După ce în 2015
publica primul său roman - Zuleiha
deschide ochii - Guzel Iahina (născută
în 1977 la Kazan, în prezent locuind la Moscova) a devenit una
dintre cele mai cunoscute și apreciate scriitoare din Rusia de azi, alături de Evgheni Vodolazkin și Ludmila Ulițkaia.
Scriitoarea și-a cucerit cititorii prin arta de a spune povești, prin atenția la amănunte și nuanțe psihologice
și istorico-sociale, prin voluptatea cu care înfățișează viața unor comunități
arhaice ori frumusețea sălbatică a naturii. Și peste toate aceste, pentru
importanța pe care o acordă păstrării iubirii în condiții limită, idee strecurată
cu blândețe în poveștile ce se dovedesc atemporale.
Cu o acțiune
plasată acum o sută de ani și care acoperă o jumătate de viață de om, al doilea
roman publicat de Guzel Iahina și tradus admirabil în limba română tot de Luana
Schidu, Copiii de pe Volga spune
povestea lui Bach, un profesor de 32 de ani dintr-o comunitate a germanilor de
pe malul Volgăi. Sărac, singur și pasionat de poezia germană, e un marginal,
prin definiție inadaptat și neînțeles. Doar clopotul pe care îl trage de trei
ori pe zi îi conferă vieții sale nu doar senzația de a exista în timp, ci și
sens:
„La șase dimineața,
îmbrăcat și pieptănat, se afla deja lângă clopotnița școlii, cu ceasul de buzunar
în mână. Aștepta până când limbile acestuia se uneau într-o singură linie –
limba mică la șase, limba mare la douăsprezece
- , apoi se agăța cu toată forța de sfoară și făcea să sune clopotul de
bronz. […] O clipă mai târziu – știa asta – fiecare locuitor al coloniei se
întorcea în direcția sunetului, își scotea șapca sau căciula și șoptea o scurtă
rugăciune. În Gnadental începea o nouă zi”.
Prins în rutina
predării care nu îi mai oferea nicio plăcere, cu excepția orelor în care preda
poezie romantică germană, lui Bach îi plac furtunile, îi place să asculte viața
mare, să simtă natura în timpul plimbărilor, să vorbească tot mai puțin cu
oamenii și să-și ofere drept recompensă pentru truda zilei câte o oră de
lectură în fiecare seară. Până într-o zi când este angajat să îi ofere educație
Clarei, o fată de peste Volga, fiica unui personaj straniu care amintește de
uriașii din basme. Nu are voie să o vadă pe fată, care este ținută în spatale
unui paravan, iar natura i se împotrivește atunci când vrea să renunțe. Este momentul
în care Guzel Iahina sparge zidul realului și strecoară fâșii de realism magic,
oferind senzația de basm. Vocea liniștită a fetei va trezi în Bach senzații și
sentimente nebănuite. O va face pe Clara să îndrăgească poezia lui Ghoethe și aceasta
va deveni dragostea vieții sale, într-o colectivitate care nu îi înțelege și nu
îi acceptă.
Odată cu iubirea, pentru
prima dată în viața lui Bach apare teama, sentiment nimicitor ce îi va conduce
acțiunile pentru mulți ani. Pentru a-și apăra iubirea se va retrage din lume la
ferma unde va fi doar el cu Clara, trăindu-și viața după ritmurile naturii.
Anotimpurile devin singura măsură a timpului, iar anii capătă numele evenimentelor
de viață de care sunt stăpâniți: Anul
caselor nimicite, Anul Smintirii,
Anul Celor Flămânzi, Anul Copiilor Morți, Anul Întoarcerii, Anul Marii Minciuni, Anul
Marii Flămînziri etc. Cei doi se hrănesc cu merele din livadă și cu peștele
din Volga, neștiuți de nimeni. Nimeni nu va ști nici despre moartea Clarei și
nici despre nașterea Anei, fetița al cărei tată nu știe dacă e. Odată cu fetița,
apare și muțenia ireversibilă a lui Bach.
Revenit în lume
pentru a face rost de lapte pentru nou-născuta rămasă fără mamă, Bach va da nas
în nas cu o nouă ordine a lumii: comunismul. Perioadele de foamete, războiul,
colectivizarea, pierderea identității, practicile inumane ale comunismului sunt puse față în față cu
simplitatea unei vieți grele, dar călăuzite de iubirea în condiții limită pentru
o femeie și apoi pentru doi copii. Și nu se dovedesc mai puternice.
Hoffman, alt
personaj straniu, activistul de partid îi va oferi lui Bach cel uitat de
colectivitate posibilitatea de a obține laptele pentru fetița nou-născută în
schimbul poveștilor pe care i le scrie Bach devenit în ochii acestuia un
„Herodot lățos” și pe care ciudata făptură cu trup ghebos le va publica sub
anonimat într-o revistă. Scrisul lui Bach capătă valoare demiurgică: viața
comunității depinde de ce așază el pe hîrtie.
Prin oglindiri și
puneri în abis, Guzel Iahina dezvoltă o metaforică
și adesea amuzantă ilustrare a manierei în care comunismul s-a străduit să-și
clădească mincinosul basm, cu personaje grotești, cu falsificări ale
trecutului, ale tradițiilor, ale poveștilor. În muțenia și săbăticia lui, Bach
se dovedește genial și își va transforma propria poveste de dragoste în basm
nemuritor. Și se va elibera de sfoara numită frică. Iar Guzel Iahina a mai scris astfel încă un roman de așezat pe raftul marilor cărți frumoase.
Guzel Iahina, Copiii
de pe Volga, Traducere din rusă de Luana Schidu, Editura Humanitas Fiction,
2020
No comments:
Post a Comment