Revoltă cu poezie și muzică

https://suplimentuldecultura.ro/38249/revolta-cu-poezie-si-muzica

 Ryū Murakami este printre cei mai cunoscuți, dar și printre cei mai controversați scriitori din Japonia. A mizat pe ne­așteptat, pe surprinzător – și a câștigat, devenind celebru grație unor romane întunecate ce explorau violența, furia, sexul sau drogurile și puneau în fața cititorului copii abuzați, prostituate, personaje brutale, psihopate, rebeli cu sau fără cauză, oameni bolnavi care caută sens într-o societate superficială, supusă ma­te­rialismului.

Cărțile și filmele sale au stârnit mereu vâlvă. Declara Ryū Murakami într-un interviu: „În ceea ce privește conștiința, noi, ființele umane, avem un întreg univers de întuneric și haos. Facultatea ra­țională este doar o mică parte din noi. Încercăm să controlăm păr­țile întunecate cu legi, morală, bun simț și așa mai departe, dar ființele umane sunt prea profunde, diverse și libere pentru a fi cuprinse de astfel de lucruri“.

Viața unor personaje bizare, scufundate în întuneric și haos, constituie teritoriul obișnuit al scriitorului japonez. Însă omul din spatele lor este o prezență calmă, relaxată. Este un om cu poftă de viață, binevoitor, empatic, lucid și mai ales implicat. Ryū Murakami a fost mereu preocupat de evoluția societății japoneze în cadrul căreia nu există interes pentru individ, ci doar pentru colectivitate.

 

Un prototip al multora dintre personajele sale rebele

 

Prezența americană în Japonia și influența pe care aceasta continuă să o aibă asupra niponilor este o temă constantă în romanele sale. Autorul scoate din adâncurile întunecate ale societății japoneze oameni revoltați, dar care nu știu ce formă să dea revoltei, frustrărilor, violența fiind cel mai adesea manifestarea pe care o acceptă. Furia, componentă vitală a romanelor sale, devine o formă de exprimare, uneori fără țintă în lumea reală, exterioară. Mai ales în cazul tinerilor care se simt în­singurați și irelevanți în societate, el însuși având o copilărie și o adolescență nu tocmai liniștite.

Mulți consideră că arta une­ori violentă și sadică a Japoniei are tocmai acest rol de a atenua astfel de tendințe în lumea reală. Murakami mărturisea că prin literatura sa încearcă să-și înfurie cititorii, să le arate cum să-și canalizeze furia. Și crede că japonezii chiar ar trebui să fie mai supărați, în special din cauza opor­tunităților pentru tineri. Literatura sa nu îi poate forța, dar îi poate orienta, scriitorul invocând o zicală celebră care spune că poți conduce un cal la apă, dar nu îl poți forța să bea.

Ryū Murakami a fost un adolescent furios și a găsit modalități de a-și exprima furia. Fiu de profesori, în timpul liceului s-a baricadat pe acoperișul școlii sale în cadrul unei mișcării studențești împotriva războiul din Vietnam. A simpatizat cu mișcarea hippie, s-a alăturat unei trupe rock și a început să facă filme indie. El a devenit, cu alte cuvinte, un prototip al multora dintre personajele sale rebele.

 

Un ultim an de liceu, an al răzvrătirilor adolescentine

 

Așa cum este și cazul romanului 69 publicat de către Ryū Murakami în anul 1987 și tradus în 2022 la Editura Polirom de către Iolanda Prodan. Este un roman efervescent, cu substrat autobiografic, o cronică a anului 1969, așa cum l-a trăit protagonistul, un tânăr nonconformist de șapte­sprezece ani, aflat în ultimul său an de liceu, în condițiile în care, după Al Doilea Război Mondial, un puternic val al culturii americane a cuprins Japonia.

Un an pentru care personajul narator are încă din primul paragraf următoarele repere: „O mie nouă sute șaizeci și nouă. Anul în care examenul de admitere la Universitatea Tokyo a fost anulat, în care The Beatles au lansat The White Album, Yellow Submarine și Abbey Road, iar cei de la The Rolling Stones au scos cel mai tare single al lor, Honky Tonk Women, în care tinerii cu plete, cărora li se spunea hipioți, scandau pentru dragoste și pace. La Paris, de Gaulle demisionase, războiul din Vietnam era în plină desfășurare, iar fetele de liceu nu foloseau tampoane, ci cârpe din bumbac“.

Acțiunea se petrece în Sasebo, orășelul de provincie în care a crescut și Ryū Murakami, oraș în care se află și o bază militară americană, influența americană asupra vieții din Japonia fiind tema recurentă a literaturii sale. Romanul este scris la persoana întâi de către personajul care, la treizeci și doi de ani, rememorează anul în care avea șaptesprezece ani, un ultim an de liceu, an al răzvrătirilor adolescentine. La șaisprezece ani fugise puțin de acasă, pentru a avea timp să mediteze și pentru a scăpa de maratonul impus de școală. Dar și de povara virginității.

Ken, copilul-lup, e hrănit de nihilismul lui Nietzsche și urăște învățatul. E fascinat de muzica rock, de poeziile lui Rimbaud, de filmele lui Godard, de festivaluri și de actele de frondă. Recită din Rimbaud, se lasă tulburat de violetul apusului de soare și fredonează cântecele celor de la Rolling Stones. Entuziasmat de nou și de neobișnuit, de tot ce ar fi putut intra în categoria underground, vrea cât mai multă distracție și cât mai multe fete, dar la șapte­spre­zece ani e încă virgin, eliberarea de această povară fiind în sine o aventură și o cauză.

 

Îngrijorarea legată de lipsa oportunităților tinerilor din Japonia

 

În paralel cu tabloul sistemului de învățământ din Japonia și al atitudinii unei generații de tineri, tabloul societății japoneze se conturează și el cu ușurință: „Cu 150 de yeni primiți de la maică-mea, eu mi-aș fi putut lua un bol de supă cu tăiței, lapte, două chifle, una cu aromă de pepene galben și una cu sos de curry, plus o go­goașă cu gem. Renunțam la lapte, mulțumindu-mă doar cu o chiflă cu sos picant de curry. Puneam banii rămași deoparte, ca să-mi cumpăr cărți de Sartre, Genet, Céline, Camus, Bataille, Anatole France și Kenzaburō Ōe. Pe naiba! Era lista mea lungă de baliverne sub care ascundeam adevăratul motiv pentru care aveam nevoie de bani – ca să pot intra în cafenelele și discotecile unde puteam agăța puicuțele ușuratice de la colegiul de fete Junwa, o școală privată unde procentul de zeițe ale frumuseții trecea lejer de douăzeci la sută“.

Lăsând la o parte tenebrele și violența din Albastru nemărginit, aproape transparent sau Copii de aruncat, Ryū Murakami continuă și în acest roman să își exprime îngrijorarea legate de lipsa oportu­nită­ților tinerilor din Japonia. Adolescenții din 69 își exprimă revolta față de așteptările înă­bușitoare prin intermediul unor simboluri ale culturii pop occidentale, paginile cărții devenind un savuros amestec de poezie, muzică, filme, filosofie, festivaluri, iubiri și mai ales de stări de spirit de la sfârșitul anilor ’60.

Neliniștea și bravada adolescentină, onestitatea și dezinvoltura vocii narative, provocarea senzorială a amestecului de cuvinte din frazele lui Murakami, pasajele amuzante, tonul sprințar și ritmul alert al relatării poznelor adolescentine, îmblânzite de muzică și de poezie, fac din acest roman o carte care se citește cu plăcere, adesea cu zâmbetul pe buze, Ryū Murakami surprinzân­du-și din nou cititorii.

 

Ryū Murakami, 69, traducere din limba japoneză și note de Iolanda Prodan, Polirom, 2022

Trei surori - Heather Morris. Oroarea prin ochi de copii

https://www.observatorcultural.ro/articol/oroarea-prin-ochi-de-copii/

 După Tatuatorul de la Auschwitz și Călătoria Cilkăi, scriitoarea Heather Morris a publicat în 2021 un alt roman bazat pe o poveste adevărată de la Auschwitz – Trei surori, carte care încheie trilogia dedicată ororilor din lagărul nazist. La Editura Humanitas Fiction a apărut deja traducerea acesteia, o traducere  care poartă tot semnătura Luanei Schidu, o traducătoare cu un deosebit simț al limbii.

Cibi, Livia și Magda sînt cele trei surori evreice slovace ale căror vieți stau la baza acestei povești despre dezumanizare, dar și despre supraviețuire, speranță, curaj, devotament, înțelepciune, sacrificiu, iubire și de­spre forța pe care ți-o dă dragostea pentru familie, căci nu rămînerea în viață, ci abia întemeierea unor familii a fost resimțită drept victoria supremă. Două dintre cele trei surori supraviețuitoare ale Holocaustului încă trăiesc în Israel și au ales-o pe Heather Morris pentru a le scrie povestea care să ajungă pretutindeni.

În 2019, Heather Morris a primit un email de la fiul Liviei, din care a aflat că mama acestuia, după ce a citit Tatuatorul de la Auschwitz, și-a dat seama că a împărtășit experiențe de viață cu Gita, fiind nu doar colege de școală, ci și „colege“ de lagăr. Într-o conversație telefonică, femeia în vîrstă de 93 de ani i-a spus scriitoarei că ar vrea să scrie și povestea ei, cu speranța că astfel de orori nu se vor mai repeta, dar și pentru a aduce în atenție forța pe care ți-o dă lupta pentru familie.

Astfel a apărut romanul Trei surori, ce are ca punct de plecare  promisiunea făcută de cele trei fete tatălui lor înainte ca acesta să moară – aceea că vor rămîne împreună, că se vor sprijini mereu. În aprilie 1942, au fost despărțite. Livi și Cibi în vîrstă de cincisprezece și respectiv nouăsprezece ani au fost trimise la Auschwitz. De fapt, inițial, doar Livi, dar Cibi și-a urmat sora, în numele promisiunii făcute tatălui. Doi ani mai tîrziu, a fost capturată și Magda și a fost trimisă în lagăr. Astfel, cele trei surori s-au reunit și au supraviețuit mai mulți ani în condițiile de neimaginat de la Auschwitz, deși, din cauza înfometării mai ales, arătau precum niște morți care mergeau pe propriile picioare. Puterea do­rin­ței de a trăi și forța iubirii le-au ajutat să reziste și să-și întemeieze familii, ale căror fotografii pot fi văzute la sfîrșitul cărții.

Romanul are trei părți – Promisiunea, Porțile iadului și Pămîntul făgăduit – și spune povestea celor trei fete Meller începînd din adolescență, pînă acestea devin și străbunici, în atenția scriitoarei intrînd, mai ales migrația lor în Israel, o țară nouă în care și-au construit o viață nouă. Drumul le este puternic marcat de traumele complexe pe care le-au avut de înfruntat, inclusiv vinovăția supraviețuitorului. În Israel și-au întemeiat familii, alături de care au cunoscut bucuria și frumusețea vieții – adevărata lor victorie. „Familia mea e victoria mea“ îi va mărturisi, peste ani, una dintre cele trei surori nepoatei sale.

În scrierea acestui roman, autoarea a dat dovadă de multă empatie, de tandrețe, de înțelegere și a știut să gradeze acțiunea și să mențină suspansul. Ororile lagărului sînt răsfrînte prin ochii a trei copile care pînă și în iad rămîn împreună, fiindu-și una alteia sprijin permanent. Un număr întîmplător tatuat pe mînă le fură identitatea, după ce viața le fusese smulsă chiar de către cei cu care se jucaseră înainte de război. Ca să nu ajungă în camerele de gazare trebuie să pară sănătoase, apte de muncă, în ciuda muncilor incredibil de grele, în ciuda frigului, a înfometării, a bolii, a violențelor, în ciuda amenințării morții.

Întalnim adesea în roman scene care pun față în față oroarea și inocența, așa cum se întîmplă cînd cele două surori sînt tunse, dar Livi refuză să conștientizeze, să accepte ce i se întîmplă. Abia mai tîrziu, la spital, se ză­rește într-o oglindă și îi reproșează lui Cibi că nu i-a spus, recunoscînd pînă la urmă că, deși a simțit mașina de tuns pe piele, „nu am vrut să mă gîndesc la asta. În timp ce mergea, îmi imaginam că-mi umblă mama prin păr. Știi că-mi place să-mi prind buclele cu agrafe“.  Cînd fiecare zi trece fără să știi dacă în ziua următoare mai ești în viață, mintea are nevoie de astfel de mecanisme de autoprotecție, de negare. Alteori este vital umorul: „Singura masă e prînzul, cînd vine căruţa cu cinci cazane de supă şi cinci oameni care o împart. Cibi a auzit poveștile nebunești despre ce poate ajunge în aceste «supe», apoi vede cu ochii ei: o periuţă de dinți, o brățară de lemn, benzi elastice plutesc printre fire de ceapă și sardine. Unul din rarele momente în care fetele rîd împreună e cînd una dintre ele scoate un pieptăn din castronul ei cu supă și anunță cu voce tare: «Am un pieptăn, ce bine-ar fi să am şi nişte păr!»“.

Oboseala, frica, deprimarea, foamea, istovirea, tortura, abuzul necontenit asupra trupurilor și asupra minților nu le vor înfrînge însă pe fete. Își rămîn alături, ajutîndu-se permanent: „Surorile intră în cel de-al doilea an de captivitate şi Livi e vădit deprimată. În majoritatea dimineților, Cibi trebuie s-o tîrască jos din pat pentru apel. Refuză să mănănce, așa că Cibi trebuie să-i îndese mîncarea în gură sau să i-o păstreze pentru mai tîrziu. O dojeneşte deseori, dar asta nu face decît ca Livi să se retragă și mai mult în sine“.

 

„Cibi, Magda şi Livi se împleticesc, se îndreaptă iar şi iar, croindu-și drum prin zăpada adîncă, mînă în mînă. Nu-şi mai simt degetele, fețele. Bombardamentele se apropie. Înconjurate de mii de fete şi femei, toate plecate de la Auschwitz, surorile plonjează în necunoscut:

– Rămîneți în picioare, şuieră Cibi. În jur răsună împuşcături: cele care nu mai pot ține pasul, cele care s-au prăbuşit în zăpadă ca şi cum ar fi un pat, sînt eliminate cu un glonţ. Dacă una dintre noi cade, cădem toate. Ţineți minte asta, adaugă ea.

N-o să-şi dea drumul una alteia şi n-o să cadă, hotărăște fiecare în sinea ei“.

 

Doar astfel vor supraviețui ororilor și își vor cîștiga șansa unei vieți noi, pe un pămînt nou. Însă Heather Morris insistă și asupra unei realități psihologice: viața nouă înseamnă și sentimentul de vină al supraviețuitorului care nu își poate scoate din minte numele sau chipurilor tuturor celor care au murit alături de el. Livi va retrăi iar și iar moartea unei fete, această poveste devenind pentru ea simbolul microcosmosului întregului timp petrecut la Birkenau – o noapte în care ea a rămas în viață, iar o altă fată  a murit. Pe de altă parte, Magda, ajunsă mai tîrziu în lagăr, se va simți vinovată că nu suferise toate durerile și umilințele de care avuseseră parte surorile ei.

Amintirile trăiesc cu o simetrie îngrozitoare, credința în Dumnezeu se zdruncină și ea, lagărele vor face mereu parte din viețile lor. Însă iubirea și devotamentul înving dezumanizarea, iar poveștile spuse generațiilor următoare ascund în ele dorința ca răul să aibă mai puține șanse să se repete și urmașii să le cunoscă cu adevărat pe cele trei surori, să știe cine au fost fetele Meller și cum, împreună, au reușit să-i redea vieții frumusețea, în ciuda tuturor probabilităților.

Dana Pîrvan recomandă Culorile despărțirii de Berhard Schlink

 

,,Vis de primăvară'' de Teru Miyamoto. Prezentare de Dana Pîrvan

În anii '70, la Osaka, Tetsuyuki se mută într-o cămăruță neîngrijită pentru a fugi de creditorii răposatului său tată. Panoul electric nu funcționează, și în prima noapte, bătând un cui pe întuneric, Tetsuyuki descoperă că a străpuns corpul unei șopârle, care însă supraviețuiește. Tânărul îi dă șopârlei un nume - Kin - și începe să aibă grijă de micul animal. Noapte de noapte, Tetsuyuki vorbește cu Kin, povestindu-i fie despre complicata relație cu iubita lui, Yoko, fie despre fuga constantă de recuperatorii violenți. Zi după zi, tânărul înfruntă viața, refuză, primește și dăruiește prietenie și iubire. La capătul unui an de ciudată tovărășie, în lumina plăpândă de aprilie, Tetsuyuki va afla dacă rănile trecutului s-au vindecat suficient și daca are puterea de a-și urma calea.
 

Vulpea lui Akira, un roman care transcende realitatea, timpul și spațiul

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/222346/

Prozator, scenarist, regizor de film, artist fotograf și muzicolog, Ioan Mihai Cochinescu este un scriitor rafinat, în a cărui literatură, încă de la debutul din 1991 cu romanul Amba­sadorul, se resimte sincretismul artelor care îl fascinează.

Recent, Ioan Mihai Cochinescu a publicat la Editura Trei un nou roman – Vulpea lui Akira, o carte frumoasă,  în care plăcerea povestirii și atmosfera învăluitoare își cîștigă cititorii încă de la primele pagini, prin poveștile care unesc, uneori pe calea miraculosului, prezentul cu trecutul și recuperează întîmplări și stări de spirit, prin fascinația detaliilor, prin amestecul de repere istorice, cinematografice, muzicale și literare sau prin instantaneele fotografice pline de substanță și de sugestie.

Capriciile memoriei afective

Romanul este o colecție de povești, sub­intitulat de autor roman-puzzle, piesele formînd un întreg a cărui cheie este lăsată în seama cititorului, ori, așa cum s-a mai observat, un roman caleidoscopic, căci fiecare proză scurtă poate da naștere unor forme și înțelesuri noi, în funcție de piesele alături de care este așezată. Fiecare proză poate fi citită ca poveste de sine stătătoare ori integrată în roman, toate fiind legate prin intermediul cîtorva personaje și prin orașul copilăriei care devine un suprapersonaj. Așadar, prozele comunică unele cu altele şi se continuă, fără a urma o cronologie strictă, iar tonul este de memorialistică plină de nostalgie, rezultatul fiind un puzzle de episoade care urmează capriciile memoriei afective, autorul dovedindu-se un mare povestitor.

Ioan Mihai Cochinescu ne propune o rememorare seducătoare, plină de candoare și de nostalgie, a copilăriei petrecute într-o Timișoară ce ține, în pofida unor elemente reale, mai degrabă de dimensiunea lui „a fost o dată ca niciodată“. Întîmplări dintr-un trecut îndepărtat, însă cît se poate de plin de culoare, de miresme și de oameni vii, sînt filtrate prin ochii unui personaj-narator care învăluie trecutul într-o privire magică și dă naștere unei lumi tainice, de basm. Dar nu doar trecutul este prins în povești, ci și prezentul.

Ca și romanul Inocenții al Ioanei Pîrvulescu, și Vulpea lui Akira își are în centrul său o casă de poveste, într-un oraș pe măsură. Martor al timpului, căptușită cu povești ale trecutului, casa Secession este o axis mundi, loc de plecare și de întoarcere pentru toate experiențele protagonistului care, aflat la vîrsta inocenței, este neinițiat și descoperă tainele vieții uneori cu candoare și bucurie, alteori prin lecții aspre.

Așa cum descoperă, de unul singur, și istoria casei, cînd avea vreo 13 ani, istorie de care copiii habar nu aveau, în schimb: „ne bucuram de casa scărilor pavată cu mozaic mărunt din marmură albă și vişinie de Ruşchița, asemuită ades cu marmura de Carrara, încercînd să desluşim în tencuiala scorojită de vreme imaginile florale de odinioară de pe pereți sau descoperind detalii botanice – pictate cu măiestrie, se spunea, de către însuși Gustav Klimt, faimosul pictor fondator și președinte al grupării Wiener Secession –, precum spinii florilor de trandafir, frunzele de arțar și de stejar sau puful tijelor de păpădie. Capete de îngerași cu feţe rozalii și păr cîrlionțat completau complicata alegorie a frescei“. Așa cum, dînd la o parte tencuiala timpului, autorul readuce la viață poveștile copilăriei într-o o carte sinestezică, plină de tandrețe, de armonie, de culori, de texturi, de miresme și mai ales de muzică.

Viaţă trăită, viaţă povestită

Mottoul – „Și aceasta este o carte de vise“ – își avertizează cititorul asupra aerului de magie al cărții (continuînd astfel atmosfera din Ambasadorul). Încă din primele pagini, scena vieții este scena circului, a bîlciului – locuri ale uimirii, ale unei alte dimensiuni, locuri în care atmosfera onirică este la ea acasă și unde pot exista obiecte ciudate precum octobasul care cîntă singur, creîndu-se astfel o graniță subțire între verosimil și neverosimil.

Este lumea scenelor în aer liber, a labirinturilor complicate din sticlă și oglinzi din care uneori copiii nu mai reușesc să iasă, lumea bezelelor colorate, a jonglerilor și a clovnilor, a motocicliștilor care, legați la ochi, fac salturi la Zidul Morții, locul în care trăiesc făpturi de uimire – femeia-păianjen, omul bivol, femeia pitic fără mîini care își folosea picioarele în mod neînchipuit.

Titlurile prozelor înclină balanța tot către imaginar: „Nepoata îngerului“, „Gingașa prin­țesă Rosamunda“, „Ștroșnaider și ceasul-păianjen“, „Zînele de absint“, „Întîmplări prin micul Macondo“, „Corabia de pîslă“, „Abur“, „Cascada din buncăr“, „Zbor de hîrtie“, „Dantelărie la marginea ceții“ sau „O muzică sub desenul de gheață“.

Atmosfera este adesea aceea a unui realism sau a unui suprarealism magic, Marquez fiind unul dintre scriitori admirați de autor și transformat chiar în personaj al acestui roman. Ca și Marquez, și Ioan Mihai Cochinescu crede că viața merită trăită mai ales mai ales pentru a fi povestită, deviza „vivir para contarla“ răsunînd mereu în fundalul prozelor. Un alt nume care apare în roman este Tarkovski – cu a sa Călăuză, aparent o poveste despre lucruri bizare, în fapt o poveste despre „oameni obiș­nuiți care cred cu tărie în forța clipei, a unui crîmpei de viață, ce conține desigur frămîntări, întrebări, gînduri, mistere“, așa cum partener de dialog devin și Akira, cineastul japonez care dă și titlul romanului.

Două personaje feminine fascinante, două muze

În poveștile ce unesc prezentul și trecutul, alcătuind o colecție inepuizabilă de amintiri, alături de personajul narator apar mereu și două personaje feminine fascinante, două muze, corespunzătoare celor două planuri temporale, celor două etape majore din viața personajului-narator. Prima este Beatrice, fata piticei fară mîini, pe care aceasta o plimbă prin oraș într-un căruț de copii. Ea este prezența feminină ce îi hrănește bărbatului copilăria și adoles­cența și care „mirosea a lavandă, petunii, aer sărat precum briza mării și ciocolată amăruie, ca într-o poveste cu prințese adevărate și iubiri neînțelese“. A doua femeie este cea căreia i se povestesc toate aceste amintiri din orașul copilăriei. Ea este femeia maturității „femeia cea frumoasă cu părul lung, arămiu și cîrlionțat“.

Uneori intrarea în fiecare poveste se face prin ridicarea sau coborîrea unei perdele de basm, cele mai multe proze oferindu-i cititorului plăcerea unei treceri magice dintr-o lume în alta: „Pătrunderea într-un nor de ceață mi-a creat dintotdeauna sentimentul că sînt absorbit de un fenomen cosmic înfricoșător și, în acelaşi timp, de o frumusețe ce ar putea defini sublimul, asemănător cu norii stelari și cu puzderia de stele din Calea Lactee. Nu de puţine ori mi s-a întîmplat ca negura lăptoasă, imensă a ceții să vină ea spre mine, cuprinzîndu-mă lent, ca un piton sau ca un balaur nedefinit, avînd darul de a mă deconcerta complet în numai cîteva clipe. Tot astfel s-a întîmplat în plimbarea noastră pe falezele de la Étretat“.

În Vulpea lui Akira, roman muzical și cinematografic, roman al amintirilor învăluite în aburul fabulos al copilăriei timișorene, Ioan Mihai Cochinescu redă cu multă candoare, deopotrivă prin intermediul memoriei și al imaginației, crîmpeie de viață care umplu paginile de lumină. Amestec de realitate și ima­ginar, poveștile sînt o incursiune melancolică într-un trecut ce face corp comun cu prezentul și capătă astfel un sens mai adînc ce leagă personajele și întîmplările, dînd naștere unei cărți vii, organice, cu suflet ce transcende realitatea, timpul și spațiul.

Epidemia uitării

 

După ce romanul Profesorul și menajera a fost ecranizat, scriitoarea niponă Yōko Ogawa declara într-un interviu că nu scrie romane pentru că este o romancieră, ci pentru că este o ființă umană și astfel simte că poate înfrunta moartea. Autoarea mărturisea că poveștile îi sînt necesare pentru a face față fricilor și regretelor, căci toate viețile sfîr­șesc în moarte, iar a găsi ceva în nimic ar fi esența scrierii unei povești, singura cale de a înțelege moartea. Sub forma unei povești, putem pune în cuvinte propriul haos, cele mai întunecate părți din noi înșine, iar ea își dorește ca poveștile să îi facă pe cititori să își simtă deopotrivă trupul și sufletul, lumea exterioară și lumea dinăuntru.

Exact așa cum reușește și romanul Poliția Memoriei, care a fost publicat în 1994 și tradus de curînd în limba română de către Raluca Nicolae, la Humanitas Fiction. Ca și în alte romane ale scriitoarei japoneze, și aici întîlnim teme precum arta, condiția scriitorului, puterea literaturii, pierderea, frumusețea, dragostea, memoria sau relația dintre un tînăr și un bătrîn. Doar că, de data aceasta, Ogawa ne propune o alegorie distopică pe tema pierderii și a morții, punînd în prim-plan memoria strîns legată de corp și importanța literaturii într-o lume supusă dezintegrării, una dintre ideile esențiale din roman fiind aceea că starea naturală a artei este una de rezistență.

La un prim nivel de lectură, Poliția Memo­riei poate fi considerat un roman politic, antitotalitar. Acțiunea poate fi plasată în orice regim totalitarist în care oamenii sînt obligați să renunțe la posesiuni, la identitate, la cuvinte și sînt măcinați de teamă, de neîncredere. Doar că romanul este mult mai mult, distopia imaginată de scriitoarea japoneză avînd rolul de a ne face să vedem mai bine realități cotidiene care par înstrăinate. Ale­goria din aceste pagini are puterea de a face adevărul vizibil sau mai accesibil și oferă realității concrete greutate, încadrîndu-se astfel în ceea ce se poate numi „ficțiune științifică” – obiectele reale înstrăinate par niște ficțiuni, iar fantasticul, paradoxal, este necesar pentru a accesa substanța realității.

Potrivit poveștii, cîndva, în viitor, din viața oamenilor care trăiesc pe o insulă nenumită dispar, unul cîte unul, toate lucrurile cu care sîntem azi obișnuiți. Iar oamenii uită de ele în cel mult două-trei zile. Timbrele, parfumul, păsările, trandafirii, calendarele, cărțile, profesiile, navele, fasolea verde, ștampilele, fotografiile, picioarele oamenilor… Iar cine nu uită are parte de Poliția Memoriei, pentru care e inacceptabil ca un lucru să nu dispară cu promptitudine și fără urme, atunci cînd se dispune. Să dispară inclusiv din mintea oamenilor, nu doar din casele lor.

Memoria este un act subversiv, iar mecanismul dispariției este unul exact: dispare lucrul, dispare memoria acelui lucru și apoi dispare și memoria uitării acelui lucru. Iar oamenii trebuie să arunce toate urmele lucrurilor interzise, odată cu care dispar și cuvintele care le denumeau.

Eroina cărții este scriitoare și simte cît de ciudat e să poți crea ceva nou, cu ajutorul cuvintelor, pe o insulă unde aproape totul dispare. Mai ales cînd conștientizezi posibilitatea ca și cuvintele să dispară, iar tu nu îți poți aminti obiectele și nu poți salva memoria acestora.

Cu fiecare lucru dispărut, se împuținează și inima oamenilor, ființa acestora umplîndu-se de goluri. În viziunea autoarei, memoria este conectată direct la vocile și corpurile oamenilor. Unii încearcă să lupte cu destrămarea care le cuprinde sufletul, existînd speranța că scrisul poate salva inima. Pentru autorități, singura problema o reprezintă cei care nu uită. Aceștia sînt căutați, hărțuiți, închiși și interogați de Poliția Memoriei. Nu știm cine e Poliția Memoriei, vedem doar niște oameni-robot, cu uniforme fine și fețe goale, nu știm din al cui ordin acționează sau cui raportează. Sînt ordonați și reci. Le este suficient, asta îi face eficienți.

În ciuda lanțului de dispariții, viața de pe insulă merge mai departe, oamenii fiind preocupați să-și procure hrana necesară subzistenței, să se reprofileze atunci cînd le dispar meseriile și nu să se împotrivească necontenitei dezintegrări a lumii. R., redactorul scriitoarei, este unul dintre cei care au neșansa să-și păstreze amintirile. Pentru a-l proteja pe R., cei doi amenajează o cameră secretă, care va deveni și un fel de seif pentru obiecte dispărute precum bomboane mentolate, o cutie muzicală, o muzicuță. Scriitoarea continuă astfel, cu ajutorul lui R. și al unui bătrîn pe care îl știe din copilărie, ceea ce încercase să facă și mama sa, care ascunsese în sculpturile sale fel și fel de obiecte, înainte de a fi luată de Poliția Memoriei.

Scriitoarea fără nume din roman nu își poate aminti obiectele dispărute, iar inconsistența limbajului – din ce în ce mai plin de goluri – îi ridică piedici. A publicat trei romane, toate axate pe problematica dispariției, iar de-a lungul poveștii scrie un alt roman, despre o dactilografă a cărei voce dispare și care nu poate comunica decît prin intermediul unei mașini de scris, cititorul romanului Poliția Memoriei avînd posibilitatea de a citi, în paralel, și paginile romanului scris de protagonistă.

Unele dispariții sînt doar constatate cu impasibilitate, altele sînt violente – așa cum se întîmplă cu arderea cărților, iar altele sînt redate cu un lirism care surprinde, așa cum este cazul dispariției trandafirilor:

„Cît vedeai cu ochii erau numai petale plutind pe suprafața rîului. O clipă mîinile mele au decupat un ochi de apă limpede, acoperit pe dată de alte petale, lunecînd valuri-valuri, într-o curgere hipnotică ce le împingea spre ocean.

Am scuturat în rîu petalele care mi se lipiseră de palme – unele cu margini dantelate, pale, altele în culori aprinse sau cu sepalele care nu se desprinseseră încă de caliciu. Preț de o clipă, au rămas agățate de cărămizile de pe pardoseala spălătoriei, apoi au fost pe dată luate de vîltoare, topindu-se în marea de petale.[…]

O grădină de trandafiri fără trandafiri este un loc friguros, lipsit de sens. Ți se rupea inima să vezi lăsate de izbeliște lucrurile care pînă nu demult fuseseră îngrijite cu atîta dragoste. Susurul apei nu mai răzbea pînă aici. Singurul sunet era cel al pașilor mei, călcînd în picioare solul mănos și moale. Cu mîinile îndesate în buzunare, am rătăcit pe deal de parcă mă preumblam printr-un cimitir al celor care își găsiseră sfîrșitul fără nume, fără o piatră la căpătîi.

Pe cînd priveam țepii, frunzele, crengile, pe cînd citeam conștiincios plăcuțele cu numele plantelor, mi-am dat seama că nu-mi mai aminteam cum arată un «trandafir»“.

Prin Poliția memoriei, autoarea lansează un avertisment în urma căruia am putea conștientiza mai mult importanța fiecărui obiect, a fiecărei persoane, a senzațiilor, a amintirilor, a plăcerii și a durerii. Romanul este un elogiu adus literaturii și obiectelor, importante mai ales prin ceea ce trezesc în interiorul nostru, convingîndu-ne că epidemia uitării poate fi o tragedie în istoria umanității.

Un ceai și o poveste

 

În tot acest tăvălug al agitației în care trăim, romanul Un ceai la capătul lumii este un răgaz binevenit. Invitația la ceai este mai ales o invitație la poveste, la liniște, la optimism, la întoarcerea dinspre marginea lumii la esența ei care, de fapt, se află ascunsă în interiorul nostru.

În această carte, ceaiul și povestea se împletesc într-o cale a liniștii, a împăcării cu sine, a înțelegerii, a empatiei și a echilibrului interior care au puterea să influențeze felul în care reacționăm la evenimentele vieții, în loc să se lase destrămate de acestea.

Un ceai la capătul lumii este o poveste care așază în centrul său, și explicit, și implicit, tocmai această putere a poveștilor ce pot întoarce sinele îmbogățit cu lumea în care se pierduse, pot transforma închiderile în noi deschideri. Este una dintre acele povești care te ajută uneori să înțelegi că viața merită efortul viețuirii.

Cartea este inspirată dintr-o poveste reală, aceea a japonezului Yukio Shige, un fost ofițer de poliție care, după pensionare, în cincisprezece ani a salvat de la sinucidere peste șase sute de oameni, patrulând zilnic pe stâncile de pe care oameni confruntați cu fel și fel de probleme intenționau să se arunce în mare. În Japonia, în rândul persoanelor cu vârste cuprinse între cincisprezece și treizeci și nouă de ani, sinuciderea este principala cauză a decesului, producând mai multe morți decât cancerul și accidentele la un loc. Scotocind orizontul cu binoclul său, Shige a ales să patruleze zilnic, întrebându-i pe cei aflați la capătul puterilor ce mai fac și propunându-le, simplu, prietenește, să mai aștepte un moment. Nu a salvat doar viața lor, ci și viața celor apropiați acestora. În 2018 a fost realizat un documentar The Round, iar în 2019, Francesc Miralles și Ángeles Doñate ne-au adus aproape povestea insolită a fostului polițist japonez prin acest roman stenic, o pledoarie pentru speranță și pentru frumusețea vieții.

Kosei-san se numește personajul din acest roman, supranumit fiind „gardianul abisului”, un bătrân înțelept care, ca și modelul din realitate, își trăiește restul zilelor pentru a-i salva pe ceilalți, oprindu-le aruncarea în abis printr-o invitație la ceai și la poveste, pornind de la principiul potrivit căruia „nimeni nu se poate feri de greșeli. Eu încerc mereu să am în minte că nu sunt mai bun decât cei care acceptă să bea un ceai cu mine”. El însuși, în tinerețe, își sacrificase iubirea și purtase toată viața povara lașității.

Pe stâncile pe care le supraveghea, ajunge și un ziarist cautându-și liniștea în timp ce purta cu el cenușa fratelui său. Privind în urmă, vede doar eșecuri. Dacă în meseria sa se străduia să aducă la suprafață aspecte pe care societatea nu le vedea, abia ceaiul băut cu bătrânul îl face să realizeze că cea mai mare nevoie a sa este de a se aduce pe sine la suprafață, de a se privi în ochi, de a vedea frumusețea altruismului și a vieții: „Cântecul Abisului, care îți va arăta drumul spre noua ta viață, poate răsuna în sufletul tău în orice moment, dar, ori de câte ori faci ceva pentru ca lumea să fe mai bună, începând cu tine însuți, vei fi puțin mai aproape”.

Un ceai la capătul lumii, Francesc Miralles, Ángeles Doñate, Traducere din spaniolă de Teodora Șandru Mehedinți, Humanitas Fiction, 2022