matei Călinescu, un sens în miezul nonsensului, creează prezență și continuitate, transformă literele în frumusețe și salvează, grație lucidității și empatiei, nu doar cuvintele, ci și umanul. 

Radu Vancu, Boala & războiul. Jurnal. 2020-2024, Editura Polirom, Iași, 2024, 440 p.

Jón Kalman Stefánsson - „Dă-mi întunericul și voi ști unde e lumina“

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/da-mi-intunericul-si-voi-sti-unde-e-lumina/

Literatura lui Jón Kalman Stefánsson este inconfundabilă, în special prin amestecul de proză și poezie care conferă profunzime și îi permite autorului să sondeze zone ascunse ale sufletului omenesc, într-un mod plin de sensibilitate și extrem de sugestiv, romanele sale oferind o scriitură plină de frumusețe și de neașteptat. 

Absența ta e întuneric, cel mai recent roman al său, tradus din islandeză la Editura Polirom de către Ovio Olaru, începe cu apariția misterioasă a unui bărbat fără nume, într-o biserică dintr-un fiord al Islandei rurale. Este un bărbat amnezic, care și-a pierdut complet orientarea, iar prezența unui străin îl face să se simtă inconfortabil. Această figură misterioasă îl va însoți într-o călătorie de descoperire. Știe doar că îi e îngrozitor de dor de cineva: „Cu alte cuvinte, cineva sau ceva a reuşit să-mi șteargă radical viața din memorie, dar nu și dragostea. Să însemne asta că dragostea este mai puternică decît moartea, că supraviețuiește tuturor lucrurilor și că numai ea se poate deplasa între universuri?”.

Mai întîi, o localnică îl ajută să se reîntîlnească cu sora ei, al cărei zîmbet îi pătrunde pe de-a-ntregul ființa și creează o punte prețioasă cu trecutul. Apoi, în timp ce ascultă poveștile ei despre generațiile trecute, se scufundă încet într-o istorie care se întinde peste secole, spunînd povești despre oamenii care au iubit, au pierdut, au luptat, au supraviețuit și au murit în fermele izolate, bătute de vînt, și în satele mici din vestul Islandei, al cărei peisaj uimitor și neiertător a influențat de secole viața obișnuită a locuitorilor săi, supraviețuirea acestora putînd trece drept a opta minune a lumii.

 O piatră funerară din cimitirul bisericii poartă inscripția „Absența ta e întuneric“, introducînd cititorul într-o lume a pierderii, a tristeții, a absenței care schimbă cursul existențelor și relația omului cu ceilalți și cu sine. Oamenii care îl cunosc i se dezvăluie prin poveștile pe care le spun, povești  ale prezentului, dar mai ales ale trecutului. În fiecare poveste sînt împăturite alte povești. Despre sine află că e scriitor, iar scrisul și povestea apar ca remedii ale uitării, ale morții. În roman, bunicii le spun nepoților poveștile lor de viață, iar Halldor salvează trecutul de la uitare, înregistrînd poveștile oamenilor mai în vîrstă din fiord și din zonele din nord. „A uita înseamnă să trădezi viața“, spune un personaj, iar altul știe că „persoana care își taie propriile rădăcini, care le pierde și fuge de trecut nu mai are nici un refugiu în această lume“. Așadar, spune un personaj: „Scrie. Pentru că moartea este doar un alt nume pentru uitare“, autorul fiind convins că „a scrie înseamnă a descoperi ceea ce e ascuns: în viață și în oameni“.

Toate personajele care i se dezvăluie prin povești sînt oameni care au ieșit de pe linia dreaptă a existenței, oameni scindați între responsabilitate și dragoste, captivi în ezitarea vieții. Germanul Hölderlin l-a influențat puternic pe Jón Kalman Stefánsson, dragostea fiind o temă preferată de cei doi. Unul dintre personaje, preotul Pétur, îi scrie mereu scrisori lui Hölderlin. Viața îi scrie morții. 

Iubirea este pentru personajele din acest roman cea mai puternică forță din univers, plină de frumusețe, dar și de brutalitate. Îi lovește și pe cei singuri, dar și pe cei căsătoriți și poate fericiți, fără ca aceștia să se poată opune. Omul e la mîna dragostei, care îl face să se întrebe dacă trăiește viața pe care și-o dorește, dacă este cu adevărat fericit. Din viața acestor oameni dispar siguranța și căldura, iar fericirea nu vrea să fie un scut precum carapacea țestoasei. Dragostea, care nu are voie să fie văzută, se transformă în materie întunecată. Tristețea conștientizării dispariției iubirii și a neputinței de a păstra căldura atingerii celuilalt se ghemuiește în întrebări fără răspuns: „unde s-a dus iubirea, de ce nu am putut să o păstrez?“.

Toate poveștile au în centrul lor dragostea interzisă. Oamenii luptă să reziste tentației sau să-și depășească frici ori prejudecăți. O temă-cheie a romanului este găsirea curajului de a lua decizii dificile: „este maturitate sau timiditate să te mulțumești cu soarta ta? Este responsabilitate sau lașitate?“. Oamenii trebuie să decidă dacă să rămînă sau să plece, să vorbească sau să tacă pentru totdeauna.

Viața lor e plină de întrebări: „Este, aşadar, mereu un păcat și o slăbiciune nesăbuită să-ți urmezi inima, să mergi încotro îți arată acul tremurător al busolei sale, chiar dacă asta înseamnă că lumi întregi vor pieri? Calule și cerule, spuneți voi ce este mai nobil, să sugrumi vocea inimii în speranța că lumea va rămîne neschimbată sau să apuci sentimentele aşa cum vin, să li te supui total, schimbînd astfel existenţa în incertitudine? Să-ți sufoci inima, sacrificîndu-te, ba chiar trădîndu-te pe tine însuți, sau să trăiești întreg, urmînd busola inimii?“; „Poate că viața e mereu dificilă. Chiar şi la lumina soarelui rămîn în noi văi întunecate. Să fie ăsta prețul pe care trebuie să-l plătim pentru a fi oameni?“; „cît de mult sîntem, de fapt, ceea ce sîntem?“; „Dacă drumurile duc în toate direcțiile, atunci mereu există o cale de evadare, oriunde te-ai afla, nu?“; „Nu se poate să trăiești fără ca măcar o dată în viață să arunci totul la gunoi. Așa să fie?“; „Mă gîndesc că dacă nu ştii să săruți din naştere, trebuie să înveți, așa și cu poezia. Trebuie să înveți s-o citești. Mundi: Vrei să spui că un poem este un fel de sărut?“; „Cum să lași întunericul în urmă?“; „Poate că viața e mereu dificilă. Chiar şi la lumina soarelui rămîn în noi văi întunecate. Să fie ăsta prețul pe care trebuie să-l plătim pentru a fi oameni?“. O atenționare din fundal planează asupra tuturor: „Dar ia bine aminte, că uneori întrebările sînt viața, iar răspunsul la ele e moartea, așa că pășește cu grijă pe acest pămînt, omule!“.

Ca un refren revine ideea vieții ca paradox. Oamenii au de ales între două căi, dar indiferent ce aleg, se creează o gaură neagră undeva și pleacă mai departe cu găurile negre în ei. Iar dacă nu iau o decizie, rămîn paralizați. E complicat să trăiască pentru că sînt puși în fața a două opțiuni și ambele presupun pierdere. Nu contează pe care o alegi, spune Kierkegaard prin vocea unui personaj, le vei regreta pe amîndouă. Și atunci cum ar trebui să-și trăiască viața? Să mai îndrăznească să viseze, dacă visurile nu se pot împlini niciodată? Paradoxul este și al vieții care fuge de moarte, dar mereu înspre ea, dar și al iubirii care devine trădare.

În toate cărțile lui Stefansson, legătura dintre oameni și natura în mijlocul căreia trăiesc este una organică. Paradoxul fericirii îmbibate de tristețe nu este doar al vieților omenești, ci și al naturii care este deopotrivă frumusețe și asprime: „«Landă» e un cuvînt frumos. Dar landele sînt locurile unde pămîntul se înalță ca dintr-o dorință de a ajunge la cer. Un cuvînt frumos, deşi uneori echivalent cu singurătatea, vremea rea, greutățile și ceața în care te pierzi, dar și cu libertatea, liniştea şi visurile, iar cele mai bune lande au lacuri pline de păstrăvi şi pîrîiaşe care curg liniştite printre tufe şi iarbă. Nu sînt multe lucruri pe lumea asta care să întreacă sentimentul de a sta întins între mușuroaie pe o landă islandeză, de a sta întins şi de a deveni una cu cerul şi cu mirosul de urzică, de iarbă; atunci simți că ai trăit, că ai existat, asta dacă pămîntul nu e umed și rece, dacă nu plouă sau nu bate atît de tare vîntul, încît cel care traversează landa călare îi mulțumește îngerului păzitor că n-a zburat de pe cal ca o hîrtie“.

De paradox nu scapă nici scrisul: „Cel care ştie totul nu poate scrie. Cel care ştie totul îşi pierde capacitatea de a trăi, pentru că incertitudinea este cea care îi împinge pe oameni înainte. Incertitudinca, frica, singurătatea și dorința. Ca să nu mai vorbim de paradox. Nu ştii prea multe, e adevărat, dar cînd scrii vezi prin ziduri, prin dealuri şi munţi. Vezi cum se divid celulele, îl vezi pe preşedintele Statelor Unite trădîndu-şi poporul, auzi cuvinte de dragoste şoptite în celălalt capăt al ţării, auzi pe cineva plîngînd în altă parte a oraşului. Vezi cum soția îşi părăseşte soțul şi cum soțul îşi înşală soția. Auzi plînsul lumii. Ăsta e paradoxul, asta e responsabilitatea şi asta este înțelegerea. Nu poţi scăpa de ele şi, prin urmare, trebuie să continui“.

Poezia, intertextualitatea și substratul filozofic din romanele sale sînt însoțite și de muzică. Există o muzicalitate a frazei, dar și trimiteri explicite la muzică, Absența ta e întuneric terminîndu-se cu un Playlist al morții în care se regăsesc toate melodiile din carte. Muzica, pe de o parte, îi oferă cititorului acces la peisajele interioare ale personajelor, iar pe de altă parte, asigură legătura peste ani între oameni, este ca o comunicare din viitor, de cîte ori fiul va asculta melodiile pe care i le pusese tatăl cînd era mic sau pe care le cîntaseră împreună, își va avea tatăl alături. Limbajul scrierilor sale devine în profunzime și muzică. Autorul nu poate să scrie, fără să introducă muzică în text, și nu de puține ori cititorul citește versuri ale unor melodii celebre inserate deloc întîmplător în acțiune, în gîndurile personajelor.

Multe personaje sînt mînate de o neistovită dorință de cunoaștere și se simt prinse ca într-o menghină, între responsabilitatea față de familie și dorința irepresibilă de a evada, de a se simți fericiți. Pe de altă parte, se remarcă un permanent dialog între viață și marea literatură. Poveștile de viață se derulează împreună cu personaje sau versuri din alte cărți. În romanul Între cer și pămînt, un adolescent moare înghețat pe un vas pentru că uitase să-și ia pufoaica, preocupat fiind de Paradisul pierdut al lui Milton. În Tristețea îngerilor, băiatul citește Othello. În Absența ta e întuneric, o fată lasă totul deoparte de dragul privirii din ochii albaștri ai unui băiat și pleacă spre el cu versurile lui Neruda și cu Iubita locotenentului francez, iar preotul îi scrie scrisori lui Hölderling. 

Tandrețea se strecoară în cele mai neașteptate momente și sub cele mai surprinzătoare forme: pescarii ascultă Miles Davis, un bărbat își încalcă principiile și fură o tavă, știind că astfel o va face fericită pe femeia iubită. O tînără renunță la tot pentru o privire, pentru frumusețea unor ochi albaștri, „iar prin asta nu lasă viața să înțepenească definitiv“. Un bărbat poartă șosete cu nume de poeți sau cu versuri inscripționate pe ele. Pétur le mulțumește păsărilor care se întorc primăvara pentru că le amintesc oamenilor că viața învinge mereu, că întunericul nu poate învinge lumina primăverii. Tot el călătorește șase ore pe cal pentru a-i duce două cărți femeii care scrisese un articol despre rîme, privite drept gînduri ale lui Dumnezeu.

Vraja povestirii, care șerpuiește prin timp și spațiu, prin cotloanele iubirii crude, îl duce totuși pe cititor într-un punct luminos. Dacă absența este întuneric, memoria poate deveni lumină și există mereu o soluție, iar lumile se pot schimba uneori printr-un singur zîmbet.

Jón Kalman Stefánsson, Absența ta e întuneric, Traducere din islandeză și note de Ovio Olaru, Editura Polirom, colecția „Biblioteca Polirom“, Iași, 2025