Istanbul. Sandvișul cu pește

Balık ekmek (peștele-pâine, sandvișul cu pește) face parte din viața cotidiană a Istanbulului încă din secolul al XIX-lea. Pescarii de pe Bosfor sau din Golful Golden Horn prindeau peștele și îl preparau direct la grătar, pe barcă, apoi îl serveau imediat pe pâine crocantă celor care treceau pe mal sau pe poduri. Noi nu l-am mâncat de pe barcă, ci de lângă podul Galata, seara, când apa își strângea luminile, iar moscheile se aprindeau tainic în aerul sărat și în fosnetul orașului cu care am simțit că împărțim aceeași seară.

Istanbul. Sucul de rodie

 

Uneori, dimineața, mai fac câte un ceai de rodie, în amintirea celui mai bun suc de rodie băut în dimineața însorită a Anului Nou, la Istanbul.  Roșul lui intens ca o promisune nerostită, rămășițele de sâmburi striviți, gustul care te îndemna să iubești și mai mult viața. Îmi plăcea sucul de rodie, proaspăt stors cu presa manuală, încă din Maroc. Dar cel din povestea trăită la Istanbul l-a întrecut. Poate tocmai datorită poveștii. Și datorită pisicii care torcea a timp încetinit. Și poate datorită zăpezii incredibile care a început să cadă după ce l-am terminat. Și poate celor 17 km hoinăriți pe jos în acea zi de savurat orașul, pe îndelete totuși, cu alte povești și mult râs printre ziduri vechi, la adăpostul căldurii tandre, ce îmblânzea frigul de afară.

Annie John – romanul unei despărțiri

 

Născută în 1949, în Antigua, Jamaica Kincaid a crescut într-o societate colonială dominată de valorile britanice, experiență care va marca decisiv literatura ei, alături de relația dificilă cu propria mamă. Plecată din insulă la doar 16 ani, Kincaid va deveni una dintre cele mai incomode voci ale literaturii postcoloniale, interesată de felul în care puterea se insinuează atât în istorie, cât și în spațiul intim al familiei.

Bazat pe elemente autobiografice, cu acțiunea plasată în Antigua anilor ’50, o insulă aflată încă sub dominație colonială britanică, romanul Annie John (1985) urmărește copilăria și adolescența unei fete inteligente, sensibile și nonconformiste, accentul câzând pe relația complexă cu mama ei. Desprinderea dureroasă de aceasta se dovedește singura șansă de a-și construi o identitate proprie, dincolo de educația plină de prejudecăți de pe insulă.

Romanul surprinde, fragmentar, copilăria fericită, când mama și fiica par o singură ființă, primele experiențe școlare, în care Annie este elevă exemplară în fața profesorilor, dar are un comportament considerat condamnabil de adulți atunci când scapă de supravegherea lor, descoperirea corpului, a sexualității și a prieteniei, toate trăite pe ascuns, confruntarea cu mentalitatea agresivă și disprețuitoare a băieților, trădarea - Annie însăși încălcând, în mod repetat, ideea de prietenie, boala care durează câteva luni, asemenea ploii ce oprește în loc viața insulei și, în final, plecarea de pe insulă, o dezrădăcinare ce ar trebui să-i aducă libertatea de a trăi după propriile reguli.

Scrisul Jamaicăi Kincaid este în același timp poetic și neiertător, traversat de furie, tandrețe și o profundă conștiință a identității. Dragostea inițială dintre mamă și fiică se transformă treptat într-o relație dominată de control, reproș și resentiment. În primii ani, cele două par o singură ființă: dorm împreună, se îmbracă la fel, se spală împreună, împărtășesc iar și iar povestea fiecărui obiect păstrat de mamă într-un cufăr. Mama este centrul universului afectiv al copilului, iar casa un spațiu al siguranței absolute.

Însă, odată cu apropierea adolescenței, mama începe, gest cu gest, să se retragă, să impună reguli, distanțe și să pregătească parcă marea despărțire. Dragostea se transformă în autoritate, apropierea în control, iar adolescenta se simte respinsă, abandonată, încercând o vreme să apere, măcar în ochii celorlalți imaginea idealizată a mamei. Annie nu înțelege imediat ce i se întâmplă, dar resimte schimbarea ca pe o trădare. Furia care se naște din această pierdere este profundă și adesea mută, dar va modela întreaga ei relație cu lumea.

Citind Annie John, ai senzația unei copilării care se rupe încet, aproape fără zgomot, dar iremediabil. Maturizarea este determinată de  pierderea unei iubiri absolute, a siguranței de a fi „una” cu mama, a unei lumi în care totul părea încă la locul lui, și, pagină cu pagină, simți tristețea și furia adâncite în corp, în suflet, în privirea cu care va fi iremediabil învăluită lumea.

Jamaica Kincaid, Annie John, Traducere și note de Anca Dumitru, Humanitas Fiction, Raftul Denisei, 2025

Zsömle s-a dus, László Krasznahorkai

În Zsömle s-a dus, László Krasznahorkai își surprinde cititorii obișnuiti cu gravitatea apocaliptică a romanelor sale anterioare prin tușele groase de satiră și de ironie acidă, prin spiritul jucăuș ce adâncește absurdul realității.

Un bătrân electrician de 91 de ani, retras într-un sat uitat de lume alături de câinele său, ajunge fără voia lui în centrul unui delir colectiv, fiind revendicat drept posibil moștenitor al tronului Ungariei.

Planurile lui Józsi de a trăi în singurătate sunt date peste cap de o serie de personaje excentrice, în principal monarhiști fanatici culeși din diverse categorii sociale, care îl descoperă și încearcă să-l convingă să revendice tronul Ungariei ca descendent al Casei Árpádiene, dar și al lui Genghis-Han. Așa cum se străduiesc să-l convingă să pună lemne pe foc sau sa se plimbe, ca nu cumva să moară înainte de a-i lua locul lui Orban.

Premisa absurdă devine pretext pentru o critică acidă a mitologiilor politice, a fanatismului ideologic, a nevoii de a găsi un erou salvator și poate un sens într-o lume epuizată.

Apocalipsa vine de data asta ca o farsă ideologică, iar fanatismul e grotesc, în timp ce delirul colectiv nu mai e tragic, ci ridicol.

Traducere de Ildikó Gábos-Foarță

Anansi. World Fiction

Editura Trei

Tăcerea care apasă: despre „Ce nu poate fi rostit”, romanul lui David Szalay

 

Prima carte pe care am citit-o după Gaudeamus a fost romanul Ce nu poate fi rostit de David Szalay, distins recent cu Booker Prize și apărut la Editura Trei, în traducerea Ancăi Bărbulescu. L-am terminat aseară și a rămas în mine cu o intensitate greu de formulat, nu doar prin povestea traumatică a lui István – o poveste care te ține prins până la ultima pagină (și dincolo de ea) –, ci și prin forța stilului minimalist, alcătuit din fraze scurte, directe, lipsite de orice ornament.

Dialogurile și discursul interior ale lui István sunt drastic reduse; mai ales la început, răspunde sec, tăcut, cu „OK” sau cu monosilabe. În această austeritate se concentrează însă o încărcătură devastatoare: neputință, vinovăție, incapacitatea de a înțelege până la capăt ce i se întâmplă, dificultatea comunicării, lipsa de încredere în ceilalți și în sine. Tăcerea spune mai mult decât ar putea spune vreodată explicațiile.

Traumă, abuz, sexualitate, corporalitate, vulnerabilitate, (in)adecvare, masculinitate, paternitate, iubire, migrație, pandemie, război, alienare, tăcere și nevoia de a fi văzut – toate se amestecă firesc într-o narațiune care avansează adesea prin elipse, prin fragmente, prin lucruri nespuse. Este un roman care îi cere cititorului să participe activ: să completeze, să interpreteze, să simtă. Să stea în fața a ceea ce, uneori, nu poate fi rostit.

În Țara Ideilor: filosofia ca formă de viață

 Amestec de ficțiune și filosofie, „Alice în Țara Ideilor. Cum să trăim?” de Roger‑Pol Droit (Editura Trei, traducere de Claudiu Constantinescu) ne propune o călătorie inițiatică prin istoria ideilor , nu pentru a colecționa nume de filosofi sau școli de gândire, ci pentru a înțelege în ce fel ideile, argumentele și obiecțiile ne pot ajuta să trăim mai bine. 

Protagonista este o adolescentă din lumea de azi, are telefon mobil și este preocupată de salvarea mediului, de sigurătatea digitală, de excesul de zgomot și de informație, de sensul vieții. 

Țara minunilor în care ajunge ea este de data aceasta țara ideilor de care, inițial, nu crede că oamenii mai au nevoie. Cu ajutorul unor făpturi de minune - doi șoareci, un cangur sau Zâna Obiecției - ajunge să-i cunoască pe Socrate, Platon, Epicur, Diogene, Kant, Nietzsche, Freud, Buddha etc. Are patruzeci de întâlniri-aventură grație cărora cunoaște, într-un mod accesibil, ludic și relaxant, diverse perspective filosofice și, odată cu ea, și cititorul. 

 Filosofia devine artă de a trăi, calea de a învăța să privești nuanțat și profund viața, să pui întrebări, să te miri, să-ți alegi răspunsurile în mod rațional, să-ți formezi o atitudine critică și creativă, să cauți echilibrul, să te îndoiești, să conștientizezi limitele libertății și importanța responsabilității. Alice în Țara Ideilor e o pledoarie pentru reumanizarea gândirii și pentru păstrarea speranței în mintea omenească, marele său avantaj fiind acela de a fi scrisă într-o manieră jucăușă, cu umor, mizând pe simplitate și pe emoție. O carte despre curajul de a nu ști, despre bucuria întrebării, despre frumusețea unui gând care rămâne deschis.

https://www.edituratrei.ro/carte/alice-in-tara-ideilor/14164/

Colm Tóibín, Long Island - nesfârșitul exil interior

 

Dacă în Brooklyn, Eilis Lacey era o tânără irlandeză a anilor ’50 care pleca în America împinsă de sărăcie și de lipsa perspectivelor, în Long Island (2024), acțiunea se mută douăzeci de ani mai târziu. Eilis este acum căsătorită cu Tony Fiorello și are doi copii. Pare o viață „așezată”, construită, dar într-o zi află că Tony urmează să aibă un copil cu o altă femeie, un copil care ar urma să fie adus în casa ei sau alături, în casa familiei soțului său. Nu reacționează cu violență, ci cu hotărâre și cu o tăcere care cântăresc mai mult decât orice scenă dramatică.

Eilis e prinsă între Irlanda (rămasă în scrisorile și în fotografiile primite de la familie) și America reconstrucției, dar și a singurătății afective, pentru că se trezește într-un alt tip de captivitate – cea a înstrăinării, a rutinei și a neîmplinirii. Tóibín construiește cu o precizie aproape cinematografică această monotonie elegantă: case asemănătoare, mese de duminică, conversații previzibile, politețuri care ascund distanțe. O liniște care ascunde golul interior.

În Brooklyn, fragilitatea lui Eilis era dublată de o demnitate tăcută, era femeia care învăța să-și asume deciziile într-o lume care nu îi oferea libertate. În Long Island, aceeași demnitate se transformă în forță morală matură. Tóibín o construiește pe Eilis ca pe o femeie care a înțeles prețul compromisurilor. Nu mai este prizoniera convențiilor, ci a propriei conștiințe. Oricât ar părea de „americanizată”, Eilis păstrează o rezervă interioară, un fel de rezistență tăcută care o leagă de Irlanda și de sine. Se va întoarce în Irlanda și îl va reîntâlni pe Jim, bărbatul abandonat cu douăzeci de ani în urmă. Dar ce a supraviețuit din ei timpului?!

Colm Tóibín nu pune nici aici accentul pe evenimentele spectaculoase (deși intriga te ține în priză și după finalul deschis), ci pe micile deplasări de conștiință, pe forța discreției, a tăcerii. Tóibín păstrează aceeași claritate de ton, aceeași grație a reținerii, aceeași empatie lucidă față de personajele sale, dar aduce mai multă melancolie și tensiune morală intensă. Încă o poveste tare frumoasă scrisă de Colm Tóibín.

Humanitas Fiction

Traducere de Cristina Nicolae