Viorica Răduță – poezia morții, a războiului

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/viorica-raduta-poezia-mortii-a-razboiului/ 

Prima carte scrisă de Viorica Răduță pe care am citit-o a fost Orașul închis, un roman al închisorii comuniste de la Râmnicu Sărat, și ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost dimensiunea poetic-metaforizantă a scriiturii, care îmi amintea de stilul Hertei Müller. Mi-au plăcut imaginile fruste, în care mocneau senzații dureroase, difuze, secvențele poematice care pătrundeau în straturile interioare ale realității, întretăierea de planuri temporale și spațiale, cu efecte de adîncime. 

Dacă, în proză, Viorica Răduță alegea un mod poetic pentru a scoate în evidență brutalitatea, pentru a adînci și a dilata tensiunea realului și a morții, volumele sale de poezie nu fac altceva decît să ducă mult mai departe puterea expresivă a limbajului prin intermediul căruia construiește, cu rigoarea și grija calculată a unui arhitect cu privire multidimensională și vizionară, un univers poetic dens, plastic.

În ultimii șase ani, Viorica Răduță a publicat trei volume de poezie circumscrise obsesiv-tematic universului tanatic, anunțat și de volume mai vechi, în special de volumul Mama mă întreabă dacă stau pînă seara, din 2013. După Arsura umblă după trup (Editura Next Page, 2018) și Ai moartea pe față (Editura Casa de pariuri literare, 2021), în care erau surprinse prin imagini brute morțile din Colectiv și din pandemia de coronavirus, volumul cum îngheață rochia miresei, publicat în 2024 la Editura Charmides, este o altă carte a morților, de data aceasta a stingerii celor apropiați și a dezintegrării violente a celor prinși în vălătucul războiului din Ucraina. 

Cele două tărîmuri ale stingerii sînt anunțate de cele două părți ale volumului – deschide pumnul de pămînt de acasă și războiul poartă rochia miresei –, partea a doua fiind mult mai amplă decît prima. Prima parte are o dimensiune memorialistică, cealaltă dovedește aderență revoltată la cruzimea contemporană. Poezia se hrănește dintr-un amestec al actualității colective cu memoria personală. Autoarea se dovedește din nou o conștiință implicată social și istoric, discursul poetic angajat, reflexiv și etic fiind și o pledoarie pentru neuitare, pentru empatie față de continua teroare la care este supus omul – în special femeile și copiii –, în numele unor războaie istorice inumane. 

Consecventă se dovedește Viorica Răduță nu doar temei morții, ci și lirismului profund obținut prin montajul cvasicinematografic al imaginilor de o densitate dureroasă, însă lipsite de patetism, de sentimentalism. Constante rămîn și coerența demersului textual, dar și echilibrul dintre construcție și emoția interiorizată pe care chiar structura o potențează. Uneori, în universul liric al celor două părți țîșnesc imagini și simboluri recontextualizate, care își amplifică semnificațiile. Rochia miresei, înghețul, bicicleta, pîinea și acele sînt cîteva dintre acestea.

Prin frazele sale, Viorica Răduță pare că filmează ori fotografiază încăperi, oameni, crîmpeie de viață și de moarte, mișcări, gesturi, gînduri, senzații. Stările sînt transpuse poematic în imagini esențializate, abrazive, care coagulează semnificații multiple, începînd cu titlul fiecărui poem.

În prima parte, stingerea este lentă, universul unui acasă este marcat de elemente familiare cu mare putere de semnificație: fereastra, drumul din fața camerei, crăpăturile casei, aerul înghețat, acele ce țin aerul și fotografiile în care sînt închise și viața, și moartea, rochia miresei din poze și din curte, înghețul, zidurile mîncate de umbră, vîntul, pustiul, copiii plecați, vasul de pămînt, rugăciunea, depărtarea, distanța, scaunul din mijlocul camerei, pielea uscată, scîndura, fetele, ochii păsărilor, seara, somnul înghețat, castanii de pe bulevard, gardul de sîrmă, gara. Titlul primei poezii, fereastra nu mai trece pe drum, îi oferă cititorului sugestia unei încetări, a unei întreruperi, a unui sfîrșit, a unui univers închis, confirmat de primele versuri ale poemului: „camera din față e mereu închisă/ cu ziua miresei în ea // ca un gînd în alt gînd în altul/ două vase de pămînt cu gura închisă“. Nopțile sînt închise în zile, viața e închisă în moarte, aerul e ținut în ace cu fotografii cu tot, mireasa și mirele sînt și ei închiși în camera care e mereu la drum („drumul mamei, drumul tatălui/ și cine mai urmează“).

Poemele din partea a doua expun universul unei conștiințe ultragiate de agresivitățile istoriei, o poetică a traumelor concretizată în imagini inedite, extrem de puternice, din care este alcătuită scena teatrului de război, cu accent pe tragedia mamelor, a copiilor uneori nenăscuți sau a ceremonialului de nuntă devenită înmormîntare: brațele care nu mai ajung la trup, gheata cu picior retezat, o pîine așteptată în dreptul mîinii, bărbatul în vîrful rachetei, ploaia care se strecoară printre fețele scoase, rochia miresei agățată în vitrină, pătrunsă de ace de ger, marginile orașului care stau pe spinări de tancuri, părinți retezați pînă la os, țepeni, crucile care se mișcă prin zăpadă, prin lume, rochia miresei care a înflorit, de data acesta nu în curte, ci pe trupul femeii, morminte săpate pe stradă, fata care intră în pămînt ca în rochia albă, cravata mirelui transformată într-un fluture negru, care îl strînge de gît, nunta din mormînt, trupul ca pod dărîmat, femeia cu zăpadă pe ea, mamele care nu au privire, copilul care caută vîrful săgeții să sugă, oasele morților care fac o șosea, morții și viii care se întrec în alergare, de la un tanc la altul, de la o bombă la alta, picioarele desfăcute care se zbat cu înghețul în pîntece, băiatul înfășat în pielea mamei, pîntecele scos din femei, cadavrele bombardate și a doua oară, moartea purtînd o rochie albă, copii născuți cu pușca la cap, gheața venită din cer, cupola cerului devenit rochie de mireasă ce ne acoperă pe toți.

Imagini obsedante, viziuni bîntuitoare se coagulează în poeme de o simplitate stilistică și o capacitate tranzitivă ce nasc o fascinație magnetică: „sînii așteaptă să fie călcați de șenile/ măcar dați la o parte“, „nu mai poți ieși sau intra în gară/ prin ceasul în care/ zilele trec în noapte/ fiindcă/ morții au mai multe amintiri decît vise“, „între oameni nu mai e loc/ nu e loc să trăiești“, „mormintele să fie în aer/ să fie împușcate/ moartea să vină de mai multe ori // una e prea puțin pentru durere“, „dar fiecare moarte trece în celălalt“, „noaptea nu termina timpul, termina omul“.

Detașarea din poezia Vioricăi Răduță este aparentă, autoarea se strecoară pe sub pielea celor fărîmițați și scrie frînturi de gînduri, de senzații, de imagini care, de fapt, îl apropie pe cititor de miezul ororii dezumanizante, de ipostazele omenescului aflat la granița dintre viață și moarte: „în calea morții sînt oameni/ fierul încetinește/ frig oțelit/ unul de femeie altul de bărbat, copilul e prea devreme/ aerul prea devreme/ băgat în pămînt // fierul sfîșie rochia/ marginea ei/ femeia întinde lumina pe fereastra vagonului // dar se trage în ea // răscolită de brațe/ ce fac îți iau moartea ce fac/ zice // și e cîrpă umedă cîrpă vie/ poți face din ea rochie de nuntă spune soldatul/ din șanțul săpat în el // de la mire la fată/ așa/ fără piele // amîndoi au trupurile tăiate/ el își face nod la cravată/ pămîntul începe să se miște/ să facă morminte // jumătate oameni“.

În volumul cum îngheață rochia mirese, Viorica Răduță construiește un univers poetic fluid, de o acută originalitate, și se dovedește o voce inconfundabilă, care surprinde și transmite dramatismul evenimentelor fără a dramatiza.

Viorica RĂDUȚĂ, cum îngheață rochia miresei, Editura Charmides, 2024, 94 p.

Violul, o formă de genocid și o crimă de război ignorată

 

https://suplimentuldecultura.ro/44577/cum-se-nasc-amintirile

În căutarea memoriei. Apariția unei noi științe a minții este cartea pe care Eric R. Kandel, câștigător al premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 2000, a scris-o pentru ca publicul larg să înțeleagă fiziologia stocării amintirilor de către creier, miza fiind înțelegerea minții omenești în termeni biologici, așa cum o demonstrează noua știință a minții – biologia moleculară: „Astfel, această nouă știință a minții ne oferă nu doar informații despre noi înșine – cum percepem, cum învățăm, cum ne amintim, cum simțim și acționăm –, ci și o nouă perspectivă asupra situației noastre în contextul evoluției biologice. Ne ajută să înțelegem faptul că mintea omului a evoluat din molecule folosite de cei mai primitivi strămoși ai noștri și că extraordinara conservare a mecanismelor moleculare ce reglează diversele procese vitale se aplică și vieții noastre mintale“.

Volumul analizează modul în care creierul stochează amintirile, diferența dintre memoria pe termen scurt și cea pe termen lung, pierderea memoriei determinată de vârstă, modificările structurale ale creierului care îmbunătățesc memoria, modul în care tot ceea ce trăim ne schimbă nu doar creierul, ci și structura noastră genetică, conștiința de sine, limitele liberului-arbitru, subiectivitatea, bolile mintale. Pentru Eric R. Kandel, „memoria este totul. Fără ea nu suntem nimic“, fiind „lipiciul“ care ne leagă viața mentală și oferă un sentiment de continuitate. Dar cum sunt fabricate amintirile de creier? Cum reușește creierul fiecărei persoane să creeze conștiința unui sine unic și sentimentul liberului-arbitru? Cum se transformă memoria de scurtă durată în memorie de lungă durată? Memoria are la bază repetiția și se dezvoltă în trepte? Sinapsele pot fi întărite prin învățare? Modificarea puterii sinapselor determină modificări de comportament? Cum „se consolidează“ o amintire? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările care își găsesc răspunsuri în cartea lui Kandel.

 

Amintirile vii din țesătura celulară a creierului

 

Volumul este un amestec de autobiografie, istorie, biologie moleculară, psihologie cognitivă, psihanaliză și neuroștiință, Eric R. Kandel fiind și un povestitor savuros. Elementele autobiografice cu care începe volumul nu sunt deloc întâmplătoare, ele fiind elementul care a generat preocuparea autorului pentru cercetarea bazei biologice a memoriei.

Eric R. Kandel

s-a născut la Viena, unde a locuit până în 1939, când familia sa a emigrat la New York pentru a scăpa de regimul nazist. Kandel deapănă amintiri din primii săi ani în Viena: sărbătorile evreiești petrecute în mijlocul unei familii iubitoare și unite, vacanțele fericite, amintirea bunicilor, primele sale experiențe sexuale cu o menajeră seducătoare, a noua aniversare după care se va declanșa dezastrul antisemitismului, povestea de iubire cu Denise Bystryn, cea care îi va deveni și soție, viața privată și academică de mai târziu din America.

 

Ultimul an petrecut la Viena i-a marcat însă profund întreaga viață, nu doar din cauza prăbușirii în 1938 a culturii vieneze întreținute în mare parte de evrei. Frumusețea unor amintiri contrastează puternic cu suferințele provocate de antisemitismul predominant în Austria la acea vreme și cu teama pe care a simțit-o când Hitler a intrat în Viena. Loviturile din ușa apartamentului au rămas extrem de vii în țesătura celulară a creierului său, încât și după cincizeci de ani a retrăit detaliile vizuale și emoționale ale traumei. Cei doi polițiști naziști care stăteau în prag le-au dat câteva minute pentru a-și face bagajele și a pleca, forțându-i să se mute cu o altă familie de evrei pe care nu o cunoșteau. Când soții Kandel s-au întors acasă câteva zile mai târziu, au aflat că apartamentul lor a fost jefuit, printre lucrurile de preț dispărute fiind și strălucitoarea mașină de jucărie a lui Kandel. La scurt timp, după a noua sa aniversare, Kandel și fratele său mai mare au fost trimiși să stea la o mătușă în Brooklyn, New York. Părinții lor i-au urmat șase luni mai târziu. Imaginile trecutului au rămas vii și vor deveni cele mai puternice amintiri din întreaga sa viață.

Tabloul Vienei aflate sub dominația naziștilor i-a înfățișat pentru prima dată latura întunecată, sadică a comportamentului uman: „Cum poate cineva să înțeleagă violența neașteptată, plină de răutate a atâtor oameni? Cum putea o societate cu un înalt nivel de educație să adopte atât de repede politici și măsuri punitive înrădăcinate în disprețul față de un întreg popor?“. Ceea ce l-a contrariat pe Kandel a fost ideea potrivit căreia calitatea culturii unei societăți nu reprezintă un indicator solid al respectului acesteia pentru viața omului. Ideea că, pur și simplu, cultura nu e în stare să le arate oamenilor prejudecățile pe care le au și să le modifice felul de a gândi l-a afectat profund. Întrebări pline de revoltă nu îi dădeau pace. Cum a fost posibil ca valorile culturale ale Vienei să se disocieze într-un mod atât de radical de valorile ei morale?

 

Memoria, esențială pentru transmiterea culturii

 

Din aceste experiențe și uimiri a ponit interesul său pentru persistența memoriei, pentru imprevizibilitatea motivațiilor oamenilor, iar încercarea de a înțelege memoria s-a intersectat cu tentativa de a înțelege mintea din punct de vedere celular și biologic. Kandel va studia apoi istoria și literatura europeană modernă la Harvard, dar curiozitatea legată de memorie și interesul intrinsec pentru psihiatrie l-au determinat să studieze medicina și să intre în cercetarea neurobiologică. Pasiunea pentru psihanaliză, învățare și memorie a fost mult mai puternică decât orice. Astfel, în 2000 a primit Premiul Nobel pentru contribuția sa la elucidarea proceselor moleculare prin care se formează memoria, încă un mare mister pe vremea aceea.

Motivația și entuziasmul lui Kandel au fost stimulate și de conștientizarea ideii că, pe de o parte, memoria este esențială nu doar pentru continuitatea identității individuale, ci și pentru transmiterea culturii, pentru evoluția și continuitatea societăților de-a lungul veacurilor, iar pe de altă parte, dacă memoria împărtășită ne îmbogățește viața personală, pierderea memoriei distruge conștiința de sine, rupe legătura cu trecutul și cu alți oameni, putându-l afecta și pe copilul mic aflat în dezvoltare, și pe individul matur.

După cum mărturisește, bucuria naivă, curiozitatea și uimirea nu l-au părăsit pe Eric R. Kandel niciodată când a fost vorba de explorarea științei. Experimentele și progresele necontenite i-au oferit privilegiul fiorului redescoperirii permanent reînnoite a minunilor lumii.

Eric R. Kandel, În căutarea memoriei. Apariția unei noi științe a minții, Traducere din

limba engleză de Ovidiu-Gheorghe Ruța, Polirom 2024

Melancolia lui Gianfranco Calligarich

 

https://suplimentuldecultura.ro/44309/melancolia-lui-gianfranco-calligarich

După succesul romanului Ultima vară în oraș, scriitorului italian Gianfranco Calligarich i-a fost tradus de către Cerasela Barbone, la Editura Polirom, un alt roman – Abisuri personale, publicat în limba italiană în 2011. De curând, a apărut și Plimbări cu câinii, în traducerea aceleiași Cerasela Barbone, un roman care fascinează prin descrierile subtile și melancolia elegantă a scriiturii.

 

„De ce prefer câinii?“

 

Gianfranco Calligarich revine încă o dată să ne povestească despre Roma sa plină de farmec, în stilul său luminos inconfundabil, cu descrieri vii, mustind de o melancolie adâncă și elegantă. În acest nou roman scurt, Roma constituie fundalul pe care se mișcă protagonistul, un bătrân scriitor solitar care, plimbându-se cu câinii pe străzile din cartier își reconstituie „existența lui de corabie ce naviga pe lângă coastă“.

Narațiunea începe de la o discuție între prieteni despre câini și pisici. Acuzat că preferă câinii, deoarece, îmbătrânind, a devenit sentimental ca ei, se întreabă de ce ajunsese să prefere câinii. Toate variantele inițiale de răspuns nu îl satisfac, nimic din ce are de spus rațiunea nu este suficient.

Și atunci, bătrânul singuratic, în timp ce își plimbă câinii pe străzile Romei, își ține privirea în jos și începe să-și rememoreze viața, tinerețea boemă, trecutul de jurnalist, de scriitor sau de hoț de programe de televiziune și de distribuitor de discuri în tonomatele din complexele de la malul mării. În amintiri își cuprinde câinii care i-au ținut companie în trecut, iubirile, prietenii sau cunoscuții morți prematur, locuințele sărăcăcioase din tinerețe, casa de la țară cu cele cinci pisici, primele experiențe de muncă, lumea bizară a cinematografiei, plimbările cu vechiul BMW, cucerirea treptată a succesului, căsătoria, divorțul, relația cu fiica sa, complicitatea pe care marea o oferă amanților clandestini, viața din redacții, portretele pitorești ale colegilor de muncă, imaginea unor cupluri care i-au rămas vii în amintire, presiunile comuniștilor, o bucătărie cu fereastra deschisă către mare, întâlnirile pe malul mării.

 

Rememorarea unei prietenii

 

Mergând înapoi pe firul timpului, bătrânul reconstituie o lume boemă plină de culoare. Dar el este un supraviețuitor solitar, toți cei iubiți dispăruseră, și are doar doi câini: „În plimbările lui nocturne cu câinii, după mulți ani și în ghearele bătrâneții, încă avea în fața ochilor de acum dispăruta faună a cartierului. Nu trebuia decât să parcurgă noaptea strada cu lumini la ferestre pe cale să se stingă și să ajungă la râul care curgea inevitabil în noapte ca să-i apară în fața ochilor vreunul dintre prietenii lui dispăruți din cartier. Nu trebuia decât să privească ușa închisă a unei clădiri unde locuise vreunul din ei, sau jaluzeaua trasă a unui bar unde băuseră împreună, sau mesele și scaunele lăsate noaptea unele peste altele în exteriorul unor tratorii pe care le frecventaseră. Da, tristă poveste jaluzelele trase. Și mai ales cea a foarte micii librării albastre a lui San Martin devenite cu anii parfumerie“.

Odată cu rememorare prieteniei sale cu San Martin, proprietarul unei mici librării cu pardoseală și cu pereți albaștri, dar și al unui Austin vechi, Calligarich evocă fabuloase veri siciliene, atmosfera de pe străduțele din Palermo, viața într-o vilă dintr-un sat de pescari, suspendat pe munte, dar și bătut de mare. Farmecul încăperilor este surprins intens și simplu: „Cu un dulap și două paturi separate de o noptieră pe care, la fel ca la librărie, stătea un radio, așa era camera în care dormeau. Și bucătăria cu o masă veche de marmură cu un colț spart, patru scaune de rafie ponosită, niște oale vechi agățate pe perete deasupra unei chiuvete ciobite din piatră și, în fine, un frigider care vibra, dar nu foarte zgomotos“. Așa cum se întâmplă și cu ritualurile lui San Martin: „Și pe urmă masa de marmură, în fiecare dimineață folosită la ritualurile lui San Martin. Adică să întindă pe marmură o foaie de ziar pe care să verse cele două tutunuri englezești din două splendide vase de cristal și să le amestece parfumând toată bucătăria ca apoi, după ce făcea amestecul, să pună parte din tutun în pipă presându-l cu degetul mare și restul la adăpost într-un săculeț moale de piele. Pe scurt, un loc special făcut să fii fericit bucătăria aceea cu fereastra deschisă spre mare“. Tandre și amuzante sunt portretele câinilor care l-au însoțit în diverse anotimpuri ale vieții sale, fiecare cu propriul temperament, cu propria sa istorie, cu numele uneori neobișnuit.

 

Tristețea omului interior

 

Bătrânețea, singurătatea, prietenia și iubirea sunt temele ce se desprind din reflecțiile și reconstituirile scriitorului. Fără amărăciune, cu o detașare care implică acceptarea destinelor umane, cu o melancolie luminată de fulgerări bruște de bucurie, așa cum este tipic lui Calligarich, modului său de a spune povești. Protagonistul pare să-și contemple trecutul, viața sa „alunecoasă și marinărească în ciuda depărtării de mare“, cu o privire senină și îngăduitoare. Încă din primele pagini, autorul surprinde prin facilitatea cu care conturează în doar câteva rânduri portrete memorabile, așa cum se întâmplă cu soții Mayer.

În ultimele pagini ale romanului este evocată o dragoste intensă, dispărută și ea, dar care îi dezvăluie acum, peste ani, motivul pentru care preferă câinii și singura așteptare pe care o mai are, la capătul unei existențe tumultoase. El își poartă cu discreție tristețea omului interior prin vâltoarea zădărniciei exterioare spectaculoase, din frazele sale scurte și simple degajându-se detașarea de vâltorile trecutului. Lejeritatea scrisului ușurează lectura, fără a-i știrbi intensitatea. Dimpotrivă.

Violul, o formă de genocid și o crimă de război ignorată

 

https://suplimentuldecultura.ro/44671/violul-o-forma-de-genocid-si-o-crima-de-razboi-ignorata

În anul 2023, la Academia Suedeză, în cadrul unei conferințe privind amenințările la adresa libertății de exprimare și a democrației, Sofi Oksanen a susținut un discurs intitulat „Războiul lui Putin împotriva femeilor“. Interesul stârnit a determinat-o pe autoarea finlandeză să continue cercetările și să scrie un eseu amplu despre politica amenințătoare a lui Putin la adresa femeilor, despre modalitatea în care Rusia a făcut din misoginism un instrument cheie al puterii sale. Astfel s-a născut volumul De două ori în același râu. Războiul lui Putin împotriva femeilor, tradus de Andreea Niță și publicat recent la Editura Polirom. 

 

Analiza lui Oksanen dezvăluie modul în care, sub Putin, genocidul și misoginia sunt indisolubil legate și urmările nebănuite pe care le-a avut și continuă să le aibă la scară istorică această strategie deloc întâmplătoare, dar din păcate minimalizată. Oksanen analizează, pornind de la războiul din Ucraina – unde violența sexuală este parte integrantă a genocidului comis de ruși împotriva ucrainenilor –, motivele pentru care Moscova continuă să traumatizeze și să reducă la tăcere femeile, atât în propria țară, cât și în altă parte. Violența sexuală se dovedește a fi un element indisolubil al politicii bazate pe dominație: „În politica internă, misoginismul este un instrument folosit de Kremlin pentru a împiedica ascensiunea la putere a femeilor. În politica internațională, este un instrument al imperialismului“.

 

Violul ca tactică de război

 

Scriitoarea finlandeză pleacă de la traume trăite chiar de femei din familia sa (mai exact sora bunicii interogată și abuzată în timpul celei de-a doua ocupații sovietice în Estonia, urmarea fiind muțenia acesteia) și reconstituie cazuri reale din Ucraina sau din alte colțuri ale lumii, toate fiind bazate pe o temeinică documentare. Astfel, volumul abordează din perspective nuanțate și plasate într-un larg context istoric, politic și social, consecințele violenței sexuale la care au recurs de-a lungul timpului soldații ruși, act ce se înscrie în sfera genocidului, căci violul este, de fapt, o tactică de război și o problemă politică, nu doar un act motivat de ură, așa cum este prezentat, cenzurat, la știri (pentru a nu leza opinia publică, presa nu transmite realitatea, deși fix asta ar trebui să facă).

Din păcate, remarcă Oksanen, numărul de condamnări este încă derizoriu în comparație cu crimele de război săvârșite peste tot în lume. Autoarea pune numărul scăzut de condamnări pe seama lipsei de voință politică, aceasta fiind direct influențată de atitudinile publice, care sunt modelate de știri.

Violența sexuală nu a fost niciodată un subiect la fel de important ca alte evenimente și este subreprezentată în literatura de război, de aceea Sofi Oksanen speră ca acest volum să spargă inerția perspectivei, pentru că deja Rusia se scaldă a doua oară în apele aceluiași râu. Între crimele de război, violența sexuală este cea mai neglijată, subestimată din punct de vedere istoric și există în continuare pericolul ca aceste fărădelegi să fie lăsate pe planul doi, având în vedere că în cadrul negocierilor de pace dintre Rusia și Ucraina, participarea femeilor și suferințele prin care au trecut acestea nu au fost menționate în mod specific.

„Trupele care au atacat Ucraina s-au făcut vinovate în mod sistematic de violență sexuală împotriva civililor de toate vârstele, indiferent de sex. Dovezile adunate de observatorii și cercetătorii străini dezvăluie acte nemaiîntâlnite până acum, nici măcar în îngrozitoarele războaie din Bosnia sau Rwanda. Violurile sunt adesea publice. Soldații ruși săvârșesc violuri în stradă sau îi obligă pe alți membri ai comunității să privească. Părinții au fost siliți să asiste la violarea copiilor lor, copiii au fost siliți să asiste la violarea părinților. Unele victime au fost violate până au murit. Violența sexuală traumatizează și distruge familii și comunități întregi de-a lungul mai multor generații și afectează structurile demografice. Multe ucrainence, chiar și cele care trăiesc acum în afara Ucrainei, consideră că violențele sexuale comise de armata rusă le-au schimbat relația cu propria feminitate. Astfel, Rusia folosește violența sexuală ca pe o armă, transformând-o într-un instrument de intimidare supragenerațională și supranațională.“

 

Violența sexuală este problema întregii omeniri

 

 

Sofi Oksanen își dorește ca experiențele femeilor agresate să fie incluse în dezbaterile privind Rusia și în procesul decizional, fiind convinsă că doar prin abordarea publică a problemei, prin alocarea unor resurse pentru investigarea crimelor și prin faptul că nu pierdem subiectul din vedere le vom arăta victimelor că nu suntem indiferenți față de suferința lor, că poveștile lor sunt importante și că Rusia nu-și va atinge obiectivul, înarmându-se cu întregul spectru al violenței sexuale, obținând tăcerea la care speră: „O formă de dreptate este să le ascultăm pe victime și să le respectăm, să le facem vizibile, să ne amintim de ele. Nu există statui ale victimelor infracțiunilor sexuale, nu există timbre, nu există străzi care să le poarte numele, nu există zile pentru comemorarea lor. Nu este înălțat nici un drapel pentru a li se aduce omagiu. Ele nu sunt onorate la fel ca eroii de război sau persoanele care au o importanță națională – iar a onora este cu adevărat un mod de a face dreptate. […].Violența sexuală nu este doar o problemă a femeilor. Este o problemă a întregii omeniri“.

Scriitoarea nu se limitează la problema violenței sexuale, ci abordează și alte strategii conexe tendințelor de distrugere ale Rusiei: eradicarea amintirilor, a memoriei vizuale (fotografii, case) și, implicit, distrugerea identității, distrugerea patrimoniului cultural (înlocuirea întregului corp profesoral și rusificarea programei școlare, jefuirea locurilor publice dedicate păstrării memoriei, cum ar fi muzeele, dar și a spațiilor private, precum casele), schimbarea paradigmei morale subsecvente ocupației ce modelează comportamentul uman (ceea ce era corect și respectabil devine greșit și periculos), dezumanizarea prin manipularea limbajului (oamenii priviți ca animale, ca gângănii și abstracțiuni), distorsionarea patriotismului altor națiuni (noile generații sunt educate să-l trateze ca boală, ca naționalism bolnav ce trebuie eradicat prin bombe sau viol), rusificarea populației indigene, presiuni psihologice uneori extreme, dezinformare, hărțuirea și defăimarea prin intermediul armatelor de troli.

În planul imperialist al Rusiei se înscriu și deportările copiilor și adulților ucraineni, răpirile, dislocările, procese de adopție clandestine și transformarea copiilor în viitori soldați ce vor fi carne de tun: „Asta se întâmplă cu copiii care cresc sub ocupația rusă în estul Ucrainei. Simpla conștientizare a faptului că ucrainenii sunt folosiți de agresor ca scuturi umane este, fără îndoială, un factor care influențează capacitatea de luptă a Ucrainei. Cei răpiți sunt un instrument de șantaj și o monedă de schimb pentru Rusia în negocierile de pace, iar răpirile în sine sunt un element de descurajare pentru toate popoarele care au trecut deja prin calvarul răpirilor“.

Bazat pe combinația dintre memorie și cercetare, volumul De două ori în același râu este, pe de o parte, o pătrundere în miezul cotloanelor politicii rusești, iar pe de altă parte, un puternic semnal de alarmă pentru viitorul tuturor.