Sunt deja câțiva ani de când fiecare carte publicată de Veronica D. Niculescu este așteptată cu nerăbdare de tot mai mulți cititori pe care autoarea i-a fidelizat prin subtilitatea și frumusețea profundă a poveștilor sale.
Constant pentru scrisul Veronicăi D. Niculescu îmi pare a fi și amestecul aparent paradoxal de frumusețe și întristare, de durere și de lumină blândă. Ca și în romanul anterior, Spre văi de jad și sălbăție, și în Toți copiii librăresei se pot identifica cioburi sau fire mai mult sau mai puțin vizibile din celelalte cărți publicate de autoare, aici însă ramificate și nuanțate. Fără a fi redundante, teme și idei prefigurate anterior devin miezul altor povești, diferite.
Și în Toți copiii librăresei, personajul central este o făptură umană însingurată, un om care încearcă mereu să se desprindă din învălmășeala zgomotoasă a vieții, dramele personale găsindu-și astfel vad pentru se face mai bine simțite și înțelese. De data aceasta, mușuroiul este spațiul securizant și pașnic al unei librării dintr-un oraș de provincie, Pitești.
Încă din primele pagini ale romanului Veronicăi D. Niculescu cititorul este surprins de maniera în care se reînvie lumea românească din comunismul anilor ’70-’80, pe care autoarea o pune în ramă mizând pe răsfrângerea acesteia în ochii unui copil care, pentru a face rost de banii necesari cumpărării unui plic plin cu timbre, strecoară câte o mică minciună la Poștă, la Frizerie, la Ceasornicărie, la Mercerie, la Sifonărie, la Măcelărie, la Librărie și la Cofetărie, reconstituindu-se astfel universul public și totodată intim al acelor complexe care constituiau un soi de axis mundi al comunităților.
Cum eu însămi am fost un copil în acei ani ai comunismului și mi-am petrecut cea mai mare parte a copilăriei tocmai într-un astfel de complex, verosimilitatea reconstituirii Veronicăi D. Niculescu a fost de-a dreptul șocantă, reușita sa fiind înlesnită nu doar de perspectiva inocentă a lui Mădălin, ci și de pregnanța detaliilor, deloc întâmplătoare, autoarea recurgând la propriile amintiri, la amintirile părinților, dar și la o documentare temeinică, sursele „utile pentru colorarea fundalului și limpezirea unor detalii“ fiind menționate și în nota de final a autoarei, intitulate sugestiv „Crunte vremuri minunate“, unul dintre posibilele titluri ale romanului.
O poveste despre viața oricărei femei care a trăit în comunism
Femeile vorbind la telefonul public, capsulele de sifon aranjate în cutiuțele lor de plastic, câte zece, câte zece, vitrina de la Poștă în care se lăfăie ilustrate cu artiști de cinema și publicații precum „Scânteia“, „Scânteia tineretului“, „Luminița“ și „Cutezătorii“, ochiul ceasornicarului acoperit cu o lupă mare, ceasornicarul fiind și posesorul unui borcănel de muștar în care strângea fise (și din care alți oamenii beau acasă apă), flecurile puse de pantofarul îmbrăcat în halat albastru (în fața căruia băiatul își privește adidașii lui rupți la bot și vopsiți în casă cu vopsea albă), croitoreasa ce remaia ciorapi, instalatorii ce ascultă la radio Un albastru infinit, filmul cu Piedone care rula la Cinematograf, măcelăria goală, înghețata de cacao sau de fistic pusă într-o cupă metalică la Cofetărie, cozile începute la patru dimineața pentru a lua niște lapte, zahărul și uleiul pe rație – sunt doar o parte dintre detaliile prin care se reface în mai puțin de douăzeci de pagini o lume întreagă, o lume care, de la un punct încolo devine doar fundalul pe care prinde viață povestea Silviei Albu.
Personaj central al romanului, librăreasa Silvia Albu îi oferă cititorului o poveste despre viața oricărei femei care a trăit în comunism și care are privilegiul de a trăi într-un loc magic: „Librăria mea. Aceeași ușă pe care o știu din copilărie, grea, metalică, încuiată cu un lacăt strecurat prin inelele sudate de o parte și de cealaltă. Lacătul e protejat de o cușmă de fier, în fiecare dimineață când strecor mâna sub ea ca să deschid mă simt de parcă aș da o spargere. Încă nu m-am obișnuit să am cheile. Pentru mine, librăria asta a fost mereu un loc magic“, mai ales pentru că „și eu, în librărie, simt că fac ceva al meu, sunt toți copiii ăștia cărora le aleg lucrușoarele cum mă pricep, pe care îi cunosc tot mai bine, cărora uneori le recomand și cărți, câteodată chiar le citesc povești scurte, au prins încredere-n mine“.
O adolescentă, o poveste de dragoste și o sarcină o transformă pe Silvia într-o femeie stigmatizată, mai ales în cadrul familiei, păcatul trebuind spălat departe de ochii cunoscuților. Dragostea înseamnă adesea moarte. Astfel, tânăra e trimisă în alt oraș să nască, iar copilul născut prematur moare, Silvia întorcându-se abia după câțiva ani în orașul din care trebuise să plece și unde nu mai are pe nimeni. Devine librăreasă și nu doar cărțile îi devin centru al vieții, ci și copiii. Copiii lui Cehov, copiii care intră pe ușa librăriei, copiii din propriul trecut, copilul pierdut, copilul din ea însăși, romanul dezvoltând permanent teme precum relația conflictuală dintre părinți și copii, presiunea societății asupra individului, relațiile dintre surori, tragediile asociate avorturilor din timpul comunismului, hărțuirea sexuală sau chiar violul.
Nu lipsesc personajele masculine care creează empatie
Cât de bine reușește Veronica D. Niculescu să redea realitățile vremii respective, se poate judeca și după scena avortului prin care trece o infirmieră: „femeia s-a întins pe masa ginecologică, și-a ridicat picioarele în furcile metalice reci, a închis ochii, de rușine și groază, că-i era rușine rău de domnul doctor și groază de ce face, și-a făcut cruce cu limba în gură și a început să zică «Tatăl nostru», însă n-a ajuns până la capăt, că a simțit înțepătura naibii în uter, de parcă acul era lung de zece centimetri și nu se mai termina, iar apoi a început durerea, cumplită, de parcă cineva îi rașcheta prin burtă, rupându-i carne din carne. Cu ochii larg deschiși, a văzut vopseaua albastră din tavan, scorojită ici și colo, în cârlionți lați, gata să-i cadă pe față, cum n-o mai văzuse până atunci niciodată, căci ea se îngrijea mai degrabă de ce era pe jos, pe podea, nu pe sus“.
Dar romanul nu este, așa cum poate părea, un roman al comunismului din perspectivă feministă, căci nu lipsesc nici personajele masculine care creează empatie. Măcelarul care îi trimite periodic librăresei carnea învelită în hârtie maro este unul dintre ele. Mutulică, piticul care intră în librărie, spune un banc și pleacă, este altul. Însă personajul librăresei îl are drept corespondent masculin pe ceasornicar, pe cei doi apropiindu-i, printre altele, dragostea pentru literatură. Frumusețea și tristețea poveștii de dragoste care se naște între cei doi devine miezul romanului: „Singurătatea mea de acum e cumva confortabilă. Descopăr plăcerea de a fi îndrăgostită fără nici un pericol. Nu trebuie să fac nimic! Nu trebuie nici măcar să mă gândesc la ce trebuie sau nu trebuie să fac, la ce am voie sau n-am voie să fac, de ce trebuie sau nu trebuie să mă feresc. Sunt îndrăgostită și atât. E de parcă aș strânge în brațe în fiecare clipă o pernă de aer, dar perna asta dulce de aer nu-i nicidecum doar un gol.
Mă tot întrebam, oare ce ar trebui să dau la o parte ca să-l pot primi pe el? Și oare vreau și pot să dau acel ceva la o parte, ca să-i fac loc lui? Dar azi am priceput: nu trebuie să dau nimic la o parte ca să-l primesc. El e o absență. Și tocmai de aceea-l pot iubi fără teamă“.
Toți copiii librăresei este o poveste frumoasă, complexă, multietajată, construită inteligent, fiind deopotrivă roman de dragoste, roman al copilăriei, roman istoric al comunismului, roman al morții și al singurătății. Unul dintre cele mai bune romane românești.
Articol publicat inițial în Suplimentul de cultură
Veronica D. Niculescu, Toți copiii librăresei, colecția „Ego. Proză“, 2020, Polirom
No comments:
Post a Comment