„Din toată viaţa trăită și care se va trăi - dacă știi să
aștepți, și înainte ca totul să se termine -, te întâlneşti în drumul tău, în
anumite momente speciale, cu povestea. Este greşit să te aștepți la ceva
liniar, aşa cum instinctiv suntem înclinaţi să facem. E mai uşor ca povestea a
ceea ce ai fost și a ceea ce vei fi să vină la tine ca o piele împestrițată cu
străluciri – bălţi lăsate în urmă de un uragan în fugă. În ea se oglindeşte
cerul.”
Genial din nou Alessandro Baricco în „Abel”, roman publicat
în 2023 și tradus recent la Humanitas
Fiction, de către Gabriela
Lungu. Pentru că dintre romanele publicate de Baricco până acum,
preferatul meu era Novecento, nu pot să nu fac, involuntar, o paralelă între
cele două povești, oricât de diferite ar părea.
Subintitulat „western metafizic”, Abel se citește ca o
baladă epică modernă, situată într-un tărâm vestic mitizat, dar pătrunde în
cititor ca o meditație asupra violenței originare, a destinului și a
imposibilității mântuirii. Revendicându-se de la mitul biblic al fratricidului,
Abel propune un univers în care violența apare ca lege nescrisă, ca „dat” din
care lumea nu poate evada. Cineva trebuie să ucidă pe altcineva pentru ca lumea
să-și urmeze cursul. Abel există mai ales prin ceea ce spune mai ales el despre
el, prin povestea care circulă, ba chiar uneori prin schimbul de povești între
el și ceilalți. Identitatea sa este construită din narațiuni, nu din
introspecție și Baricco sugerează astfel că oamenii nu trăiesc doar vieți, ci
mituri personale, iar aceste mituri pot deveni închisoare sau destin.
Revenind la Novecento, ambele romane pun în scenă un
personaj care trăiește într-o lume limitată. Novecento alege să nu coboare de
pe vapor, pentru a evita haosul realității de pe pământ. Pentru el, muzica e
salvatoare. În schimb, Abel locuiește într-un Vest aparent nelimitat, dar
guvernat de o lege închisă a violenței. Novecento transformă limitarea în
libertate și grație, Abel trăiește limitarea ca destin. Unul trăiește prin
muzică și își salvează astfel libertatea și pe el însuși. În Abel, nu pianul,
ci arma este instrumentul prin care lumea se articulează. Duelul este forma de
dialog și de supraviețuire. Novecento își construiește propria limită, Abel e
construit de o limită ancestrală.
Două povești intense, două fețe ale aceleiași lumi, una
născându-se din atingerea clapelor, alta vibrând la declanșarea focului.
