Han Kang – Nu ne despărțim. O elegie a memoriei

În cel mai recent roman al său, Nu ne despărțim, Han Kang pleacă de la o rană adâncă din conștiința Coreei de Sud: masacrul din Jeju (1948-1949), un episod dur și controversat, în timpul căruia au fost omorâți mai bine de 30 000 de civili și peste 230 de sate au fost arse.

Han Kang nu povestește evenimentele sângeroase, ci urmărește ecoul lor în viețile celor rămași, peste mai multe generații. Tragedia suferită de comunitatea din Jeju nu este doar un eveniment istoric petrecut în trecut, ci ceva ce continuă să pulseze cu forță în viețile celor implicați, o prezență care persistă în tăcere, în gesturi, în vise, în interacțiunile umane.

Romanul se deschide cu o imagine oniric-apăsătoare: un vast cimitir la malul mării, format din trunchiuri de copaci negri și goi, acoperiți de zăpadă, alături de o mare al cărei flux amenință să înghită totul. Această viziune o bântuie pe Gyeongha de mai mulți ani. Când prietena ei, Inseon, internată într-un spital, o roagă să meargă pe insula Jeju pentru a-i salva papagalul, drumul aparent banal devine o călătorie în memoria unei tragedii colective. Prietenia lor devine mijlocul prin care izolarea poate fi anulată, prin care se poate încerca înțelegerea și reconcilierea cu trecutul. Atât personajele, cât și cititorul se supun unei necesități de a simți, de a privi durerea.

Memoria mamei lui Inseon este o punte între trecut și prezent, ea este cea care a trăit pe viu oroarea. Dar frica și tăcerea par să se moștenească, iar Han Kang explorează felul în care se transmite trauma, felul în care poveștile pe care societatea le îngroapă se ascund chiar și peste generații în coșmaruri sau în gesturi aparent banale.

Stilul romanului traversează zona de graniță dintre real și supranatural, dintre ceea ce se vede și ceea ce se simte, dintre conștient și subconștient. Astfel, povestea - profund vizuală, aproape cinematografică - plutește între real și vis, între concret și alegoric. Imaginile de coșmar, natura încărcată de simboluri (zăpada, copacii, marea, papagalul) sunt porți către ceea ce nu poate fi spus.

Zăpada revine în roman ca o metaforă a memoriei și a tăcerii. Ea acoperă lumea fără să o șteargă, păstrând sub albul ei rece urmele celor dispăruți. În visele lui Gyeongha, copacii negri îngropați în zăpadă devin imaginea durerii înghețate, a trecutului care nu poate fi îngropat.

Copacii, prezenți încă din prima imagine a romanului, alcătuiesc și ei o arhitectură a memoriei. Copacul devine martorul tăcut al suferinței, un corp care a văzut și a păstrat totul. Rădăcinile devin legături invizibile între vii și morți, între prezent și trecutul acoperit de tăcere. Prin acești copaci fără frunze, înfipți în zăpadă, autoarea imaginează un cimitir al memoriei, locul unde trauma colectivă continuă să respire.

Cei doi papagali din roman adaugă o altă dimensiune simbolică. Ființe care repetă, care imită vocea umană, papagalii devin ecouri ale unei istorii ce nu încetează să vorbească, chiar și după moarte. Actul de a fi îngropați sub un copac capătă forța unui ritual: o înmormântare a trecutului, dar și o încercare de împăcare. Sub rădăcini, păsările par să unească cerul și pământul, visul și realitatea, trecutul și prezentul.

Scriitura lui Han Kang, poetică și tensionată, transformă durerea în limbaj și tăcerea în semn. Fiecare frază respiră o blândețe lucidă, o încercare de a înțelege suferința fără a o simplifica. În descrierile naturii, ale viselor, ale spațiilor intermediare (insula, spitalul, malul mării) autoarea reușește să creeze o atmosferă de neliniște și de frumusețe sumbră.

Han Kang are capacitatea de a reda suferința și trauma fără să cadă în sentimentalism. Empatia nu devine melodramă, ci un apel la conștiință. Elegie a durerii și a compasiunii, Nu ne despărțim este o carte despre memorie și despre ceea ce rămâne din oameni după ce trec prin istorie.

                   Han Kang, Nu ne despărțim, traducere de Diana Yüksel, Humanitas Fiction, 2025

Babilonia – epopeea unei femei care sfidează zeii

Babilonia este una dintre puținele cărți de șase sute de pagini pe care am citit-o cu regretul că s-a terminat prea repede.  

După Clitemnestra, în Babilonia Costanza Casati pune cap la cap fragmente de mit, istorie și legendă pentru a imagina portretul uneia dintre cele mai enigmatice figuri ale Antichității – Semiramida, regina asiriană care devine simbolul unei puteri dobândite împotriva tuturor limitărilor. 

Romanul îi urmărește întreaga viață, de la copilăria marcată de violență și umilință până la ascensiunea pe tronul unei lumi dominate de război și ambiție, explorând tema puterii feminine într-un univers profund patriarhal. 

Lumea din Babilonia pulsează de un exotism dens, aproape hipnotic, în care fiecare detaliu pare să reînvie un univers arhaic și crud. Casati construiește o frescă a Orientului antic populată de regi însetați de glorie, triburi războinice, vraci care citesc semnele zeilor în fum și în ficatul animalelor, profeți care vorbesc cu vocea destinului și sclavi ce poartă tăcerea ca pe o formă de supraviețuire. În acest decor, grandoarea, comploturile și violența se amestecă, iar puterea are mereu o dublă față: una sacră și una sângeroasă. 

Dar valoarea și farmecul romanului cred că sunt date de arta povestirii lui Casati, care se remarcă prin alternanța dintre scenele de intensitate epică și pasajele de reflecție interioară, printr-un limbaj dens, senzorial, dar și printr-o construcție narativă care îmbină vocea mitului cu pulsul uman al personajului. Fragmentele din Epopeea lui Ghilgameș, presărate de-a lungul romanului, funcționează ca un contrapunct poetic și simbolic: ele aduc ecoul unei civilizații în care moartea, iubirea și setea de nemurire se împletesc, amplificând dimensiunea arhetipală a poveștii. 

Costanza Casati, Babilonia, Editura Trei, Traducere din limba engleză de Laura Karsch, 2025

„De Vriendt se întoarce acasă”. Evrei și arabi - primul roman

 

„În această epocă a prostirii globale, cînd oamenii nu mai distingeau decît culorile partidelor, se mirau din cale-afară că sub cămaşa neagră sau roşie, ori sub eşarfa de rugăciune cu benzi albe şi negre curgea, iar uneori se revărsa sînge viu.”

Arnold Zweig a fost printre primii autori evrei care, din interiorul propriului mediu cultural, au criticat virajele radicale ale proiectului sionist. Publicat în 1932, „De Vriendt se întoarce acasă” este considerat primul roman important din literatura europeană care abordează în mod direct și critic conflictul dintre evrei și arabi în Palestina, înainte de crearea statului Israel.

Acțiunea are loc în Palestina, sub mandat britanic, în perioada interbelică (1929), iar personajul principal, Emanuel De Vriendt, este un jurnalist și un poet evreu idealist, născut în Europa, dar stabilit la Ierusalim, care se încăpățânează să creadă în posibilitatea unei coexistențe pașnice între evrei și arabi. Este un om al ideilor umaniste într-o lume dominată de pasiuni politice, de fanatism. Un însingurat într-o lume a „colectivelor”, care privește lumea prin lentila legii și a culturii. Fără a fi un utopist naiv, el este figura „omului altfel”, pentru că refuză să se alinieze cu rigiditatea ideologiilor dominante, crede în dialog, caută să gândească și să acționeze cu libertate morală, cu toleranță și cu moderație. Va plăti prețul suprem pentru umanitatea lui. El este o posibilă punte între lumi, dar una care se prăbușește.

Conflictul nu este simplu, ci e încărcat de nuanțe, de ambiguitate. Din păcate, tensiunile istorice, identitare și politice din Orientul Mijlociu, de acum un veac, par azi mai acute ca niciodată, iar reflecția lu Zweig asupra violenței ideologice și sacrificării visului umanist în numele unei cauze politice este cât se poate de actuală.

Editura Polirom

Traducere de Andrei Corbea