Darul lui Nabokov

Literatura lui Nabokov provoacă. Ba chiar deconcertează. Și o face prin irepetabilitate, prin frumusețe, prin ambiguitatea intertextualităţii (drapate în aluzii, citate, parodie, parafrazări, preluarea uneori în cheie minoră a unor teme, imagini, motive) și, implicit, prin întrebările inepuizabile pe care le ridică în fața cititorului care este obligat să vâneze, cel mai adesea prin lectură repetată (un veritabil cititor al lui Nabokov fiind vrând-nevrând un re-cititor), asociaţiile dătătoare de sens, prezențele tainice ascunse în realitatea epică.

Frumusețea scriiturii lui Nabokov vine din plăcerea de a scrie, desfătare care se resimte mai ales pe fragmente, autorul fiind un artist al formei, un pasionat al amănuntului real ori imaginat. Actul privirii este esențial în romanele sale. Narativitatea se construiește mai ales pe imagine și pe idee, mai puțin pe evenimențial. Aceasta este frumusețea care însuflețește proza ce ar putea trece în ochii multora drept rece. Metoda artistică nabokoviană a fost descrisă recurgându-se la termeni precum: mistificație, joc, halucinație, senzație colorată, parodie, puzzle. Dintre acestea, farsa și jocul sunt procedeele prin care Nabokov își introduce cel mai des cititorul în labirintul operei. Odată rătăcit în labirint, acesta trebuie să ghicească. Să devină partener al jocului artistic, al umorului și al ironiei nu tocmai senine și inocente.

Darul este ultimul roman scris de Nabokov în limba rusă. Cea mai mare parte a fost scrisă la Berlin, între 1935 și 1937, o perioadă în care se înregistrează o „formidabilă revărsare de intelectuali” în capitala Germaniei dinspre Rusia sovietică a primilor ani ai Revoluției bolșevice.  A fost încheiat pe Riviera Franceză în 1937 şi abia în 1952 a apărut în ediție completă, la New York (traducerea fiind realizată de Dimitri, fiul lui Nabokov și de Michael Scammell, revizuirile ulterioare fiind făcute chiar de Nabokov), după ce, anterior apăruse cenzurat în Rusia.

Romanul este extrem de dens, atât tematic, cât și stilistic. Nonliniar, multistratificat, nostalgic (prin tema copilăriei și reflectarea trecutului Rusiei), textul propune un permanent joc între suprafață și profunzime, între numit și nenumit, între realitate și imaginația care dă culoare realității. Complexitatea îi vine și din intertextualitatea ce presupune o bună cunoaștere din partea cititorului a literaturii ruseşti. La un prim nivel de lectură, protagonistul romanului este tânărul scriitor rus Feodor Godunov, un expatriat rus care trăiește în Berlin. Ca şi alte personaje ale lui Nabokov, şi acesta este un personaj-mască, cu o puternică amprentă autobiografică, în ciuda delimitărilor pe care le solicită explicit autorul în prolog.

Ambițiile literare ale personajului și formele concrete – duale, paradoxale de cele mai multe ori -  pe care le capătă aceste obsesii (dorința de a scrie o carte similară romanului Darul fiind expusă în mod repetat) devin fondul romanului, dar esența e în altă parte, Nabokov însuși avertizându-și cititorii că adevărata eroină a cărții este literatura rusă. Personajul principal își asumă rolul de creator al textului, iar relațiile pe care le stabilește cu lumea înconjurătoare sunt similare celor stabilite între creator și lumea creată. Romanul poate fi considerat din acest punct de vedere un metaroman. Dacă în romanele anterioare naratorul era unul extradiegetic, impersonal, în Darul naratorul își schimbă măștile sub care se ascunde chiar autorul, devenind rând pe rând personaj sau demiurg, ceea ce complică semnificațiile, reclamând din partea cititorului o atenție sporită. Prin aceste voci narative, Nabokov valorifică, de altfel, dimensiunea teatrală și parodică a narațiunii.

            Romanul începe cu Feodor la Berlin, mutându-se la altă gazdă, înflăcărat de reacţiile posibile pe care le-ar stârni recentul său volum de poezii care transfigurează copilăria petrecută la Sankt Petersburg, împreună cu sora sa Tania, întrebări privind raportul dintre realitate și ficțiune ivindu-se permanent, atât în mintea personajului, dar mai ales a cititorului. Recenzia entuziastă care îi este anunțată de un prieten din comunitatea refugiaților ruși din Berlin are darul de a-l proiecta într-o lume a posibilelor interpretări, însă se dovedește o farsă prilejuită de data de 1 aprilie. Nevoia de a  evada în ficțiune este surprinsă metaforic, prin intermediul descrieii unui joc singuratic ce umplea serile copilăriei: „După aceea, călătoream mai mult de-o oră prin bezna din patul meu, boltind lenjeria de pat peste mine ca pentru  a forma o cavernă, la a cărei ieșire îndepărtată zăream un strop de lumină albastră, piezișă, ce n-avea nicio legătură cu dormitorul meu, cu noaptea de pe Neva, cu volanele întunecate și translucide ale perdelelor de la fereastră. Peștera pe care o exploram adăpostea în cutele și crăpăturile sale o realitatea de vis, doldora de un mister așa de apăsător, încât un duduit, ca al unei tobe în surdină, începea să-mi bată în piept și în urechi”.

Aici, ficțiunea lui Nabokov se ridică mai degrabă pe umerii unor alte ficțiuni decât pe umerii realității, ficţiunea fiind privită de Nabokov ca o altă realitate ce îi permite omului să iasă din contingent, să aibă acces la o altă dimensiune a existenței. Tema copilăriei, esenţială în prima parte a romanului, face loc în pagină și unor ecori din Proust, nu doar aluziilor la textele marilor scriitori ruși. Dincolo de copilărie şi de treceerea timpului, teme precum memoria și exilul revin obsedant: „E ciudat cum o amintire devine o figură de ceară, cum heruvimul devine tot mai suspect de drăguț pe măsură ce rama i se înnegrește de vreme – ciudate, ciudate mai sunt accidentele memoriei. Am emigrat cu șapte ani în urmă; această țară străină și-a pierdut acum aura de străinătate, tot așa cum a mea a încetat să mai fie o deprindere geografică. [...] Dar anii trec mai departe, iar cinstea nu-i vreo consolare; amintirile fie se dizolvă, fie dobândesc un luciu de moarte, așa că, în loc de minunate apariții, rămânem cu un evantai de vederi poștale”. Este de intuit aici o demonstrație a viziunii artistice a lui Nabokov asupra lumii.

Cele cinci capitole ale romanului sunt aparent distincte, scrise în registre diferite, reprezentând, de fapt, trepte ale evoluției ca scriitor a scriitorului. Capitolul al II-lea are cea mai clasică și cuminte tăietură dintre toate, conținând un extraordinar portret al tatălui pasionat de de fluturi (dar nu, autorul ține să  ne atenționeze că nu este el cel transpus în acest personaj!), model de strecurare în lume și de percepere în nuanțe și culori a acesteia. În coordonatele sale esenţiale, capitolul este o răsfrângere artistică a pierderii propriului tată, ritmurile vieții acestuia împletindu-se în ochii copilului cu ritmul din paginile lui Pușkin. Imaginea tatălui ţine de un tărâm al magiei: „Cândva, în Ordos, urcând un deal după furtună, tatăl meu a intrat fără să vrea în baza unui curcubeu – rarisimă întâmplare! – și s-a pomenit în aerul colorat, într-un joc de lumini de parcă s-ar fia aflat în Paradis. A mai făcut un pas – și a părăsit Paradisul”. Fascinația este întreagă: „Înlăuntrul și împrejurul tatălui meu, împrejurul acestei forțe clare și directe, era ceva greu de transpus în cuvinte, un abur, un mister, o enigmatică reținere care se făcea simțită uneori mai mult, alteori mai puțin. Era de parcă acest om veritabil, absolut veritabil, poseda o aură de ceva încă necunoscut, dar care era probabil cea mai autentică dintre toate...”. Poetizarea unei astfel de vieți nu poate fi decât minoră: „refuz să vânez fanteziile mele pe terenul de vânătoare al tatălui meu”. Intenția de a scrie o carte despre figura tatălui, de la care moștenește și senzația ciudățeniei inerente a vieții omenești, este abandonată. În schimb, influența acestuia în modul de a percepe lumea de către personajul scriitor este definitorie: „De la conversațiile cu tata, de la visatul cu ochii deschiși în absența lui, de la vecinătatea miilor de cărți pline cu desene de animale, de la sclipirile prețioase ale colecțiilor, de la hărți, de la toată heraldica naturii și cabala numelor latinești, viața își lua un fel de lumină fermecătoare, care mă făcea să mă simt de parcă propriile mele călătorii stăteau să înceapă. De-acolo îmi împrumut aripile de azi”.

Aripi ce se vor desface în capitolul trei și prin iubirea față de Zina, și ea o mască a soției lui Nabokov, singura care înțelege poemele tânărului și le vrea cu semnătură. Ea îl susţine în scrierea și publicarea biografiei lui Cernâșevski, criticul materialist care, în timp ce stătea lipit de vitrinele magazinelor, a compus falsa lui disertație de licență: „Raporturile estetice ale artei față de realitate” ( nu e de mirare că ulterior a scris-o dintr-un foc, în trei nopți; dar uimitor este cum de, după i așteptare de șase ani, tot n-a primit o diplomă pentru ea) ”. Vorbim de fapt despre o parodie, o falsă-biografie care ocupă în jur de 100 de pagini din Capitolul IV, pagini în care spiritul critic, umorul și ironia lui Nabokov ating cote uimitoare, autorul luând peste picior constant acei cititori incapabili să simtă adevărata literatură, „prea dură pentru dinții lor”, pe cei care caută să unească la suprafață, didactic, cu metodă, „asta cu aia și aia cu asta”, căutând, exclusiv rațional, „cocoașa adevărului”, soligisme asamblate cu ciocanul, în jurul unei împietrite și mioape viziuni utilitariste asupra raportului dintre artă și literatură. Acesta este capitolul care  a fost cenzurat în ediția apărută în Rusia, din cauza „ideilor vătămătoare”.

Despre felul în care ultimul capitol în care se topesc toate aceste teme și procedee artistice nu vă spun mai mult. Nu vă spun nimic despre formele inedite pe care le îmbracă pactul cu rațiunea. Nici despre povestea de iubire cu deschiderile și închiderile ei. Nici despre străfulgerările care preschimbă realitatea în ficțiune sau despre destinatarul declarației de dragoste. Spun doar că traducerea realizată de Veronica D. Niculescu, nu e o surpriză, se aşază natural în continuarea lumii de cuvinte a lui Nabokov.

 Darul este o carte complexă, fără centru, deschisă, extrem de generoasă în semnificații, de savurat pe îndelete. Cine nu o înțelege, trebuie să reia lectura, începând cu Pușkin, Tolstoi, Cehov, Turgheniev. Ar putea primi în dar o întreagă literatură. Poate chiar niște fărâme din infinitul căutat de Feodor Godunov-Cerdînțev: „Ah, demon răsuflat al fiorilor ieftini, nu mă tenta cu sloganul «genul meu». Nu-i asta, nu-i asta, ci ceva dincolo de asta. Definiția este întotdeauna finită, însă eu mă întind neîncetat după depărtări, am căutat dincolo de baricade (ale cuvintelor, ale sensurilor, ale lumii) infinitul, acolo unde se întâlnesc toate, toate liniile”.