Ciprian Măceșaru - Ironia ca antidot

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/ironia-ca-antidot/

O moarte cum tu nu ai putea avea, noul volum publicat de Ciprian Măceșaru la Editura Litera, strînge 17 proze scurte, unele publicate anterior, modificate însă aici. Sînt scrieri concentrate, cu personaje foarte bine individualizate, cu intriga conturată rapid și dezvoltată succint, cu final deschis, surprinzător, de impact, care-i strecoară cititorului în buzunar fel și fel de întrebări sau interpretări posibile. Ciprian Măceșaru se dovedește un scriitor matur, cu scris șlefuit, dar mai ales unul dintre puținii scriitori din literatura română care știu să se folosească de umor (amar, cel mai adesea), de ludic și de ironie cu multă subtilitate, nicicînd cu firele la vedere.

Universul explorat de aceste proze este divers. Autorul a decupat și a adus sub ochii cititorului diverse situații de viață: scene din copilărie, întîlniri neprevăzute, iubiri ratate, revolte stradale, călătorii în timp și spațiu, scene din baruri, o femeie ce oscilează între un fotbalist și un măcelar, revederea unui prieten din tinerețe, a cărui prezență adîncește povara mediocrității vieții și chiar a morții, discuții între un maestru și un discipol, scene din viața, dar și din moartea lui Pompilică, nebunul satului, un bărbat care pare o fabrică de draci și nevasta care leagănă dracii pe-un picior, inocența unui copil spulberată de incapacitatea adulților de a vedea esențialul, relația unui bărbat cu cîinele său. 

Dincolo de această diversitate de unghiuri, privirea autorului pătrunde în profunzime și conturează un inconfundabil univers al singurătății unor marginali, al unor inadecvați discreți, ce simt sau vor descoperi că între societate și lumea lor lăuntrică se cască un hău insurmontabil. Totuși, aceste personaje care prind viață în prozele lui Ciprian Măceșaru nu sînt niște blazați care au întors definitiv spatele lumii, ci niște oameni care fie tînjesc după căldură umană, fie știu să o trăiască atunci cînd le iese în cale. În ochii celorlalți sînt niște ființe anapoda, fiind desconsiderați pentru lipsa de voință, pentru iresponsabilitate, pentru ineficiența măsurată după standardele societății. Dar cîtă umanitate stă ghemuită sub pielea lor, numai ei știu.

Din această categorie, preferatele mele sînt Fotografia și Anotimpurile lui Haig Minasian. În prima proză, Alex este cuprins de „un soi de lene atavică“, nu îi mai pasă de ce spun oamenii, nu mai vede sensul agitației exterioare. Nu mai suportă oamenii zgomotoși, care gesticulează „ca niște marionete îndrăcite“. Alege să se simtă scutit de efortul de a se impune în viață, de a fi considerat responsabil. Eliberat de aceste constrîngeri ale vanității, fericit că s-a descoperit pe sine, preferă liniștea care limpezește lumea și care face aerul mai transparent, lăsînd oamenii și sunetele să capete importanța cuvenită. Soția îl părăsește, prietenii se îndepărtează, contrariați de muțenia lui și de lipsa de voință. Dar Alex o întîlnește pe Maria, o altă ființă tăcută: „O privea în ochi, iar ea înțelegea că nu era nevoie de cuvinte, de parole, de îndemnuri, că limbajul e pentru a regla lucruri, a stabili granițe, că un cuvînt rostit greșit poate omorî ceea ce crește-ncet în tăcere“. Îi unește tandrețea tăcerilor și plăcerea fotografiei, iar finalul prozei alunecă într-un tărîm magic-metaforizant: „Patul a dispărut, au dispărut și celelalte obiecte, iar apartamentul a căpătat pe nesimțite o formă tubulară. Alex și Maria deveniseră o singură ființă, o singură lumină, mai bine spus o lumină plutind între lentile, ca un peștișor auriu într-un bol fermecat“.

În Anotimpurile lui Haig Minasian se remarcă simpatia profundă, tandrețea autorului față de viața tristă a personajul său, insuportabilă pentru ceilalți: „Se simte ca o trompă de elefant pe fața lumii, ca un adaos nepotrivit, nu se pricepe să trăiască“. Dar îi place să se plimbe cu mîinile în buzunare atît de mult, încît preferă să-l ude ploaia decît să poarte umbrelă. Nu îi privește în ochi pe oameni, de teamă să nu se rătăcească. Îi place să fie îmbrățișat, dar nu are un prieten care să facă asta, și uneori, cînd se simte la capătul puterilor, îmbrățișează cîte un om pe stradă, în ciuda consecințelor. Cu ultimii bani, își cumpără un costum, sperînd să găsească astfel femeia potrivită. Îmbrăcat în costum, prinde curaj, privește oamenii în ochi. Protestează împotriva lui însuși, dar nu are autorizație, primește amendă și rămîne fără costum. În Delay, bărbatul narator se uită la meciuri, dar constată că televizorul său are o întîrziere de cinci secunde față de al vecinului. Doar că defazarea se petrecere și în relația cu Ioana. Cît de adînc este acest decalaj, află tot din apartamentul vecinului.

Ironia și umorul fin din aceste proze oferă deschidere, libertate, atacă falsele valori și dezvăluie, prin contrast, adevărul, într-o manieră reconfortantă. Ironia funcționează însă și ca o terapie a vanității, deviază așteptările cititorului și le oferă alt sens. Falsa naivitate ascunde o luciditate extremă, iar surîsul ironiei aduce cu el senzația apropierii de real.

Prozele se remarcă și prin intrarea în scenă a personajului central, prin tușele subtile și rapide cu care i se conturează personalitatea, iar instantaneele de viață cu străfulgerări poetice amintesc de arta fotografiilor, ce reprezintă o altă formă de manifestare a creativității lui Ciprian Măceșaru.

Al treilea ochi al imaginației

 

https://suplimentuldecultura.ro/45436/al-treilea-ochi-al-imaginatiei

Azar Nafisi, scriitoare din Iran emigrată în America, a publicat în anul 2022, la 73 de ani, volumul Citește periculos. Puterea subversivă a literaturii în vremuri tulburi, carte ce ia forma a cinci scrisori adresate tatălui ei mort, victimă (a săvârșit patru ani de închisoare) a puterii politice din Teheran, oraș al cărui primar fusese. Copilăria scriitoarei a stat sub semnul poveștilor pe care tatăl său i le spunea în fiecare seară, oferindu-i astfel „momente sacre“, „chei către lumi secrete“, care au însoțit-o întreaga viață.

Strâns legată de analiza evenimentelor istorice și politice din Iran și din America, cartea este o pledoarie intimă și nuanțată pentru literatură ca formă de rezistență, ca antidot al dezumanizării: „literatura e un act de rezistență împotriva dezumanizării. Războiul și traumele ne amorțesc simțurile și ne îngheață sentimentele. Literatura ne reface, ne reînvie sentimentele, ne redă simțul individualității și al integrității. Scrisul și cititul devin mijloace de protest; o revoltă existențială împotriva violenței impuse. A rămâne om – sau, mai precis, a rămâne omenos devine scopul“.

 

Citind, evadăm din pasivitate

 

Pentru Nafisi, puterea transformatoare a marii literaturi este incontestabilă, deoarece cărțile, care au o nemăsurată putere contestatară, sunt cei mai vigilenți și lucizi paznici ai memoriei noastre (iar noi ar trebui să fim paznicii lor!), mijloc de a înfrunta „puterea“, de a revela și de a transmite niște adevăruri eficiente împotriva regimurilor totalitare sau a tendințelor autocratice din cadrul democrațiilor. Chiar dacă lectura nu duce neapărat la acțiune politică directă, scrie autoarea, ea încurajează o mentalitate în care îți pui întrebări și te îndoiești. Astfel, ficțiunea ne stârnește curiozitatea, iar această dorință de a ști face atât scrisul, cât și cititul extrem de periculoase, căci ne pot schimba atitudinile, modurile de a privi lumea și de a acționa în interiorul ei.

Azar Nafisi împărtășește aici o idee regăsită și la Nabokov, care vorbea despre „al treilea ochi al imaginației“, necesar pentru a vedea lumea așa cum este și pentru a transcende cotidianul în scopul de a o înțelege. Și Rushdie scria în Versetele satanice că meseria poetului este „să numească nenumitul, să arate cu degetul la înșelăciuni, să fie părtinitor, să stârnească dispute, să modeleze lumea și să n-o lase să adoarmă“. Procesul pare simplu: schimbăm lumea, schimbându-ne pe noi înșine, dacă citim. Poveștile devin, în această logică a puterii ficțiunii, sursa unor autorevelații. Citind, ne descoperim propriile valori și neajunsuri, înțelegem realitatea prin puterea imaginației cultivate de literatură și astfel putem acționa în mod lucid, putem evada din pasivitate sau din complicitatea neintenționată.

 

Posibilitatea cărților ca revanșă la imposibilitatea vieții

 

Ideile și imaginația – care nu poate fi controlată și înregimentată, fiind în esență liberă și imprevizibilă – sunt o formă de rezistență față de centrele de putere, fie că vorbim despre regi, despre tirani sau despre prejudecățile și limitele noastre. Recitind alegoria peșterii din Republica lui Platon, Azar Nafisi este convinsă că literatura reprezintă șansa de a vedea realitatea de dincolo de umbre, de a ieși din ignoranță, de a nu mai fi prizonieri, de a trăi în lumea reală, de a vedea cu adevărat ce înseamnă violența, manipularea, mentalitatea corporatistă, utilitarismul, obsesia pentru bani, cinismul, neglijarea responsabilităților civice, prețul uman plătit pentru iluzia confortului sau a siguranței cu care suntem seduși de regimurile politice, pericolul senzaționalismului cu care suntem bombardați și care înlocuiește rațiunea și ne anesteziază capacitatea de a ne păsa, mirajul lumii virtuale care înlocuiește realitatea și ne menține pe suprafețe pe cât de îmbietoare, pe atât de insidioase.

Încrederea lui Azar Nafisi că literatura are o putere explozivă de a schimba viețile individuale și comunitățile rămâne nedezmințită și se poate dovedi contagioasă. Comentând scriitori precum Rushdie, Bradbury, Morrison, Grossman, Atwood sau Coates, dincolo de aspectele particulare, Azar Nafisi conchide că literatura este șansa de a ne revendica și de a ne păstra demnitatea, libertatea, identitatea, independența minții și a inimii. Dar actul povestirii este pentru ea mai ales „un act de iubire. Există întotdeauna ceva încurajator și duios în actul scrierii. Scrisul necesită empatie, deschidere față de inimile și mințile altor oameni. El implică lucrurile nu numai așa cum sunt, dar și cum ar putea să fie, ceea ce reprezintă însăși esența optimismului“. Cărțile poate că nu ne salvează de la moarte, dar ne ajută să trăim cu speranță, posibilitatea cărților fiind o revanșă la imposibilitatea vieții.

 

---

 

CARTEA

În cele cinci scrisori imaginare adresate tatălui său, însoțite de inserturi autobiografice, autoarea aduce un elogiu nu doar literaturii rezistenței, ci mai ales literaturii ca formă de rezistență. Sondând operele unor mari autori precum Salman Rushdie, Margaret Atwood, Tim Morrison, David Grossman, Elias Khoury, Ray Bradbury, James Baldwin sau TaNehisi Coates, sunt puse în discuție multe dintre marile probleme cu care se confruntă lumea contemporană: dezumanizarea, lupta femeilor și a minorităților pentru drepturile lor, teocrația iraniană și derapajele antidemocratice din SUA, războaiele din Orientul Apropiat, tortura și lagărele de concentrare, relația victimă-călău, pandemiile ș.a. Transpuse în ficțiune, toate aceste teme au făcut și continuă să facă din cărți lecturi subversive, incitante și „periculoase“, înlocuind minciuna cu adevărurile pe care ele le dezvăluie. Citește periculos este o carte care nu ne poate lăsa tăcuți și nici indiferenți.

 

AUTOAREA

Azar Nafisi și-a câștigat notorietatea cu bestsellerul Citind Lolita în Teheran. Fiică de politicieni (tatăl ei a fost primar al Teheranului în perioada 1961-1963, iar mama s-a numărat printre primele femei alese în Parlamentul iranian în anii 1960), Azar și-a petrecut primii ani de școală în Anglia și Elveția. S-a întors în Iran, unde a fost martoră la arestarea tatălui ei. După terminarea colegiului, a predat literatură engleză la Universitatea din Teheran și la Universitatea Allameh Tabataba’i. În 1981, pentru că a refuzat să poarte văl, a fost înlăturată de la Universitate. Din 1997, când a emigrat în America, Azar Nafisi a predat la Johns Hopkins University din Washington, D.C. A publicat, printre altele, Anti-Terra: A Critical Study of Vladimir Nabokov’s Novels, Things I Have Been Silent About: Memories și Reading Lolita in Tehran, care s-a aflat timp de 117 săptămâni pe lista de bestselleruri a cotidianului „The New York Times“, a fost tradusă în 32 de limbi și a primit numeroase premii literare, printre care Prix du Meilleur Livre Étranger, 2004 Non-fiction of the Year Award acordat de Booksense, Frederic W. Ness Book Award, Latifeh Yarshater Book Award și Grand Prix des Lectrices de „Elle“. În prezent, trăiește alături de familie în Washington, D.C., și colaborează la numeroase publicații, precum „The New York Times“, „The Washington Post” și „The Wall Street Journal“.

Eleganța suferinței

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/eleganta-suferintei/

Japonia a fost întotdeauna o națiune concentrată pe înțelepciune și frumusețe, nu doar în literatură, pictură, arhitectură, ceramică, obiecte de artizanat, caligrafie, aranjamentul florilor, arta de a mînui sabia, vechea ceremonie a ceaiului, ci și în ansamblul vieții cotidiene sau ca atitudine a omului în fața vieții și în fața morții. Atenția acordată de către artiștii japonezi fenomenelor efemere ale existenței a produs opere ce se disting prin austeritate rafinată, minimalism, rigoarea expresivității, dar aceste valori au fost grefate cel mai adesea pe un umanism cald și discret.

În perioada Heian, în Japonia s-a configurat un simț distinct al esteticii, definit în special prin conceptele wabi sabi și mono no aware. Fiecare dintre aceste estetici descrie un fel diferit de frumusețe, o frumusețe subestimată, surprinsă în forme neașteptate și resimțită nuanțat prin diverse stări perceptiv-senzoriale. Efemeritatea este caracteristica distinctivă a esteticii japoneze, fiind în concordanță cu termenul budist mujō, care poate fi tradus prin impermanență. Unul dintre puținii occidentali care au considerat conceptul de impermanență în context estetic ca fiind important a fost Vladimir Nabokov, care, în prelegerea sa despre Metamorfoza lui Franz Kafka, afirma că acolo unde este frumos este și milă, pentru simplul motiv că frumosul întotdeauna moare.

Potrivit budismului, suferința apare pentru că oamenii încearcă, dar nu reușesc să controleze aspectele impermanente și nesubstanțiale ale vieții. Prin mono no aware se sugerează ideea că impermanența nu trebuie doar acceptată, ci apreciată, fără ca asta să însemne că este binevenită sau celebrată. Alături de tristețea pierderii unor oameni sau lucruri, trebuie să existe și bucuria liniștită, generată de faptul că am avut șansa de a asista la frumusețea vieții. Conștientizarea condiției fundamentale a existenței nu este un motiv de disperare nihilistă, ci mai degrabă un îndemn să ne savurăm viața mai profund și să dăm dovadă de recunoștință pentru faptul că ni s-a acordat un astfel de moment. 

Kitchen, cartea cu care a debutat Banana Yoshimoto, este considerată a fi nu doar cea mai îndrăgită carte a ei, ci și una dintre cele mai bune cărți din literatura japoneză contemporană. Personajele din cele două povești cuprinse în volum, Kitchen și Lumina lunii, sînt tineri care se confruntă cu singurătatea, moartea, pierderea, doliul, iubirea sau nevoia conexiunii umane. Ceea ce impresionează este atitudinea lor în fața suferinței. Toate personajele sînt înconjurate de moarte, de singurătate și de durere. Dar lectura este, aparent paradoxal, una luminoasă, pentru că lipsesc lamentațiile, patetismul sau cinismul pe care îl naște adesea durerea. Peste pierderi și suferință plutește o tandrețe discretă, o acceptare cîștigată greu, o umanitate caldă în nevoia ei de a se împotrivi prăbușirii, de a se agăța de cîte o rază de lumină, indiferent cît de firavă ar fi: „Vreau să fiu fericită. Să mă pot gîndi la puținul praf de aur pe care îl țin în mînă, nu la efortul depus pentru a-l obține, cernînd ore în șir noroiul din albia rîului. Și m-aș bucura foarte mult dacă toți oamenii la care țin ar putea să fie și ei fericiți“.

Mikage și-a pierdut ambii părinți cînd încă erau tineri. A fost crescută de bunici, cînd a intrat la liceu i-a murit bunicul, iar povestea din roman începe la cîteva zile după ce îi moare și bunica și tînăra se trezește absolut singură pe lume. Simte că lucrurile din jur devin ireale, o înșelătorie. Dintre toate locurile din lume, cel mai mult îi place bucătăria. Îi place și să privească strălucirea tristă a stelelor sau lumina lunii. Deși a fost crescută cu dragoste, se simte mereu singură. În mod surprinzător și ciudat, după moartea bunicii, este invitată de un băiat și de mama acestuia să locuiască la ei. În casa lor, se va îndrăgosti mai întîi de bucătăria acestora și de canapea. Bucătăria este o reflectare a ei înseși, locul în care își poate exprima sentimentele și se poate ascunde de haosul orașului. Bucătăria îi oferă protecție și senzația unui nou început.

Yūichi este și el un tînăr străbătut de singurătate. Mama i-a murit, iar tatăl recurge la operații și îi devine mamă. Va muri și aceasta, singurătatea băiatului amplificîndu-se. Prima impresie pe care și-o face Mikage gravitează în jurul detașării, al singurătății acestuia: „Oricît de amabil ar fi vorbit și s-ar fi purtat, părea că trăiește singur, într-o lume numai a lui“.

Eriko, bărbatul transformat în femeie, era un tip tăcut și retras. Acum este o femeie zîmbitoare, luminoasă, altruistă. Are puterea de a-i fascina pe cei din jur și de a transforma în realitate tot ce îi trece prin cap. A dorit să crească un copil cu inimă bună. Mikage și-o amintește astfel: „Puterea ei de a fascina, ca o lumină strălucind din adînc, o ajutase să ajungă pînă aici. Nu avusese efect doar asupra soției moarte, asupra fiului, asupra mea. Tot din cauza asta, ea se afundase într-o singurătate în care nici un zgomot nu putea pătrunde“. Singurătatea îi este scut, dar după moartea sa, ceea ce rămîne în amintirea celorlalți este tocmai lumina din ea: „Oamenii cu adevărat mari au puterea de a da drumul din colivie luminii, ca să strălucească și în inimile celor din jur. Atunci cînd ei dispar, se așterne peste toate o umbră vecină cu disperarea. Poate măreția lui Eriko a fost una mai greu de observat, dar ea a existat, şi acum nu mai există“. Mikage este tristă, dar și recunoscătoare pentru că a avut parte de un astfel de om în viața ei.

Cei doi orfani, Mikage și Yūichi, au puterea de a-și păstra zîmbetele, chiar dacă amare uneori. Își păstrează resursele de iubire, de grijă, de tandrețe și bucuria de a privi adesea cerul și luna. Și nu pot înțelege răutatea oamenilor. În schimb, conștientizează firescul efemerității frumuseții, a oamenilor, a stărilor: „Pe oameni nu-i înving forțele sau evenimentele exterioare, ei se prăbușesc atunci cînd înăuntru nu mai e nimic să-i susțină. Eram convinsă de asta. Nu voiam ca anumite lucruri din viața mea să se termine, dar ele se terminau oricum. Neputința asta nu-mi dădea voie acum să simt nici tristețea, nici neliniștea“. Fiecare dintre personaje încearcă să meargă mai departe și cititorul este purtat cu ele în această călătorie a vindecării. Cele două proze abordează și mecanismele de autoprotecție care le abat tinerilor atenția de la singurătate, dar mai ales dorința lor de stabilitate, de a umple golul creat de pierderile celor dragi.

Atitudinea personajelor în fața vieții și a morții este evidențiată și prin stilul adoptat de Banana Yoshimoto, claritatea și frumusețea frazelor susțin arta simplității. O simplitate plină de melancolie, de blîndețe și de căldură umană.

Banana YOSHIMOTO, Kitchen, traducere şi note de Irina Holca, Editura Humanitas Fiction, București, 2024, 176 p.

Vrăjitoarele de azi

 

https://suplimentuldecultura.ro/45206/vrajitoarele-de-azi

Dubravka Ugrešić, născută în Iugoslavia, este o scriitoare foarte apreciată în lumea literară internațională (a murit în 2023), cărțile sale fiind traduse în zeci de limbi. Din cauza atitudinii antinaționaliste din timpul războiului de la începutul anilor ’90, scriitoarea a fost nevoită să părăsească Croația, stabilindu-se în Olanda. Un naționalist, supărat pe poziția ei împotriva războiului și pe criticile ei față de naționalismele croat și sârb, a numit-o trădătoare și vrăjitoare.

Ministerul durerii, primul roman al acestei scriitoare pe care l-am citit în 2010, când am și întâlnit-o la Festivalul Internațional de Literatură de la București, era bazat pe experiența personală a autoarei și spunea povestea profesoarei Tania Luciç, care, în urma războiului ce a divizat Iugoslavia, a fost nevoită să plece împreună cu soțul, dat afară peste noapte de la facultate. Se opresc mai întâi în Germania, apoi, în urma divorțului, el pleacă la Tokio, iar ea în Olanda, la Amsterdam, unde va preda studenților refugiați o limbă practic inexistentă, servo-kroatish, doar pentru ca aceștia să obțină viza.

Povestea lor este aceea a tuturor „refugiaților“ din fosta Iugoslavie care au împânzit Europa, coșmarul lor prelungindu-se mulți ani după încetarea războiului într-o convalescență mistuitoare, într-o căutare hipnotică a unui nou început. Reflectoarele erau puse pe războiul de după război, un război mocnit, discret, dar nu mai puțin tragic, care s-a consumat pe durata inefabilă a reconstruirii identității individuale și colective, ale căror repere fuseseră spulberate de fatalitatea istoriei.

 

Mitul Babei Iaga

 

Dubravka Ugrešić

Dacă tot a fost numită vrăjitoare, Dubravka Ugrešić a valorificat în romanul Baba Iaga a făcut un ou unul dintre cele mai cunoscute mituri ale puterii feminine din sud-estul Europei – cel al vrăjitoarei care trăiește într-o colibă construită pe picioare de găină. De altfel, romanul este contribuția scriitoarei croate la seria Canongate Myths. Baba Iaga (cunoscută sub numele de Baba Cloanța în alte țări, inclusiv la noi) este un personaj marginal și nu se încadrează în categoriile simpliste ce țin de bine și de rău.

Printre altele, ea refuză rolurile specific feminine și devine o figură a amenințării, a haosului, a puterii feminine subestimate. În mitologia rusă era un personaj malefic, un fel de ipostaziere a morții. Sursă de cunoaștere ocultă, hidoasă și scheletică, este și răufăcător, dar și binefăcător. Autoarea se joacă cu această ambivalență, împletind-o în poveștile interconectate ale femeilor care trăiesc în Europa de Est de astăzi.

Romanul are trei părți distincte și într-atât de diferite, încât versiunea în limba engleză a avut trei traducători. Primele două părți sunt ficțiune, în timp ce partea a treia este un studiu erudit al personajului Baba Iaga, așa cum apare în miturile și legendele din țările slave, dar și o analiză critică a primelor două părți, din prisma felului în care este transfigurat mitul înfricoșătoarei vrăjitoare (și a altor personaje din folclorul slav) în personaje și detaliile a căror semnificație scapă atenției cititorului la o primă lectură.

Prima parte, preferata mea, surprinde relația complexă dintre o fiică și mama ei, din Zagreb. Perspectiva este a fiicei care devine martora transformării mamei al cărei creier este atins de boală. Fiica pleacă într-o călătorie în Bulgaria, pentru a reconstitui prima parte din viața mamei, o exilată și ea. În prim-plan trece îmbătrânirea și memoria identitară, conturate prin intermediul unor observații și descoperiri emoționante, dar și prin secvențe reflexive: „Poate că «întinându-i» din când în când pe răposați, mama se elibera de sentimentul de vinovăție pentru efortul pe care ar fi putut să-l facă, dar nu-l făcuse. Vina pentru nepăsare, pentru că nu depusese mai mult efort ca să-i ajute pe oamenii apropiați, era camuflată de duritatea cu care-i judeca. Se temea pur și simplu să-și facă griji mai mari pentru alți oameni. La un moment dat se speriase de viață, așa cum era speriată de moarte. De aceea se ținea cu dinții de locul ei, de reperele ei mărunte și intransigente și închidea ochii la scenele și situațiile care o tulburau prea mult“.

Afectarea creierului mamei se manifestă mai ales prin pierderea cuvintelor, iar multe secvențe care surprind felul de a vorbi al acesteia devin chiar amuzante. Este doar un strop de zâmbet într-o mare de tristețe și de durere generate de probleme precum incapacitatea exprimării sentimentelor sau nevoia de a fi vizibil: „Absența afecțiunii fizice dintre noi și austeritatea exprimării sentimentelor au fost un soi de regulă nescrisă în viața noastră de familie. Ea însăși nu știa cum să-și exprime sentimentele, pe noi nu ne-a învățat cum s-o facem, iar apoi atât ei, cât și nouă ni s-a părut că e prea târziu să mai reparăm lucrul ăsta. Exprimarea afecțiunii ne provoca mai degrabă neplăcere decât plăcere, pentru că pur și simplu nu știam cum să reacționăm. Sentimentele se exprimau indirect. […] toate erau semnalele unui chin profund, care mocnea în ea de ani de zile, ale unui sentiment constant că nimeni n-o observa, că devenise invizibilă. Ducea acea luptă împotriva unei stări groaznice de invizibilitate cum știa și cum putea, cu mijloacele pe care le avea la dispoziție“.

Aceeași foame de a fi văzută o face și pe Aba, folclorista din Bulgaria, să se comporte bizar: „Era o foame rafinată, vorace, care știa să refuze cu demnitate hrana, o foame șireată, care nu se lăsa descoperită, o foame temătoare, care nu se încumeta să ridice mâna asupra sa, o foame mincinoasă și prefăcută, care știa să-și transforme scâncetul în cântec de sirenă și își lăsa balele peste tot“. De la Aba va afla protagonista povestea iubirii ascunse în oul făcut de Baba Iaga: „Mesajul acestui basm este că iubirea nu există, pentru că nimeni nu are nici putere și nici timp să străbată atâta drum. […] Sexul e o loterie rapidă, o căutare a oului pe scurtătură“.

 

Exploatarea temei despre îmbătrânire

 

A doua parte aduce personaje noi și o schimbare majoră de ton. Acțiunea se petrece într-un complex balnear din Cehia. Protagoniste sunt trei bătrâne, medicul care conduce centrul spa și care este obsedat de prelungirea vieții, un magnat american îmbogățit de pe urma suplimentelor naturiste și un maseur bosniac ce suferă de priapism. Cele trei bătrâne își poartă cu ele numeroasele probleme adunate în timpul vieților și pe lângă ciudățeniile asociate vârstei, în text se strecoară și elemente ce țin de fantastic.

Căutarea iubirii, relația dintre părinți și copii, îmbătrânirea și camuflarea ei, senilitatea, identitatea de gen, corpul feminin, iluzia tinereții fără bătrânețe transpusă în obsesiile zilelor noastre (lifting, liposucție, terapie hormonală, transfuzii de sânge, băuturi proteice, o prosperă industrie Anti-Baba-Iaga ce exploatează teama de îmbătrânire a „babetelor“) se împletesc într-un soi de basm postmodern.

Ambele povestiri abundă în simboluri folclorice, iar apoi, în secțiunea finală, o cercetătoare din domeniul folclorului explică simbolurile din narațiunile precedente într-un eseu numit „Baba Iaga pentru începători“. Printre altele, se referă la Baba Iaga ca la o disidentă, iar noi putem recunoaște aici experiența dureroasă a scriitoarei înseși. Simbolurile ambigue, încorporate subtil în primele părți sunt elucidate în partea a treia, savantă și ludică totodată, scrisă în spirit postmodernist.

Aruncând o privire jucăușă asupra îmbătrânirii femeilor din lumea de azi, dar mai ales asupra felului grotesc în care sunt percepute de către societate predispusă a le demoniza, Dubravka Ugrešić reînvie teme folclorice vechi, nepieritoare, abordând locul femeii în istorie și în viitor. Vânătoarea de vrăjitoare nu a dispărut, ea îmbracă doar alte haine.

 print

Viorica Răduță – poezia morții, a războiului

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/viorica-raduta-poezia-mortii-a-razboiului/ 

Prima carte scrisă de Viorica Răduță pe care am citit-o a fost Orașul închis, un roman al închisorii comuniste de la Râmnicu Sărat, și ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost dimensiunea poetic-metaforizantă a scriiturii, care îmi amintea de stilul Hertei Müller. Mi-au plăcut imaginile fruste, în care mocneau senzații dureroase, difuze, secvențele poematice care pătrundeau în straturile interioare ale realității, întretăierea de planuri temporale și spațiale, cu efecte de adîncime. 

Dacă, în proză, Viorica Răduță alegea un mod poetic pentru a scoate în evidență brutalitatea, pentru a adînci și a dilata tensiunea realului și a morții, volumele sale de poezie nu fac altceva decît să ducă mult mai departe puterea expresivă a limbajului prin intermediul căruia construiește, cu rigoarea și grija calculată a unui arhitect cu privire multidimensională și vizionară, un univers poetic dens, plastic.

În ultimii șase ani, Viorica Răduță a publicat trei volume de poezie circumscrise obsesiv-tematic universului tanatic, anunțat și de volume mai vechi, în special de volumul Mama mă întreabă dacă stau pînă seara, din 2013. După Arsura umblă după trup (Editura Next Page, 2018) și Ai moartea pe față (Editura Casa de pariuri literare, 2021), în care erau surprinse prin imagini brute morțile din Colectiv și din pandemia de coronavirus, volumul cum îngheață rochia miresei, publicat în 2024 la Editura Charmides, este o altă carte a morților, de data aceasta a stingerii celor apropiați și a dezintegrării violente a celor prinși în vălătucul războiului din Ucraina. 

Cele două tărîmuri ale stingerii sînt anunțate de cele două părți ale volumului – deschide pumnul de pămînt de acasă și războiul poartă rochia miresei –, partea a doua fiind mult mai amplă decît prima. Prima parte are o dimensiune memorialistică, cealaltă dovedește aderență revoltată la cruzimea contemporană. Poezia se hrănește dintr-un amestec al actualității colective cu memoria personală. Autoarea se dovedește din nou o conștiință implicată social și istoric, discursul poetic angajat, reflexiv și etic fiind și o pledoarie pentru neuitare, pentru empatie față de continua teroare la care este supus omul – în special femeile și copiii –, în numele unor războaie istorice inumane. 

Consecventă se dovedește Viorica Răduță nu doar temei morții, ci și lirismului profund obținut prin montajul cvasicinematografic al imaginilor de o densitate dureroasă, însă lipsite de patetism, de sentimentalism. Constante rămîn și coerența demersului textual, dar și echilibrul dintre construcție și emoția interiorizată pe care chiar structura o potențează. Uneori, în universul liric al celor două părți țîșnesc imagini și simboluri recontextualizate, care își amplifică semnificațiile. Rochia miresei, înghețul, bicicleta, pîinea și acele sînt cîteva dintre acestea.

Prin frazele sale, Viorica Răduță pare că filmează ori fotografiază încăperi, oameni, crîmpeie de viață și de moarte, mișcări, gesturi, gînduri, senzații. Stările sînt transpuse poematic în imagini esențializate, abrazive, care coagulează semnificații multiple, începînd cu titlul fiecărui poem.

În prima parte, stingerea este lentă, universul unui acasă este marcat de elemente familiare cu mare putere de semnificație: fereastra, drumul din fața camerei, crăpăturile casei, aerul înghețat, acele ce țin aerul și fotografiile în care sînt închise și viața, și moartea, rochia miresei din poze și din curte, înghețul, zidurile mîncate de umbră, vîntul, pustiul, copiii plecați, vasul de pămînt, rugăciunea, depărtarea, distanța, scaunul din mijlocul camerei, pielea uscată, scîndura, fetele, ochii păsărilor, seara, somnul înghețat, castanii de pe bulevard, gardul de sîrmă, gara. Titlul primei poezii, fereastra nu mai trece pe drum, îi oferă cititorului sugestia unei încetări, a unei întreruperi, a unui sfîrșit, a unui univers închis, confirmat de primele versuri ale poemului: „camera din față e mereu închisă/ cu ziua miresei în ea // ca un gînd în alt gînd în altul/ două vase de pămînt cu gura închisă“. Nopțile sînt închise în zile, viața e închisă în moarte, aerul e ținut în ace cu fotografii cu tot, mireasa și mirele sînt și ei închiși în camera care e mereu la drum („drumul mamei, drumul tatălui/ și cine mai urmează“).

Poemele din partea a doua expun universul unei conștiințe ultragiate de agresivitățile istoriei, o poetică a traumelor concretizată în imagini inedite, extrem de puternice, din care este alcătuită scena teatrului de război, cu accent pe tragedia mamelor, a copiilor uneori nenăscuți sau a ceremonialului de nuntă devenită înmormîntare: brațele care nu mai ajung la trup, gheata cu picior retezat, o pîine așteptată în dreptul mîinii, bărbatul în vîrful rachetei, ploaia care se strecoară printre fețele scoase, rochia miresei agățată în vitrină, pătrunsă de ace de ger, marginile orașului care stau pe spinări de tancuri, părinți retezați pînă la os, țepeni, crucile care se mișcă prin zăpadă, prin lume, rochia miresei care a înflorit, de data acesta nu în curte, ci pe trupul femeii, morminte săpate pe stradă, fata care intră în pămînt ca în rochia albă, cravata mirelui transformată într-un fluture negru, care îl strînge de gît, nunta din mormînt, trupul ca pod dărîmat, femeia cu zăpadă pe ea, mamele care nu au privire, copilul care caută vîrful săgeții să sugă, oasele morților care fac o șosea, morții și viii care se întrec în alergare, de la un tanc la altul, de la o bombă la alta, picioarele desfăcute care se zbat cu înghețul în pîntece, băiatul înfășat în pielea mamei, pîntecele scos din femei, cadavrele bombardate și a doua oară, moartea purtînd o rochie albă, copii născuți cu pușca la cap, gheața venită din cer, cupola cerului devenit rochie de mireasă ce ne acoperă pe toți.

Imagini obsedante, viziuni bîntuitoare se coagulează în poeme de o simplitate stilistică și o capacitate tranzitivă ce nasc o fascinație magnetică: „sînii așteaptă să fie călcați de șenile/ măcar dați la o parte“, „nu mai poți ieși sau intra în gară/ prin ceasul în care/ zilele trec în noapte/ fiindcă/ morții au mai multe amintiri decît vise“, „între oameni nu mai e loc/ nu e loc să trăiești“, „mormintele să fie în aer/ să fie împușcate/ moartea să vină de mai multe ori // una e prea puțin pentru durere“, „dar fiecare moarte trece în celălalt“, „noaptea nu termina timpul, termina omul“.

Detașarea din poezia Vioricăi Răduță este aparentă, autoarea se strecoară pe sub pielea celor fărîmițați și scrie frînturi de gînduri, de senzații, de imagini care, de fapt, îl apropie pe cititor de miezul ororii dezumanizante, de ipostazele omenescului aflat la granița dintre viață și moarte: „în calea morții sînt oameni/ fierul încetinește/ frig oțelit/ unul de femeie altul de bărbat, copilul e prea devreme/ aerul prea devreme/ băgat în pămînt // fierul sfîșie rochia/ marginea ei/ femeia întinde lumina pe fereastra vagonului // dar se trage în ea // răscolită de brațe/ ce fac îți iau moartea ce fac/ zice // și e cîrpă umedă cîrpă vie/ poți face din ea rochie de nuntă spune soldatul/ din șanțul săpat în el // de la mire la fată/ așa/ fără piele // amîndoi au trupurile tăiate/ el își face nod la cravată/ pămîntul începe să se miște/ să facă morminte // jumătate oameni“.

În volumul cum îngheață rochia mirese, Viorica Răduță construiește un univers poetic fluid, de o acută originalitate, și se dovedește o voce inconfundabilă, care surprinde și transmite dramatismul evenimentelor fără a dramatiza.

Viorica RĂDUȚĂ, cum îngheață rochia miresei, Editura Charmides, 2024, 94 p.

Cum se nasc amintirile? - Eric Kandel

 

https://suplimentuldecultura.ro/44577/cum-se-nasc-amintirile

În căutarea memoriei. Apariția unei noi științe a minții este cartea pe care Eric R. Kandel, câștigător al premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 2000, a scris-o pentru ca publicul larg să înțeleagă fiziologia stocării amintirilor de către creier, miza fiind înțelegerea minții omenești în termeni biologici, așa cum o demonstrează noua știință a minții – biologia moleculară: „Astfel, această nouă știință a minții ne oferă nu doar informații despre noi înșine – cum percepem, cum învățăm, cum ne amintim, cum simțim și acționăm –, ci și o nouă perspectivă asupra situației noastre în contextul evoluției biologice. Ne ajută să înțelegem faptul că mintea omului a evoluat din molecule folosite de cei mai primitivi strămoși ai noștri și că extraordinara conservare a mecanismelor moleculare ce reglează diversele procese vitale se aplică și vieții noastre mintale“.

Volumul analizează modul în care creierul stochează amintirile, diferența dintre memoria pe termen scurt și cea pe termen lung, pierderea memoriei determinată de vârstă, modificările structurale ale creierului care îmbunătățesc memoria, modul în care tot ceea ce trăim ne schimbă nu doar creierul, ci și structura noastră genetică, conștiința de sine, limitele liberului-arbitru, subiectivitatea, bolile mintale. Pentru Eric R. Kandel, „memoria este totul. Fără ea nu suntem nimic“, fiind „lipiciul“ care ne leagă viața mentală și oferă un sentiment de continuitate. Dar cum sunt fabricate amintirile de creier? Cum reușește creierul fiecărei persoane să creeze conștiința unui sine unic și sentimentul liberului-arbitru? Cum se transformă memoria de scurtă durată în memorie de lungă durată? Memoria are la bază repetiția și se dezvoltă în trepte? Sinapsele pot fi întărite prin învățare? Modificarea puterii sinapselor determină modificări de comportament? Cum „se consolidează“ o amintire? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările care își găsesc răspunsuri în cartea lui Kandel.

 

Amintirile vii din țesătura celulară a creierului

 

Volumul este un amestec de autobiografie, istorie, biologie moleculară, psihologie cognitivă, psihanaliză și neuroștiință, Eric R. Kandel fiind și un povestitor savuros. Elementele autobiografice cu care începe volumul nu sunt deloc întâmplătoare, ele fiind elementul care a generat preocuparea autorului pentru cercetarea bazei biologice a memoriei.

Eric R. Kandel

s-a născut la Viena, unde a locuit până în 1939, când familia sa a emigrat la New York pentru a scăpa de regimul nazist. Kandel deapănă amintiri din primii săi ani în Viena: sărbătorile evreiești petrecute în mijlocul unei familii iubitoare și unite, vacanțele fericite, amintirea bunicilor, primele sale experiențe sexuale cu o menajeră seducătoare, a noua aniversare după care se va declanșa dezastrul antisemitismului, povestea de iubire cu Denise Bystryn, cea care îi va deveni și soție, viața privată și academică de mai târziu din America.

 

Ultimul an petrecut la Viena i-a marcat însă profund întreaga viață, nu doar din cauza prăbușirii în 1938 a culturii vieneze întreținute în mare parte de evrei. Frumusețea unor amintiri contrastează puternic cu suferințele provocate de antisemitismul predominant în Austria la acea vreme și cu teama pe care a simțit-o când Hitler a intrat în Viena. Loviturile din ușa apartamentului au rămas extrem de vii în țesătura celulară a creierului său, încât și după cincizeci de ani a retrăit detaliile vizuale și emoționale ale traumei. Cei doi polițiști naziști care stăteau în prag le-au dat câteva minute pentru a-și face bagajele și a pleca, forțându-i să se mute cu o altă familie de evrei pe care nu o cunoșteau. Când soții Kandel s-au întors acasă câteva zile mai târziu, au aflat că apartamentul lor a fost jefuit, printre lucrurile de preț dispărute fiind și strălucitoarea mașină de jucărie a lui Kandel. La scurt timp, după a noua sa aniversare, Kandel și fratele său mai mare au fost trimiși să stea la o mătușă în Brooklyn, New York. Părinții lor i-au urmat șase luni mai târziu. Imaginile trecutului au rămas vii și vor deveni cele mai puternice amintiri din întreaga sa viață.

Tabloul Vienei aflate sub dominația naziștilor i-a înfățișat pentru prima dată latura întunecată, sadică a comportamentului uman: „Cum poate cineva să înțeleagă violența neașteptată, plină de răutate a atâtor oameni? Cum putea o societate cu un înalt nivel de educație să adopte atât de repede politici și măsuri punitive înrădăcinate în disprețul față de un întreg popor?“. Ceea ce l-a contrariat pe Kandel a fost ideea potrivit căreia calitatea culturii unei societăți nu reprezintă un indicator solid al respectului acesteia pentru viața omului. Ideea că, pur și simplu, cultura nu e în stare să le arate oamenilor prejudecățile pe care le au și să le modifice felul de a gândi l-a afectat profund. Întrebări pline de revoltă nu îi dădeau pace. Cum a fost posibil ca valorile culturale ale Vienei să se disocieze într-un mod atât de radical de valorile ei morale?

 

Memoria, esențială pentru transmiterea culturii

 

Din aceste experiențe și uimiri a ponit interesul său pentru persistența memoriei, pentru imprevizibilitatea motivațiilor oamenilor, iar încercarea de a înțelege memoria s-a intersectat cu tentativa de a înțelege mintea din punct de vedere celular și biologic. Kandel va studia apoi istoria și literatura europeană modernă la Harvard, dar curiozitatea legată de memorie și interesul intrinsec pentru psihiatrie l-au determinat să studieze medicina și să intre în cercetarea neurobiologică. Pasiunea pentru psihanaliză, învățare și memorie a fost mult mai puternică decât orice. Astfel, în 2000 a primit Premiul Nobel pentru contribuția sa la elucidarea proceselor moleculare prin care se formează memoria, încă un mare mister pe vremea aceea.

Motivația și entuziasmul lui Kandel au fost stimulate și de conștientizarea ideii că, pe de o parte, memoria este esențială nu doar pentru continuitatea identității individuale, ci și pentru transmiterea culturii, pentru evoluția și continuitatea societăților de-a lungul veacurilor, iar pe de altă parte, dacă memoria împărtășită ne îmbogățește viața personală, pierderea memoriei distruge conștiința de sine, rupe legătura cu trecutul și cu alți oameni, putându-l afecta și pe copilul mic aflat în dezvoltare, și pe individul matur.

După cum mărturisește, bucuria naivă, curiozitatea și uimirea nu l-au părăsit pe Eric R. Kandel niciodată când a fost vorba de explorarea științei. Experimentele și progresele necontenite i-au oferit privilegiul fiorului redescoperirii permanent reînnoite a minunilor lumii.

Eric R. Kandel, În căutarea memoriei. Apariția unei noi științe a minții, Traducere din

limba engleză de Ovidiu-Gheorghe Ruța, Polirom 2024

Melancolia lui Gianfranco Calligarich

 

https://suplimentuldecultura.ro/44309/melancolia-lui-gianfranco-calligarich

După succesul romanului Ultima vară în oraș, scriitorului italian Gianfranco Calligarich i-a fost tradus de către Cerasela Barbone, la Editura Polirom, un alt roman – Abisuri personale, publicat în limba italiană în 2011. De curând, a apărut și Plimbări cu câinii, în traducerea aceleiași Cerasela Barbone, un roman care fascinează prin descrierile subtile și melancolia elegantă a scriiturii.

 

„De ce prefer câinii?“

 

Gianfranco Calligarich revine încă o dată să ne povestească despre Roma sa plină de farmec, în stilul său luminos inconfundabil, cu descrieri vii, mustind de o melancolie adâncă și elegantă. În acest nou roman scurt, Roma constituie fundalul pe care se mișcă protagonistul, un bătrân scriitor solitar care, plimbându-se cu câinii pe străzile din cartier își reconstituie „existența lui de corabie ce naviga pe lângă coastă“.

Narațiunea începe de la o discuție între prieteni despre câini și pisici. Acuzat că preferă câinii, deoarece, îmbătrânind, a devenit sentimental ca ei, se întreabă de ce ajunsese să prefere câinii. Toate variantele inițiale de răspuns nu îl satisfac, nimic din ce are de spus rațiunea nu este suficient.

Și atunci, bătrânul singuratic, în timp ce își plimbă câinii pe străzile Romei, își ține privirea în jos și începe să-și rememoreze viața, tinerețea boemă, trecutul de jurnalist, de scriitor sau de hoț de programe de televiziune și de distribuitor de discuri în tonomatele din complexele de la malul mării. În amintiri își cuprinde câinii care i-au ținut companie în trecut, iubirile, prietenii sau cunoscuții morți prematur, locuințele sărăcăcioase din tinerețe, casa de la țară cu cele cinci pisici, primele experiențe de muncă, lumea bizară a cinematografiei, plimbările cu vechiul BMW, cucerirea treptată a succesului, căsătoria, divorțul, relația cu fiica sa, complicitatea pe care marea o oferă amanților clandestini, viața din redacții, portretele pitorești ale colegilor de muncă, imaginea unor cupluri care i-au rămas vii în amintire, presiunile comuniștilor, o bucătărie cu fereastra deschisă către mare, întâlnirile pe malul mării.

 

Rememorarea unei prietenii

 

Mergând înapoi pe firul timpului, bătrânul reconstituie o lume boemă plină de culoare. Dar el este un supraviețuitor solitar, toți cei iubiți dispăruseră, și are doar doi câini: „În plimbările lui nocturne cu câinii, după mulți ani și în ghearele bătrâneții, încă avea în fața ochilor de acum dispăruta faună a cartierului. Nu trebuia decât să parcurgă noaptea strada cu lumini la ferestre pe cale să se stingă și să ajungă la râul care curgea inevitabil în noapte ca să-i apară în fața ochilor vreunul dintre prietenii lui dispăruți din cartier. Nu trebuia decât să privească ușa închisă a unei clădiri unde locuise vreunul din ei, sau jaluzeaua trasă a unui bar unde băuseră împreună, sau mesele și scaunele lăsate noaptea unele peste altele în exteriorul unor tratorii pe care le frecventaseră. Da, tristă poveste jaluzelele trase. Și mai ales cea a foarte micii librării albastre a lui San Martin devenite cu anii parfumerie“.

Odată cu rememorare prieteniei sale cu San Martin, proprietarul unei mici librării cu pardoseală și cu pereți albaștri, dar și al unui Austin vechi, Calligarich evocă fabuloase veri siciliene, atmosfera de pe străduțele din Palermo, viața într-o vilă dintr-un sat de pescari, suspendat pe munte, dar și bătut de mare. Farmecul încăperilor este surprins intens și simplu: „Cu un dulap și două paturi separate de o noptieră pe care, la fel ca la librărie, stătea un radio, așa era camera în care dormeau. Și bucătăria cu o masă veche de marmură cu un colț spart, patru scaune de rafie ponosită, niște oale vechi agățate pe perete deasupra unei chiuvete ciobite din piatră și, în fine, un frigider care vibra, dar nu foarte zgomotos“. Așa cum se întâmplă și cu ritualurile lui San Martin: „Și pe urmă masa de marmură, în fiecare dimineață folosită la ritualurile lui San Martin. Adică să întindă pe marmură o foaie de ziar pe care să verse cele două tutunuri englezești din două splendide vase de cristal și să le amestece parfumând toată bucătăria ca apoi, după ce făcea amestecul, să pună parte din tutun în pipă presându-l cu degetul mare și restul la adăpost într-un săculeț moale de piele. Pe scurt, un loc special făcut să fii fericit bucătăria aceea cu fereastra deschisă spre mare“. Tandre și amuzante sunt portretele câinilor care l-au însoțit în diverse anotimpuri ale vieții sale, fiecare cu propriul temperament, cu propria sa istorie, cu numele uneori neobișnuit.

 

Tristețea omului interior

 

Bătrânețea, singurătatea, prietenia și iubirea sunt temele ce se desprind din reflecțiile și reconstituirile scriitorului. Fără amărăciune, cu o detașare care implică acceptarea destinelor umane, cu o melancolie luminată de fulgerări bruște de bucurie, așa cum este tipic lui Calligarich, modului său de a spune povești. Protagonistul pare să-și contemple trecutul, viața sa „alunecoasă și marinărească în ciuda depărtării de mare“, cu o privire senină și îngăduitoare. Încă din primele pagini, autorul surprinde prin facilitatea cu care conturează în doar câteva rânduri portrete memorabile, așa cum se întâmplă cu soții Mayer.

În ultimele pagini ale romanului este evocată o dragoste intensă, dispărută și ea, dar care îi dezvăluie acum, peste ani, motivul pentru care preferă câinii și singura așteptare pe care o mai are, la capătul unei existențe tumultoase. El își poartă cu discreție tristețea omului interior prin vâltoarea zădărniciei exterioare spectaculoase, din frazele sale scurte și simple degajându-se detașarea de vâltorile trecutului. Lejeritatea scrisului ușurează lectura, fără a-i știrbi intensitatea. Dimpotrivă.