Thursday, February 12, 2026

Alessandro Baricco - clapele și glonțul

 

„Din toată viaţa trăită și care se va trăi - dacă știi să aștepți, și înainte ca totul să se termine -, te întâlneşti în drumul tău, în anumite momente speciale, cu povestea. Este greşit să te aștepți la ceva liniar, aşa cum instinctiv suntem înclinaţi să facem. E mai uşor ca povestea a ceea ce ai fost și a ceea ce vei fi să vină la tine ca o piele împestrițată cu străluciri – bălţi lăsate în urmă de un uragan în fugă. În ea se oglindeşte cerul.”

Genial din nou Alessandro Baricco în „Abel”, roman publicat în 2023 și tradus recent la Humanitas Fiction, de către Gabriela Lungu. Pentru că dintre romanele publicate de Baricco până acum, preferatul meu era Novecento, nu pot să nu fac, involuntar, o paralelă între cele două povești, oricât de diferite ar părea.

Subintitulat „western metafizic”, Abel se citește ca o baladă epică modernă, situată într-un tărâm vestic mitizat, dar pătrunde în cititor ca o meditație asupra violenței originare, a destinului și a imposibilității mântuirii. Revendicându-se de la mitul biblic al fratricidului, Abel propune un univers în care violența apare ca lege nescrisă, ca „dat” din care lumea nu poate evada. Cineva trebuie să ucidă pe altcineva pentru ca lumea să-și urmeze cursul. Abel există mai ales prin ceea ce spune mai ales el despre el, prin povestea care circulă, ba chiar uneori prin schimbul de povești între el și ceilalți. Identitatea sa este construită din narațiuni, nu din introspecție și Baricco sugerează astfel că oamenii nu trăiesc doar vieți, ci mituri personale, iar aceste mituri pot deveni închisoare sau destin.

Revenind la Novecento, ambele romane pun în scenă un personaj care trăiește într-o lume limitată. Novecento alege să nu coboare de pe vapor, pentru a evita haosul realității de pe pământ. Pentru el, muzica e salvatoare. În schimb, Abel locuiește într-un Vest aparent nelimitat, dar guvernat de o lege închisă a violenței. Novecento transformă limitarea în libertate și grație, Abel trăiește limitarea ca destin. Unul trăiește prin muzică și își salvează astfel libertatea și pe el însuși. În Abel, nu pianul, ci arma este instrumentul prin care lumea se articulează. Duelul este forma de dialog și de supraviețuire. Novecento își construiește propria limită, Abel e construit de o limită ancestrală.

Două povești intense, două fețe ale aceleiași lumi, una născându-se din atingerea clapelor, alta vibrând la declanșarea focului.

 

Alessandro Baricco - clapele și glonțul

  „Din toată viaţa trăită și care se va trăi - dacă știi să aștepți, și înainte ca totul să se termine -, te întâlneşti în drumul tău, în an...

Cele mai citite