Thursday, April 30, 2020

Frica e o sfoară. Guzel Iahina - „Copiii de pe Volga”



După ce în 2015 publica primul său roman - Zuleiha deschide ochii - Guzel Iahina (născută în 1977 la Kazan, în prezent locuind la Moscova) a devenit una dintre cele mai cunoscute și apreciate scriitoare din Rusia de azi, alături de Evgheni Vodolazkin și Ludmila Ulițkaia. Scriitoarea și-a cucerit cititorii prin arta de a spune povești,  prin atenția la amănunte și nuanțe psihologice și istorico-sociale, prin voluptatea cu care înfățișează viața unor comunități arhaice ori frumusețea sălbatică a naturii. Și peste toate aceste, pentru importanța pe care o acordă păstrării iubirii în condiții limită, idee strecurată cu blândețe în poveștile ce se dovedesc atemporale.
Cu o acțiune plasată acum o sută de ani și care acoperă o jumătate de viață de om, al doilea roman publicat de Guzel Iahina și tradus admirabil în limba română tot de Luana Schidu, Copiii de pe Volga spune povestea lui Bach, un profesor de 32 de ani dintr-o comunitate a germanilor de pe malul Volgăi. Sărac, singur și pasionat de poezia germană, e un marginal, prin definiție inadaptat și neînțeles. Doar clopotul pe care îl trage de trei ori pe zi îi conferă vieții sale nu doar senzația de a exista în timp, ci și sens:
„La șase dimineața, îmbrăcat și pieptănat, se afla deja lângă clopotnița școlii, cu ceasul de buzunar în mână. Aștepta până când limbile acestuia se uneau într-o singură linie – limba mică la șase, limba mare la douăsprezece  - , apoi se agăța cu toată forța de sfoară și făcea să sune clopotul de bronz. […] O clipă mai târziu – știa asta – fiecare locuitor al coloniei se întorcea în direcția sunetului, își scotea șapca sau căciula și șoptea o scurtă rugăciune. În Gnadental începea o nouă zi”.
Prins în rutina predării care nu îi mai oferea nicio plăcere, cu excepția orelor în care preda poezie romantică germană, lui Bach îi plac furtunile, îi place să asculte viața mare, să simtă natura în timpul plimbărilor, să vorbească tot mai puțin cu oamenii și să-și ofere drept recompensă pentru truda zilei câte o oră de lectură în fiecare seară. Până într-o zi când este angajat să îi ofere educație Clarei, o fată de peste Volga, fiica unui personaj straniu care amintește de uriașii din basme. Nu are voie să o vadă pe fată, care este ținută în spatale unui paravan, iar natura i se împotrivește atunci când vrea să renunțe. Este momentul în care Guzel Iahina sparge zidul realului și strecoară fâșii de realism magic, oferind senzația de basm. Vocea liniștită a fetei va trezi în Bach senzații și sentimente nebănuite. O va face pe Clara să îndrăgească poezia lui Ghoethe și aceasta va deveni dragostea vieții sale, într-o colectivitate care nu îi înțelege și nu îi acceptă.
Odată cu iubirea, pentru prima dată în viața lui Bach apare teama, sentiment nimicitor ce îi va conduce acțiunile pentru mulți ani. Pentru a-și apăra iubirea se va retrage din lume la ferma unde va fi doar el cu Clara, trăindu-și viața după ritmurile naturii. Anotimpurile devin singura măsură a timpului, iar anii capătă numele evenimentelor de viață de care sunt stăpâniți: Anul caselor nimicite, Anul Smintirii, Anul Celor Flămânzi, Anul Copiilor Morți, Anul Întoarcerii, Anul Marii Minciuni, Anul Marii Flămînziri etc. Cei doi se hrănesc cu merele din livadă și cu peștele din Volga, neștiuți de nimeni. Nimeni nu va ști nici despre moartea Clarei și nici despre nașterea Anei, fetița al cărei tată nu știe dacă e. Odată cu fetița, apare și muțenia ireversibilă a lui Bach.
Revenit în lume pentru a face rost de lapte pentru nou-născuta rămasă fără mamă, Bach va da nas în nas cu o nouă ordine a lumii: comunismul. Perioadele de foamete, războiul, colectivizarea,  pierderea identității, practicile inumane ale comunismului sunt puse față în față cu simplitatea unei vieți grele, dar călăuzite de iubirea în condiții limită pentru o femeie și apoi pentru doi copii. Și nu se dovedesc mai puternice.
Hoffman, alt personaj straniu, activistul de partid îi va oferi lui Bach cel uitat de colectivitate posibilitatea de a obține laptele pentru fetița nou-născută în schimbul poveștilor pe care i le scrie Bach devenit în ochii acestuia un „Herodot lățos” și pe care ciudata făptură cu trup ghebos le va publica sub anonimat într-o revistă. Scrisul lui Bach capătă valoare demiurgică: viața comunității depinde de ce așază el pe hîrtie.
Prin oglindiri și puneri în abis, Guzel Iahina dezvoltă o metaforică și adesea amuzantă ilustrare a manierei în care comunismul s-a străduit să-și clădească mincinosul basm, cu personaje grotești, cu falsificări ale trecutului, ale tradițiilor, ale poveștilor. În muțenia și săbăticia lui, Bach se dovedește genial și își va transforma propria poveste de dragoste în basm nemuritor. Și se va elibera de sfoara numită frică. Iar Guzel Iahina a mai scris astfel încă un  roman de așezat pe raftul marilor cărți frumoase.

Guzel Iahina, Copiii de pe Volga, Traducere din rusă de Luana Schidu, Editura Humanitas Fiction, 2020

No comments:

Post a Comment