Muzica din literatura lui Haruki Murakami - „Scriu ca și când aș face muzică”

Haruki Murakami este un împătimit al muzicii. Încă din liceu a devenit colecționar de CD-uri cu muzică rock, jazz și clasică, mergând constant la concerte. După ce a terminat colegiul, a fost proprietarul unui mic bar unde se cânta jazz și asta a fost o experiență fundamentală din care s-a născut și literatura sa.  Pentru o noapte, a fost chiar DJ la un post de radio din Tokio - un cadou surprinzător și prețios pentru admiratorii săi.

Murakami mărturisea că nu a învățat tehnica scrierii de la nimeni, ci ascultând muzică bună. În propriul bar de jazz a înțeles ce înseamnă ritm, armonie, improvizație, densitate, legături – de toate acestea având nevoie pentru a-și scrie literatura.  Muzica îi este combustibil pentru viață, pentru alergare și pentru scris.

În 2011 a publicat chiar un volum, tradus la Polirom în 2018, care se numește „Pur și simplu despre muzică”, o carte în care sunt reproduse conversațiile tihnite, prietenești pe care Murakami le-a avut cu marele dirijor  Seiji Ozawa, unde mărturisește:

„De fapt, cele două se completează reciproc: ascultând muzică, îţi îmbunătăţeşti scrisul, iar îmbunătăţindu‑ţi scrisul, îţi îmbunătăţeşti capacitatea de a asculta muzică”.

Într-un fel sau altul, toată literatura sa este impregnată de muzică. Pe de o parte, la nivel tematic, referințele sunt abundente.  Romanele sale sunt nu doar literatură, ci și colecții de piese muzicale, muzica bună însemnând pentru Murakami amestec de jazz, rock și muzică clasică,  în paginile sale alăturându-se firesc Sheryl Crow, Puccini, the Modern Jazz Quartet, Mozart, Harry Belafonte, Thelonious Monk, Verdi, Bob Dylan, The Doors, Beethoven, Bruce Springsteen, Roberta Flack, The Beatles, The Beach Boys, Mahler și mulți-mulți alții. Azi, aplicațiile muzicale de pe telefoanele noastre ne oferă liste cu peste 3000 de piese muzicale selectate din literatura lui Murakami.  

Pe de altă parte, muzica i-a influențat profund stilul. Scriitorul mărturisește că actul de a scrie romane ține de ritm, la fel ca muzica și alergarea. Pentru el este foarte importantă fluiditatea frazei care face lectura ușoară și conferă scriiturii un ton personal:

„Nimeni nu‑ţi citeşte cartea dacă nu ai ritm. Trebuie să aibă un simţ ritmic lăuntric care să‑l facă pe cititor să citească mai departe”.

„Ritmul vine din combinaţia de cuvinte, de fraze şi de paragrafe, alăturarea de duritate şi delicateţe, uşurinţă şi greutate, echilibru şi dezechilibru, din punctuaţie şi din asocierea diferitelor tonuri. Cred că aş putea s‑o numesc «poliritmie». Exact ca în muzică. Dacă nu ai ureche muzicală, nu poţi să faci acest lucru”.

„Deoarece sunt un fan al jazzului, mai întâi stabilesc un ritm bun, apoi mai adaug nişte acorduri şi încep să improvizez. De acolo porneşte construcţia liberă. Scriu ca şi cum aş face muzică”.

Printr-o referință muzicală, plasată într-un anumit context, Murakami sugerează ceea ce alt scriitor ar spune în câteva pagini, determinându-și cititorii să îi devină parteneri și lâsând ușa deschisă către multiple interpretări. Ca și scriitorul, și personajele sale își definesc sensibilitatea prin muzică.

Așa cum spunea și celebrul dirijor Seiji Ozawa, Murakami nu doar că iubește muzica, dar o și cunoaște, cunoștințele sale muzicale fiind impresionante - vaste, eclectice și profunde. Iar literatura sa este și o frumoasă lecție de muzică.

Prin Albania, cu motocicleta

         

         După ce în ultimii ani am colindat, pe motocicletă, mare parte a Europei, a doua întâlnire cu Albania, tot pe motocicletă, a lăsat să supraviețuiască senzația că este țara cu cele mai izbitoare contraste. În urmă cu doi ani, Tirana m-a șocat prin firescul vecinătății dintre ghetouri și hotelurile de lux, prin haosul traficului, prin „normalitatea” circulației unor utilaje din altă epocă (chiar și prin sensurile giratorii din mijlocul capitalei), prin mulțimea polițiștilor care, evident, aveau de lucru și, nu în ultimul rând, prin  expresia amară înscrisă pe chipurile oamenilor. 

        Revenirea în Albania nu a eliminat niciuna dintre mirările anterioare, doar că, schimbând capitala cu stațiunile de pe malul mării, contrastul dintre ghetou și lux a devenit parcă și mai evident. Saranda, Dermi și Vlora au însemnat mașini scumpe din mai toate colțurile Europei trecând printre grămezile de gunoaie, taverne deloc îmbietoare în pragul unor hoteluri cu servicii ireproșabile, amplasate pe plaje curate, cu ape de o culoare fantastică. Iar pe marginea drumurilor pline de bălți și noroaie îți făceau poftă fructele de cactus, bananele încă verzi sau rodiile.

          Dar a doua vizită în Albania a însemnat mai ales provocarea și satisfacția de a parcurge unul dintre cele mai frumoase și dificile trasee moto din Europa. Între Saranda și Vlora, 125 de km și cîteva ore bune de drum cu serpentine, printre munți și mare, oferă un spectacol sinuos, amețitor, cu încântări ale ochiului. Dar și cu un strop de teamă - concentrarea cerută ba de stânga, ba de dreapta, facându-te adesea să uiți să respiri.     

         Frumusețea sălbatică a peisajelor este unică, de neuitat, așa cum sunt și fructele de mare mâncate pe malul mării, sub lună, având în față luminile aprinse de pe Insula Corfu. Bucătarul-șef vorbea românește, căci lucrase în Roma, cu mulți români în jur. Și, odată cu nota de plată, ne-a făcut cinste cu câte o palincă. 

Orhan Pamuk, „Cartea negră” - Meşterul de manechine

Cine sunt eu? Cine suntem noi? Cât din lumea în care trăim este realitate şi cât este plăsmuire ori vis? Există vreo cale de a scăpa de măşti şi de a fi doar tu însuţi? Şi dacă da, cine poate face diferenţa?

Acestea sunt o parte dintre întrebările mai mult sau mai puţin explicite ce revin constant în proza lui Orhan Pamuk, cititorul putându-le întâlni şi în volumul Cartea neagră, apărut la Polirom. Publicat în Turcia, în 1990, Cartea neagră este un roman masiv, labirintic care, sub pretextul unei intrigi detectivistice, pline de mister, adună una lângă alta zeci de poveşti cu substrat istoric, religios, mitic sau filozofic prin care se recreează marea Istorie şi atmosfera Istanbulului (de azi şi cel otoman), dar mai ales avatarurile atemporale ale unor destine individuale pe care înstrăinarea le condamnă la rătăcire. Ceea ce constituie însă atuul cărţii de faţă este atmosfera caldă, de poveste care te învăluie în tensiunea aşteptării şi în care se topesc toate celelalte mize, mai mari sau mai mici. Capacitatea descriptiv-fabulatorie a lui Pamuk este aici uimitoare.

Personajul principal este Galip, avocat, care se trezeşte într-o zi părăsit de soţia sa, Rüya (vis, în traducere). Aceasta nu-i lasă decât o scrisoare de 19 cuvinte, fără nicio explicaţie a dispariţiei sale. Odată cu ea dispare şi Celâl (fratele vitreg al femeii şi verişorul lui Galip) editorialist la unul dintre cele mai renumite ziare din localitate. Galip, un bărbat veşnic neîmpăcat cu propria-i identitate (ca de altfel, mai toate personajele romanului), ascunde rudelor dispariţia femeii şi se transformă într-un soi de agent secret, ajungând să i se substituie lui Celâl şi chiar să scrie în locul acestuia articolele atât de bine ancorate în realitate. 

Între acest moment de început şi finalul romanului când cei doi apar şi sunt omorâţi – nu se ştie de cine, misterul rămâne neatins – se deschide un drum al poveştilor (cu valoare de indicii), purtate prin timp, din gură în gură, şi introduse în roman fie de Galip, fie de Celâl, sub forma articolelor unde, de la un moment dat, vocea celor doi se suprapune, confundându-se.

Aceste editoriale atipice prin dimensiunile lor şi prin elementele criptice sunt, de fapt, poveştile Istanbulului şi ale oamenilor care l-au locuit şi îl locuiesc, poveşti ce surprind, pe de o parte tradiţia autentică, iar pe de altă parte, hibridizarea acesteia prin amestecul strident de Orient şi Occident. Suprapunerea alterităţilor şi mai ales căutarea identităţii necontrafăcute trece aproape la fiecare rând din planul individual la cel colectiv şi invers. 

Realitatea din romanul lui Pamuk are un caracter „prefabricat”, radiografierea acesteia şi căutările concretizate în scrisul-literatură („cea mai mare dintre vrăji”) căpătând valoarea unui ghid prin realitatea mutilată de imitaţie. În viziunea autorului, realitatea este cea falsă, iar ficţiunea are rolul de a recupera veracitatea unui univers, în ipostaza sa de viaţă trăită. Ambiguitatea indusă de mister şi de echivocuri este întreţinută şi sporită cu multă abilitate. Celâl este convins că e imposibil să faci diferenţa între „originalul poveştii” şi „originalul vieţii”. Cu atât mai mult cu cât, totul ar putea fi o imitaţie a lumii care pare fericită. „Nimic nu este atât de uimitor ca viaţa. În afară de scris” afirmă un alt ziarist, sugerând, astfel, o anumită ierarhie a „trăitelor”. Plecând din prezent, nu iluziile viitorului orientează condeiul scriitorului, ci iluziile trecutului. Întâlnirea pe fundul Bosforului a monedelor bizantine de pe Olimp cu capacele sticlelor de răcoritoare Olimpus, este una dintre numeroasele coincidenţe cu potenţial subversiv, presărate în roman.

Printre cele mai sugestive poveşti legate de pierderea identităţii naţionale sau personale, de povara măştilor în spatele cărora se ascunde cel mai adesea dorinţa amăgitoare de a trăi alte vieţi, se numără „înspăimântătoarea istorie a plăsmuirii manechinelor în Turcia, care a ajuns să fie tăinuită în subterane”. Alcătuiri miraculoase, plămădite cu mare iscusinţă artistică din lemn, ipsos, ceară de albine, piele de gazelă, de cămilă şi de oaie, dar şi din păr uman, manechinele Maestrului Bedii, reprezentau imitarea desăvârşită a creaturilor Domnului, ceea ce a stârnit mânia conducătorului suprem al musulmanilor, ducând la excludera acestora din muzeu. Interdicţia oficială şi acuzaţiile de vrăjitorie, nebunie sau erezie nu suprimă însă dorinţa maestrului de a plăsmui manechine odată cu care să le pună oamenilor în faţă o oglindă nedorită. Meşteşugul său subteran durează mai bine de douăzeci de ani. 

Când occidentalizarea este în floare, în vitrinele magazinelor apar tot felul de manechine cu zâmbete străine, însă ale sale sunt refuzate, căci semănau...cu turcii: „Clientul, îi spusese un proprietar de magazin, nu vrea să umble cu genul acela de palton cu care îi vede încotoşmănaţi pe concetăţenii săi mustăcioşi, crăcănaţi, oacheşi şi slăbănogi, pe care îi întâlneşte zilnic pe stradă, cu zecile de mii, ci vrea să îmbrace stilul de sacou purtat de un bărbat «frumos», din cine ştie ce ţară îndepărtată şi necunoscută, aşa încât să fie convins că se schimbă şi el odată cu sacoul, că poate deveni altcineva”. Din faţa oamenilor care voiau, de fapt, să cumpere iluzia că pot fi asemenea „celorlalţi”, meşterul se retrage din nou în tenebrele atelierului său unde continuă să dea expresie „înspăimântătoarelor iluzii autohtone”, esenţa rămânând ascunsă în acele plămădiri stranii, pline de praf. Ferite de privirile oamenilor, ciudatele păpuşi duceau o existenţă ce sfida mersul existenţei celorlalţi: unele stăteau jos, altele vorbeau, mâncau, se rugau, întruchipând acele gesturi care „ne fac să fim ceea ce suntem”, căci, credea meşterul şi mai târziu fiul său, unui popor poţi să-i schimbi istoria, tehnologia, cultura, arta şi literatura, dar nu-i poţi schimba gesturile. Iluzie spulberată destul de repede, căci bătrânul le vede şi pe acestea dispărând. Candoarea necizelată a felului în care-şi suflau nasul ori se uitau în jos când mergeau pe stradă se transformă în gesturi corcite. Bătrânul moare cu speranţa că „oamenii de la noi urmau să fie suficient de fericiţi încât să nu-i mai imite pe alţii”. Când un negustor încearcă varianta „exotică” a expunerii ciudatelor manechine, acestea semănau atât de mult prin poziţii şi gesturi cu muşterii aflaţi dincolo de geamuri, încât rămân neobservate. Negustorul le hăcuieşte mânios cu ferăstrăul: „după ce întregul care dădea noimă gesturilor a dispărut, braţele şi picioarele au sfârşit prin a fi folosite ani de zile, în mica vitrină a măruntei prăvălii, spre a-i înfăţişa gloatei din Beyoğlu umbrele, mănuşi, cizme şi încălţări”...

Cartea neagră este unul dintre cele mai reuşite romane ale lui Orhan Pamuk, căci mizele demonstrative ale cărţii sunt diluate în avalanşa de poveşti cu care autorul, ce devine o Sheherezadă postmodernă, îşi vrăjeşte cititorii. Oricât de diferite, mixând coduri variate, născocirile lui Pamuk se potenţează reciproc şi conferă lumii un trup senzorial. La orice pagină deschizi cartea, găseşti poveşti cu textură mitic-alegorică sau intertextuală despre viaţă, despre vise, despre viaţa noastră ca vis al altora. Despre iluziile din spatele iubirii, despre farmecul poveştilor spuse sau ascultate, despre dublul pe care ni-l creăm fiecare şi care ne trage de mânecă spre alte lumi, spre alte poveşti, spre năluci pe care le privim în ochi. Despre poveşti care se termină doar pentru a începe altele, cu tâlcuri ce aşteaptă să fie dezlegate. Despre coincidenţe, ori despre necontenita căutare a timpului pierdut.

                                                                                                                  

Orhan Pamuk, Cartea neagră, Traducere din limba turcă şi note de Luminiţa Munteanu, Polirom 2019, 510 p.

Ada Kaleh - cetatea turcească de pe Insula Șimian

          

 Ada Kaleh - insula construită de austrieci pe Dunăre, între Drobeta-Turnu-Severin și Orșova, locuită de turci și strămutată în anii ´60 pe Insula Șimian (pentru a se putea construi barajul de la Porțile de Fier) a fost și a rămas un nume cu rezonanță de poveste orientală, în jurul  căruia au existat ori s-au născut fel și fel de legende. 

 

Dacă într-o vreme, aici erau amenajate restaurante și locuri de plimbare, azi pe Insula Șimian supraviețuiesc doar ruine cetății Ada Kaleh care îmbătrânește mai grăbit decât i-ar fi timpul. Posibilitățile de a ajunge pe Insulă sunt reduse, iar sălbăticia locului greu de bătut la picior îi sperie pe mulți. În cetate nu mai găsești cafea turcească, nici rahat, halviță, bragă, tutun, bijuterii sau trandafiri. Găsești ziduri care își iuțesc prăbușirea, apărate de plante cu spini și de târâtoare cu sânge rece.

            

Cu gândul la cafeaua turcească băută aici pe vremuri, am reușit să învăluim o parte a insulei în mirosul de cafea dată în clocot printre cărămizile fotăreței. Și am ghicit în cafea că frumusețea sălbatică a insulei va mai dăinui o vreme.

Dan Ivan, „Mila 23”. Povești crescute din Deltă.

                Cum e vară și mirajul Deltei  îi cuprinde pe mulți dintre noi, o carte potrivită pentru a pregăti sau a însoți o astfel de vacanță este cu siguranță Mila 23, recent apărută la Editura Nemira și semnată de Dan Ivan. Autorul, născut în 1958, a profesat timp de 8 ani ca medic, a fost apoi corporatist în industria famaceutică și după un an trait în Paris, s-a stabilit în Austria. Mila 23  este debutul său în proză. Și este un debut foarte reușit.

Carte cu substrat autobiografic, Mila 23 are ca protagonist un alter-ego al autorului, tânărul medic aflat în primii ani de muncă, la sfârșit de comunism, în zona izolată și sălbatică a Deltei.

Recurgând la capitole scurte și la un scris simplu, dar concentrat, presărat cu ironii subtile și umor discret, Dan Ivan recreează sub forma unui puzzle de povești fermecătoare, universul insolit, istovitor și nebănuit al Deltei. Romanul devine o hartă complexă - geografică, istorică, social-antropologică, dar mai ales sufletească  -, cusută din amănunte pitorești, puse în pagină cu mult talent: reacția oamenilor când, în 1986, apare în satul Mila 23 un doctor din București, „primul și poate ultimul medic din istoria Milei 23” - sat lipsit de canalizare și apă curentă, dar cu inundații din plin, lumina asigurată la dispensar (improvizat într-o fostă cherhana) cu două lămpi pe gaz, curentul ca și alimentele fiind la porție, Poșta cu singurul telefon din sat, viața cotidiană a lipovenilor, greutatea cu care se procura apă potabilă (scufundarea în larg a unei găleți metalice cu capac), calvarul încălzirii apei pe timp de iarnă, alcoolul sanitar consumat de locuitori în loc de țuică, întâmplări din școală, de la biserică, invazia șobolanilor sau a șerpilor, autopsii facute în barcă sau pe scândura unei uși, epuizări, prietenii, întâmplări cu haz, ospitalitate, generozitate, tandrețe...

Toate aceste experiențe existențiale (și nu numai), prind viață în povești pe care Dan Ivan le spune cu calm, fiind cernute blând de trecerea timpului în tot ce au ele mai adânc, și pe care le populează cu personaje inconfundabile, subtil și rafinat individualizate, atmosfera creionată nefiind nici ea mai prejos:

„Blestem repetitiv și obsedant, după fiecare apus, seara se furișa printre case ca un călugăr sfios și îmi lipea la ferestre o liniște neagră, să mă strângă în moalele cleștelui ei. Bivolul nopții, tăcut și amenințător, împungea și el timpanele astea întunecate – ale mele la lume, ale lumii la mine, strivind tot înăuntrul și înafara mea”.

Dan Ivan, Mila 23, Editura Nemira, 2019

Unforgettable

Prin mijlocul orașului, vânăm margini de trotuar cu câte un strop de umbră. Dintr-un părculeț de cartier, în liniștea nădușită, aproape de o prăvălie de pompe funebre, răsună dintr-o dată clar și tare vocea lui Frank Sinatra. Ne învârtim ochii și urechile. Pe o bancă, la umbră, un bărbat cu mare greutate, îmbrăcat doar în pantaloni scurți, are în față o cutie de carton și alături o boxă uriașă. Tocmai strecura în gură un crenvurst întreg. Femeia, îmbracată într-un capot, gospodărea de-ale gurii pe cutie. 
Unforgettable - îngân și eu. Și fac discret doi pași de dans, luându-mi rapid privirea înapoi.

Ian McEwan - Mașinării ca mine. Om, deci principii deformate

Mașinării ca mine, cel mai recent roman al lui Ian McEwan, imaginează distopic o umanitate în care încep să trăiască laolaltă de oamenii noștri cei de toate zilele, și oameni-android. Iar noua orânduire a proaspetei lumi își are o relativ nouă sfâșiere de tip hamletian:  care e esența ireductibilă a umanității? Inteligența, experiența de care dispui, sentimentele?

Într-o Anglie a anilor ´80 (McEwan oferă și o viziune critică asupra contextului puterii deținute de Margaret Thatcher), douăzeci și cinci de oameni artificiali, Adami și Eve, sunt scoși la vânzare pe sume imense, iar oamenii trebuie să se confrunte cu ineditul provocator al noilor mașinării: seamănă extrem de bine cu oamenii, pot avea chiar relații sexuale, au o formă specială de inteligență, capabilă să se dezvolte deschis și prin urmare nici măcar cei care i-au programat nu le cunosc limitele. Și, colac peste pupăză, androizii sunt capabili să se îndrăgostească și ies de sub controlul oamenilor cărora le interzic să apese butonul de dezactivare, depășind astfel toate limitele circuitelor și programărilor: „Dinaintea noastră se găsea jucăria supremă, visul de veacuri, triumful umanismului – sau îngerul morții sale. Palpitant peste măsură, dar și frustrant în egală măsură”.

Povestea se încheagă în jurul lui Charlie. E pasionat de lumea virtuală,  are 32 de ani și trăiește singur în Londra. În apartamentul de deasupra sa, locuiește Miranda, cea care îi va deveni din prietenă, iubită. Vinde casa moștenită după moartea mamei și investește banii într-un Adam. Bifând anumite setări, o parte el, o parte Miranda, îi formează împreună o personalitate ca niște părinți ce transmit o anumită zestre genetică. Când află că Miranda a făcut sex cu Adam, barbatul trăiește bizare sentimente de gelozie față de o mașină, stările umilitoare fiind accentuate de mărturisirea acestuia: „— Suntem îndrăgostiți de aceeași femeie. Putem să discutăm asta într‑o manieră civilizată, așa cum tu tocmai ai făcut. Ceea  ce mă convinge că am depășit acel punct din prietenia noastră când unul din noi are puterea de a suspenda conștiința celuilalt”.

Rucurgînd la violență, robotul nu le mai permite oamenilor să-l dezactiveze. O mașinărie devine rival în dragoste. Și se teme de moarte. Și devine pasionat de literatură, poezia devenind o altă ipostază a exuberanței sale în dragoste. Scrie haikuuri și meditează asupra relației dintre literatură și evoluția iubirii dintre oameni și mașini, emițând ipoteze asupra naturii relațiilor umane și asupra reflectării omenescului în literatură: „Sunt convins că vom prețui literatura trecutului, chiar dacă ne va oripila. Ne vom uita în urmă și ne vom minuna de cât de bine au știut oamenii de demult să‑și înfățișeze propriile defecte, să urzească parabole geniale, chiar optimiste, din conflictele lor, din inadecvările lor monstruoase și din lipsa de înțelegere reciprocă”.

Apare o tristețea mașinilor care se sinucid sau își autosabotează inteligența, devenind niște „idioți” sau ajung să se sinucidă, cunscând și ei disperări, chinul existențial. Oamenii de știință caută explicații, concluzia la care ajung constituind și un răspuns la dilema fundamentală a umanității: „Cred că Adamii și Evele erau prost echipați pentru a înțelege procesul decizional al oamenilor, felul în care principiile ni se deformează în câmpul de forță al emoțiilor noastre, al părtinirilor noastre, al autoamăgirii și al tuturor celorlaltor defecte bine cartografiate ale cunoașterii noastre. În scurt timp, acești Adami și Eve au căzut pradă deznădejdii. Nu puteau să înțeleagă, pentru că noi nu putem să ne înțelegem pe noi înșine. Programele lor de învățare nu se puteau acomoda cu noi. Dacă noi nu ne cunoaștem propriile minți, cum puteam să le proiectăm pe ale lor și să ne așteptăm de la ei să fie fericiți alături de noi?”

Dincolo de latura SF a romanului și de mizele intrigii complicate de alte drame obișnuit-omenești (viol, violența, adopții, infidelitate, planuri de răzbunare), Ian McEwan realizează în romanul Mașinării ca mine o profundă reflecție asupra  viului omenesc al cărui sâmbure pare cu neputință de identificat în naufragiul omului în eterul tehnologiei. Limita andoizilor pare a fi neputița de a minți în anumite contexte în care există aspecte mai importante decât adevărul și dreptatea. Așadar, oameni ne-ar face abia slăbiciunile, defectele, principiile deformate sau iraționalul dictat de emoții.

Ian McEwan, Maşinării ca mine, Traducere din limba engleză și note de Dan Croitoru, Polirom 2019