Detaliile, romanul suedezei Ia Genberg, nu-și pune cititorul în fața unui fir narativ captivant, cu răsturnări dramatice de situație, ci alege să caute adevărul în fragment, în fisura biografică, în detaliul aparent nesemnificativ care se dovedește însă revelator.

Memoria și identitatea se clădesc nu pe povești mari, definitive, ci pe fragmente fragile, pe amintiri oblice, pe gesturi mărunte care dau consistență vieții.

O naratoare fără nume, aflată la pat din cauza unei febre puternice, redeschide o carte veche și descoperă acolo o dedicație scrisă de o fostă iubită, Johanna. Acest mic detaliu declanșează o serie de rememorări care se organizează sub forma a patru portrete: Johanna, Niki, Alejandro și Birgitte. Patru figuri distincte, patru prezențe care au lăsat urme adânci în viața naratoarei și care, prin evocare, devin totodată oglinzi ale propriei sale identități.

Aceste patru portrete nu sunt însă prezentate ca niște biografii închise, ci ca fragmente: amintiri bruiate, scene disparate, detalii aparent mărunte. O dedicație pe o carte, o conversație nocturnă, o fotografie, o privire fugitivă.

Textul curge ca un flux al conștiinței temperat de luciditate. Nu avem de-a face cu confesiunea clasică, ci cu o reflecție fragmentară, care apropie romanul de un jurnal intim filtrat literar care valorizează introspecția și observația minuțioasă.

Tema centrală este identitatea ca sumă a celorlalți. Citind, te întrebi: cine suntem, de fapt? Suntem ceea ce am trăit noi înșine sau suntem reflexia oamenilor care au trecut prin viața noastră? Într-un fel, romanul sugerează că nu există o identitate pură, izolată; suntem o rețea de amintiri comune, de gesturi care ne-au atins și ne-au schimbat, chiar și atunci când oamenii au dispărut.

„Trăim atâtea vieți într-o singură existenţă, vieţi mai mici, alături de oameni care vin şi pleacă, prieteni care dispar, copii care cresc, şi nu reuşesc să inteleg care dintre aceste vieţi este, de fapt, cadrul propriu-zis. Când am febră sau sunt îndrăgostită, totul pare atât de limpede, «eul» se retrage și lasă loc unei fericiri fără nume, unui întreg în care detaliile rămân intacte, inseparabile, dar distincte, unul lângă altul. După ce îmi trece, îmi amintesc starea aceea ca pe una de grație. Poate că așa ar putea fi descris întregul - oameni care trec prin mine, intrând şi ieşind fără vreo ordine anume, fără «început» şi «sfârşit», fără o cronologie clară, doar momentele în sine și ceea ce ia naştere în ele.”

Traducere - Andreea Caleman

Editura Polirom

Eseul ca oglindă deformantă

 

 

Dacă romanele scrise de Viorica Răduță se disting prin construcția inteligentă, prin scriitura poetic-metaforizantă și structura de adâncime cu efecte de lungă durată, în eseurile și cronicile autoarei migala și seriozitatea se transformă într-o analiză deosebit de profundă. Acuitatea critică și teoretică face posibile lanțuri de idei și de asociații, conexiuni care surprind cititorul și deschid noi perspective, chiar și acolo unde sensurile păreau epuizate. 

Pe cei care au citit romanele ei nu-i va surprinde faptul că ne aflăm în fața unei scriitoare care nu face niciun compromis în privința profunzimii și a expresivității. Dar în volumul Eseul și păgânul descoperim o altă dimensiune a autoarei: aceea a eseistei și a criticului cu o cultură vastă, dar și cu o sensibilitate teoretică rar întâlnită în eseistica noastră contemporană.

Analiza și interpretările Vioricăi Răduță își dezvăluie cu ușurință organicitatea, textele alcătuind un puzzle ce dezvăluie un tablou de ansamblu dominat de autoexigența ce stă în spatele analizelor în oglindă pe care aceasta ni le propune, fie că e vorba de corespondențele text-imagine sau text-text. Autoarea identifică conexiuni subtile pe care le pune în valoare grație unei interpretări nuanțate, dezvoltând o filozofie a simbolurilor, în special a tehnicii anamorfozei, a proiecției distorsionate care solicită privirea și deschide noi căi interpretative. 

Eseul și păgânul este, în esență, o carte despre felul în care putem gândi literatura dincolo de rezumat, dincolo de etichete sau de sistemele canonice. Viorica Răduță propune o viziune care este deopotrivă poetică și teoretică. Firul ce permite înaintarea prin labirint este perspectiva în oglindă preluată din catoptrică, tehnică dezvoltată inițial în China, în timpul dinastiei Ming. Imaginile deformate se bazau pe diverse unghiuri de incidență a reflexiei, ceea ce ce permite explorarea perspectivelor, așa cum o fac artiștii contemporani în pictură, fotografie, tipografie, sculptură, film, video, artă stradală, artă digitală, jocuri, holografie, instalare. Viorica Răduță urmărește translarea tehnicii anamorfotice în literatură, iar exemple din literatura noastră sunt subordonate mecanismelor de iluzie catoptrică.

Privită din acest unghi, literatura nu este niciodată o simplă reprezentare, ci o reflectare complexă, uneori distorsionată, care ascunde în ea alte imagini. Din aceste deformări se nasc sensuri noi. Autoarea dezvoltă o adevărată filozofie a oglinzilor literare, în care textul se privește pe sine, se deformează, se multiplică, reflectă alte texte și, mai ales, ne reflectă pe noi, cititorii, în actul interpretării.

Levantul lui Mircea Cărtărescu devine, în această lectură, un „glob de cristal”, o „oglindă sferică” în care se răsfrânge ironic și tandru întreaga poezie românească — de la Alecsandri la Eminescu, de la Arghezi la Nichita Stănescu. Este o scriitură compusă din „capete” și „stiluri” – în spirit arcimboldian – care oferă o imagine fragmentară, dar vitală a literaturii. Unghiurile vizuale care modifică tot, artificiile de perspectivă sunt urmărite și analizate îndeaproape și în Nostalgia, Travesti sau în Orbitor, proza cărtăresciană fiind privită ca „o maşină catoptrică în care anamorfoza creează acele perspective magice, bazate pe o mişcare a privitorului/vizionarului bine ordonată în lumea iluziei şi inițierii după calcule determinate/strunite narativ”.

 Autoarea îmbină analiza riguroasă cu o scriitură sensibilă, poetică. Este o voce care nu impune interpretări, ci deschide perspective. Eseurile identifică simboluri, trasee subterane, ecouri între texte, dar o fac fără ostentație, cu o eleganță a gândirii și a expresiei care impresionează.

Tehnica deformării ce caracterizează  jocul anamorfotic – cu decriptarea inedită a situațiilor și a personajelor așa cum apar acestea dincolo de dualități, măști, deformări, puneri în abis, iluzii textuale, încifrări și descifrări - este urmărită și surprinsă și la ceilalți reprezentanți ai culturii române menționați mai sus. De o atenție deosebită se bucură însă limbajului sculptural brâncușian, simbolurile subsumate conceptului de „interval” fiind interpretate în special din perspectiva transcendentului perceput nu doar la nivel de univers al odiseei sculpturale, al procesului „alchimic” instituit de Brâncuși, ci și în analogiile cu opera eminesciană și blagiană, pe care autoarea le sesizează riguros și suplu.

Sunt analizate cu aceeași finețe corespondențe, continuități, simboluri, axe inedite și subtile din operele semnate de Eminescu, Nichita Stănescu, Lucian Blaga, Caragiale, Eugen Ionescu, Bacovia sau Ioan S. Pop. Indiferent de natura textelor asupra căreia se oprește atenția scormonitoare a Vioricăi Răduță, exegezele dense și deloc banale din acest volum impresionează prin rigoarea documentării, prin acuitatea critică, prin voluptatea speculației ideatice și prin stăpânirea unui limbaj de specialitate.

Eseul și păgânul este o carte care ne învață că literatura nu este doar obiect de analiză, ci și spațiu de reflecție, de miraj, de seducție intelectuală. Este o pledoarie pentru o lectură activă, creativă, profundă, care ajunge în măruntaiele literaturii și ale omului. Dar este și o invitație la a reciti marii autori cu o privire nouă, laterală, deformantă — dar tocmai de aceea revelatoare, ca într-o oglindă care, distorsionând, revelează esențialul.

Această carte ne reamintește că eseul este, în cele mai bune forme ale sale, o literatură a ideii. O formă de gândire care nu explică literatura, ci o însoțește.

Cum reface Everett povestea lui Jim, sclavul din romanul lui Twain

 

 

În James, Percival Everett reimaginează Aventurile lui Huckleberry Finn, doar că, de data aceasta, protagonist este Jim, sclavul fugar. În prim-plan trece perspectiva celui marginalizat, care nu mai este văzut ca o ființă naivă, afectuoasă, dar lipsită de profunzime.

În romanul lui Everett, Jim devine James – un bărbat inteligent, ironic, cultivat în secret, care își ascunde gândirea și umorul sub o mască convenabilă pentru supraviețuire. În public, vorbește cum se așteaptă alții de la el. În privat, discută imaginar cu Locke și Voltaire. Everett îi oferă acestui personaj o viață interioară plină de tensiuni, o limbă proprie (limbaj elevat, ironic, cultivat), o luptă tăcută dar neînduplecată împotriva opresiunii. În fața stăpânilor, James este umil, adoptă voit un limbaj greoi, simplificat, însă în gândurile și conversațiile cu cei apropiați  este ironic, sarcastic. Disimularea sa e impecabilă.

În absurditatea și brutalitatea lumii albe, limbajul devine o armă tăcută, o soluție  a supraviețuirii. Everett nu renunță la umorul specific romanului lui Mark Twain, dar râsul este amar, uneori grotesc, alteori sfâșietor, tocmai pentru că vine dintr-o zonă de luciditate absolută. Este râsul celor care știu că nu pot schimba regulile jocului, dar pot, cel puțin, să le demonteze simbolic.

Dacă în romanul lui Twain, călătoria pe Mississippi este mai degrabă o serie de episoade comice sau moralizante care urmăresc maturizarea lui Huck, în romanul lui Everett călătoria devine o odisee existențială. James nu fuge doar pentru a nu fi vândut și separat de familie, ci și pentru a-și apăra identitatea și demnitatea. Fuga lui este o formă de protest împotriva societății care vrea să-i fure totul: limba, corpul, gândul, femeia iubită, copiii.  

O altă diferență majoră este modul în care se redesenează relația dintre Huck și James. La Twain, Huck este eroul moral, iar Jim îl urmează cu recunoștință. În James, Huck este mai degrabă un copil naiv, confuz, afectuos dar lipsit de luciditate și de o percepție realistă a lumii din jur, iar James îl protejează, îl educă tacit, îl ghidează.

James este o carte lucidă, amară și plină de umor negru, care demontează mituri fără furie, dar cu o inteligență tăioasă. Percival Everett îi redă lui Jim ceva ce i-a fost refuzat în 1884: complexitatea.

Romanul James a fost întâmpinat cu entuziasm critic și a obținut multiple recunoașteri internaționale: a fost finalist la Booker Prize și National Book Award, a câștigat Kirkus Prize și, în 2025, a fost distins cu prestigiosul Premiu Pulitzer pentru Ficțiune. Succesul literar a atras și atenția industriei cinematografice — drepturile de ecranizare au fost achiziționate de Universal Pictures, în colaborare cu Amblin Entertainment, compania lui Steven Spielberg, care va fi și producător executiv. Se află în discuție regizorul Taika Waititi pentru a conduce proiectul, ceea ce promite o adaptare vizuală puternică și originală a acestei rescrieri curajoase.

Everet Percival, James, traducere din limba engleză și note de Bogdan Perdivară, Editura Litera, 2025

Tragedia unui tată, oglinda unui sistem: „O zi din viața lui Abed Salama”

 

Recompensată cu Premiul Pulitzer pentru non-ficțiune generală în 2024 și finalistă la Premiul Orwell pentru literatură politică, "O zi din viața lui Abed Salama" explorează realitățile profunde și dureroase ale vieții palestinienilor din Cisiordania ocupată. Deși are structura și intensitatea emoțională a unui roman, este de fapt o investigație jurnalistică transformată într-o poveste profund umană, despre o tragedie reală.

Cartea are ca punct de plecare un accident tragic din 2012: un autobuz școlar s-a ciocnit cu un camion, s-a răsturat și a luat foc. Mai mulți copii palestinieni și un profesor au murit, mulți alții au suferit arsuri. Acea porțiune a autostrăzii era prost întreținută și circulată în mare parte de palestinieni, în timp ce israelienii foloseau o autostradă recent construită în apropiere.

Nathan Thrall urmărește ziua acelui accident din perspectiva lui Abed Salama, un tată palestinian divorțat care află că autobuzul care transporta copiii – inclusiv pe fiul său, Milad – a fost implicat într-un accident. Din acest punct începe o zi a căutării disperate, a așteptării și incertitudinii. Încercând să afle soarta fiului său, Abed se lovește de zidurile (unele reale, altele birocratice) ale unui sistem care, departe de a proteja vieți, pare organizat pentru a împiedica exact asta. În încercarea disperată de a afla ce s-a întâmplat cu fiul său, Abed devine personajul central prin care se articulează o întreagă rețea de povești individuale, destine fracturate și sisteme opresive.

Tema dezumanizării este centrală. Palestinienii, chiar și în momentele cele mai fragile ale existenței lor – boală, suferință, doliu – sunt tratați ca o populație suspectă, periculoasă, inferioară. Nu e nevoie de scene de violență explicită pentru a înțelege cruzimea sistemului; e suficient să vezi cum un tată nu poate ajunge la spitalul unde ar putea fi copilul său, pentru că nu are permis. Cum ambulanțele întârzie din motive „de securitate”. Cum granițele invizibile devin, într-o clipă, ziduri impenetrabile.

"Școlile UNRWA care deserveau Tabăra Shuafat erau la fel de rele. Unii adolescenți se drogau. Substanța cea mai populară era „Nisa": marijuana, tutun sau alte ierburi pline de chimicale - pesticide, acetonă, eter, otravă de șobolani, orice te amețea. De aici, puștii treceau la heroină, care se vindea fără fereală pe străzi. Dependenții erau din ce în ce mai tineri, ca și adolescenții internați pentru supradoze.

Părinții care își permiteau își înscriau copiii la școli private, majoritatea nereglementate. În februarie 2012, o astfel de școală a închiriat un autobuz ca să-și ducă elevii la un loc de joacă din Kufr Aqab. Compania de transport a trimis un autobuz vechi de douăzeci și șapte de ani, înmatriculat ilegal, să circule pe şoselele aglomerate, neîntreținute, neiluminate, fără polițiști și fără separatoare între sensuri."

Traducere - Andreea Năstase

Editura Litera

Albine și tunete. Muzica unei lumi interioare

  

Riku Onda (1964) este una dintre cele mai apreciate scriitoare japoneze din zilele noastre. Valoarea sa este susținută de vânzările ridicate, premiile importante și traducerile în numeroase limbi. De-a lungul carierei, Onda a explorat o gamă largă de genuri: thriller psihologic, mister, roman de formare, literatură speculativă, povești despre adolescență, dar și proză poetică, influențată de muzică și cinematografie. Este apreciată pentru versatilitatea tematică, pentru stilul poetic cu accente psihologice, dar și pentru capacitatea de a crea o atmosferă sinestezică, în care muzica clasică nu este doar fundal, ci devine mijloc de expresie și introspecție.

 Acest lucru este vizibil în romanul Albine și tunete îndepărtate, câștigător al Premiului Naoki și al Japan Booksellers' Award (obținut de două ori), tradus în limba română la Editura Trei, în colecția Anansi Contemporan de către Magda Ciubăncan.

Titlul provine dintr-o expresie muzicală japoneză care evocă contrastul dintre intensități: delicatețea apropiată a zumzetului și forța îndepărtată a tunetului – o imagine perfectă pentru tensiunile dintre fragilitate și forță irepresibilă, mișcare interioară și explozie sonoră, care structurează întregul roman.

Romanul lui Riku Onda reconstituie atmosfera unui concurs de pian de nivel internațional și urmărește patru personaje centrale: Aya Eiden, Masaru Carlos Levi Anatole, Jin Kazama și Akashi. Fiecare vine cu propriul trecut, propriul stil, propriile traume și frici. Aya, o pianistă retrasă, reapare pe scenă după o pauză misterioasă, survenită după moartea mamei. Poartă cu ea aura unei genialități fragile, gata oricând să dispară. Masaru, cu un nume ce trădează origini multiple, își ascunde sub exuberanță un suflet frământat. Jin este figura imposibilului: cel care a crescut fără educație muzicală formală, ghidat doar de talentul său brut, un copil care transformă sunetele în ceva organic, imposibil de reprodus. Akashi, cel mai obișnuit dintre toți (căsătorit, cu un copil), aduce perspectiva omului conștient de propriile limite, însă tocmai această modestie îi conferă o profunzime aparte.

Muzica nu e doar exercițiu de virtuozitate, ci un teritoriu în care se ciocnesc sensibilități, anxietăți și forme diferite de a înțelege lumea. Nu câștigul propriu-zis e miza, ci procesul subtil al transformării fiecărui concurent, ceea ce rămâne după ce ultimele acorduri s-au stins, evoluția lăuntrică a fiecăruia, drama călătoriei prin muzică și procesul de conștientizare.

Fiecare dintre cei patru concurenți poartă în el o forță aparte, care se exprimă în moduri diferite – așa cum diferă și frământările lor, emoțiile, temerile, exaltarea, motivele pentru care cântă, lupta cu descurajarea. Și totuși, dincolo de aceste diferențe, îi unește ceva esențial: capacitatea de a-l recunoaște pe celălalt, de a-i admira strălucirea și darul prieteniei. În această competiție, tehnica nu este scopul suprem, ci devotamentul cu care fiecare se abandonează muzicii.

„Să dai muzica înapoi lumii” pare a fi deviza tainică a întrecerii. Așa cum gândește unul dintre personaje: „Muzica. Muzica trebuie să fi apărut odată cu omenirea ca să-i ajute pe oameni să evolueze în ființe spirituale, diferite de restul creaturilor. Așa că au evoluat împreună omul şi muzica. [...] Şi totuși, dacă acestor ființe numite oameni li s-ar da ceva care să îi ajute să fugă chiar și numai un pic de greutatea jugului care-i ține lipiți de pământ... Oare nu cumva «a face muzică» este cel mai potrivit lucru pentru asta? Muzica, nevăzută și trecătoare, fiind aici o clipă și dispărând în clipa următoare. A fi pasionat de ceva, a-ți dedica viaţa acelui lucru, a fi răscolit emoțional de ceva reprezintă acea trăsătură în plus adăugată finţei umane, ca o magie care o separă pe aceasta de alte fiinţe.” Muzica nu este doar o artă, ci o formă de umanizare, un catalizator al evoluției spirituale, un act fondator al umanității, un acompaniament originar al transformării omului în ființă conștientă, sensibilă, capabilă de transcendență. A fi pasionat, a te dărui complet unei chemări (în acest caz, muzica) devine ceea ce te face cu adevărat viu. „Magia” muzicii transformă, eliberează, unește.

Privind de pe margine, juriul și publicul devin, la rândul lor, parte a spectacolului interior. Membrii juriului nu sunt simple figuri autoritare, ci personaje construite cu grijă, prin care romanul evidențiază dificultatea aplicării criteriilor de evaluare artistică. Poți măsura emoția? Se poate premia o stare de grație care nu se mai repetă? Ce face diferența dincolo de interpretări perfecte? În ce fel o interpretare e convingătoare?

Descrierile interpretărilor muzicale sunt intense, aproape sinestezice. Muzica nu e redată prin termeni tehnici, ci prin imagini poetice: păduri, furtuni, albine, tăceri, ploi, tropotul cailor, culori. Sunetul devine o materie vie, iar lectura romanului lasă impresia că nu citești despre un concurs, ci că asculți, tu însuți, fiecare piesă, străbătând tărâmul dintre libertatea muzicii și lumea încorsetată.

Tăcerea dintre două fraze muzicale devine astfel asemănătoare pauzelor dintre evenimentele importante ale existenței – momentele de așteptare, de reflecție, de schimbare subtilă, acele clipe în care ne dăm voie să simțim, fără să știm exact ce urmează. În roman, muzica nu e doar artă, ci o formă de a experimenta continuu transformarea, fragilitatea și miracolul de a fi în lume. Personajele caută să treacă dincolo de tehnică, dincolo de perfecțiunea formală, pentru a găsi un adevăr viu, personal, irepetabil, care să atingă ascultătorul exact în momentul în care sunetul se naște.

Dincolo de competiția de pian, romanul ridică întrebări despre talent, efort și sensul artei. Ce înseamnă să fii un „pianist adevărat”? Să înveți perfect partiturile sau să-ți asumi riscul de a improviza? Să câștigi sau să atingi acea stare de efemeră frumusețe în care întreaga sală respiră odată cu tine? Poți cânta pentru alții fără să te pierzi pe tine?

Riku Onda nu oferă răspunsuri. Fiecare personaj găsește altă cale. Aya învață să revină la pian fără să se sfărâme, Jin rămâne un mister al geniului natural, Masaru își înfruntă demonii, iar Akashi descoperă că a fi „mediocru” nu înseamnă lipsă de valoare, ci poate chiar o formă de libertate.

În spiritul esteticii japoneze mono no aware – conștientizarea melancolică a trecerii timpului și a frumuseții efemere – romanul lui Riku Onda e mai puțin despre triumf și mai mult despre momentul irepetabil al interpretării. Sunetul se naște, vibrează și dispare. La fel și noi.

Albine și tunete îndepărtate nu e doar o carte pentru iubitorii de muzică, ci pentru oricine a simțit vreodată fragilitatea unei clipe în care lumea pare să se oprească, iar apoi continuă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat – deși totul s-a schimbat.

 

 

 

Riku Onda, Albine și tunete îndepărtate, Traducere din limba japoneză și note de Magda Ciubăncan, Editura Trei, Anansi Contemporan, 448 p