Riku Onda (1964) este una dintre cele mai apreciate scriitoare
japoneze din zilele noastre. Valoarea sa este susținută de vânzările ridicate,
premiile importante și traducerile în numeroase limbi. De-a lungul carierei,
Onda a explorat o gamă largă de genuri: thriller psihologic, mister, roman de
formare, literatură speculativă, povești despre adolescență, dar și proză
poetică, influențată de muzică și cinematografie. Este
apreciată pentru versatilitatea tematică, pentru stilul poetic cu accente
psihologice, dar și pentru capacitatea de a crea o atmosferă sinestezică, în
care muzica clasică nu este doar fundal, ci devine mijloc de expresie și
introspecție.
Acest lucru este
vizibil în romanul Albine și tunete îndepărtate, câștigător al Premiului
Naoki și al Japan Booksellers' Award (obținut de două ori), tradus în limba
română la Editura Trei, în colecția Anansi Contemporan de către Magda Ciubăncan.
Titlul provine dintr-o expresie muzicală japoneză care
evocă contrastul dintre intensități: delicatețea apropiată a zumzetului și
forța îndepărtată a tunetului – o imagine perfectă pentru tensiunile dintre
fragilitate și forță irepresibilă, mișcare interioară și explozie sonoră, care
structurează întregul roman.
Romanul lui Riku Onda reconstituie atmosfera unui concurs
de pian de nivel internațional și urmărește patru personaje centrale: Aya
Eiden, Masaru Carlos Levi Anatole, Jin Kazama și Akashi. Fiecare vine cu
propriul trecut, propriul stil, propriile traume și frici. Aya, o pianistă
retrasă, reapare pe scenă după o pauză misterioasă, survenită după moartea
mamei. Poartă cu ea aura unei genialități fragile, gata oricând să dispară. Masaru,
cu un nume ce trădează origini multiple, își ascunde sub exuberanță un suflet
frământat. Jin este figura imposibilului: cel care a crescut fără educație
muzicală formală, ghidat doar de talentul său brut, un copil care transformă
sunetele în ceva organic, imposibil de reprodus. Akashi, cel mai obișnuit
dintre toți (căsătorit, cu un copil), aduce perspectiva omului conștient de
propriile limite, însă tocmai această modestie îi conferă o profunzime aparte.
Muzica nu e doar exercițiu de virtuozitate, ci un
teritoriu în care se ciocnesc sensibilități, anxietăți și forme diferite de a
înțelege lumea. Nu câștigul propriu-zis e miza, ci procesul subtil al
transformării fiecărui concurent, ceea ce rămâne după ce ultimele acorduri s-au
stins, evoluția lăuntrică a fiecăruia, drama călătoriei prin muzică și
procesul de conștientizare.
Fiecare dintre cei patru concurenți poartă în el o forță aparte,
care se exprimă în moduri diferite – așa cum diferă și frământările lor,
emoțiile, temerile, exaltarea, motivele pentru care cântă, lupta cu
descurajarea. Și totuși, dincolo de aceste diferențe, îi unește ceva esențial:
capacitatea de a-l recunoaște pe celălalt, de a-i admira strălucirea și darul
prieteniei. În această competiție, tehnica nu este scopul suprem, ci
devotamentul cu care fiecare se abandonează muzicii.
„Să dai muzica înapoi lumii” pare a fi deviza tainică a
întrecerii. Așa cum gândește unul dintre personaje: „Muzica. Muzica trebuie să
fi apărut odată cu omenirea ca să-i ajute pe oameni să evolueze în ființe
spirituale, diferite de restul creaturilor. Așa că au evoluat împreună omul şi
muzica. [...] Şi totuși, dacă acestor ființe numite oameni li s-ar da ceva care
să îi ajute să fugă chiar și numai un pic de greutatea jugului care-i ține
lipiți de pământ... Oare nu cumva «a face muzică»
este cel mai potrivit lucru pentru asta? Muzica, nevăzută și trecătoare, fiind
aici o clipă și dispărând în clipa următoare. A fi pasionat de ceva, a-ți
dedica viaţa acelui lucru, a fi răscolit emoțional de ceva reprezintă acea
trăsătură în plus adăugată finţei umane, ca o magie care o separă pe aceasta de
alte fiinţe.” Muzica nu este doar o artă, ci o formă de umanizare, un
catalizator al evoluției spirituale, un act fondator al umanității, un
acompaniament originar al transformării omului în ființă conștientă, sensibilă,
capabilă de transcendență. A fi pasionat,
a te dărui complet unei chemări (în acest caz, muzica) devine ceea ce te face
cu adevărat viu. „Magia” muzicii transformă, eliberează,
unește.
Privind de pe margine, juriul și publicul devin, la
rândul lor, parte a spectacolului interior. Membrii juriului nu sunt simple
figuri autoritare, ci personaje construite cu grijă, prin care romanul evidențiază
dificultatea aplicării criteriilor de evaluare artistică. Poți măsura emoția?
Se poate premia o stare de grație care nu se mai repetă? Ce face diferența
dincolo de interpretări perfecte? În ce fel o interpretare e convingătoare?
Descrierile interpretărilor muzicale sunt intense,
aproape sinestezice. Muzica nu e redată prin termeni tehnici, ci prin imagini
poetice: păduri, furtuni, albine, tăceri, ploi, tropotul cailor, culori.
Sunetul devine o materie vie, iar lectura romanului lasă impresia că nu citești
despre un concurs, ci că asculți, tu însuți, fiecare piesă, străbătând tărâmul
dintre libertatea muzicii și lumea încorsetată.
Tăcerea dintre două fraze muzicale devine astfel
asemănătoare pauzelor dintre evenimentele importante ale existenței – momentele
de așteptare, de reflecție, de schimbare subtilă, acele clipe în care ne dăm
voie să simțim, fără să știm exact ce urmează. În roman, muzica nu e doar artă,
ci o formă de a experimenta continuu transformarea, fragilitatea și miracolul
de a fi în lume. Personajele caută să treacă
dincolo de tehnică, dincolo de perfecțiunea formală, pentru a găsi un adevăr
viu, personal, irepetabil, care să atingă ascultătorul exact în momentul în
care sunetul se naște.
Dincolo de competiția de pian, romanul ridică întrebări
despre talent, efort și sensul artei. Ce înseamnă să fii un „pianist adevărat”?
Să înveți perfect partiturile sau să-ți asumi riscul de a improviza? Să câștigi
sau să atingi acea stare de efemeră frumusețe în care întreaga sală respiră
odată cu tine? Poți cânta pentru alții fără să te pierzi pe tine?
Riku Onda nu oferă răspunsuri. Fiecare personaj găsește
altă cale. Aya învață să revină la pian fără să se sfărâme, Jin rămâne un
mister al geniului natural, Masaru își înfruntă demonii, iar Akashi descoperă
că a fi „mediocru” nu înseamnă lipsă de valoare, ci poate chiar o formă de
libertate.
În spiritul esteticii japoneze mono no aware –
conștientizarea melancolică a trecerii timpului și a frumuseții efemere –
romanul lui Riku Onda e mai puțin despre triumf și mai mult despre momentul
irepetabil al interpretării. Sunetul se naște, vibrează și dispare. La fel și
noi.
Albine și tunete îndepărtate
nu e doar o carte pentru iubitorii de muzică, ci pentru oricine a simțit
vreodată fragilitatea unei clipe în care lumea pare să se oprească, iar apoi
continuă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat – deși totul s-a schimbat.
Riku Onda, Albine și tunete îndepărtate, Traducere din limba japoneză și note de Magda Ciubăncan, Editura Trei, Anansi Contemporan, 448 p
