Zsömle s-a dus, László Krasznahorkai

În Zsömle s-a dus, László Krasznahorkai își surprinde cititorii obișnuiti cu gravitatea apocaliptică a romanelor sale anterioare prin tușele groase de satiră și de ironie acidă, prin spiritul jucăuș ce adâncește absurdul realității.

Un bătrân electrician de 91 de ani, retras într-un sat uitat de lume alături de câinele său, ajunge fără voia lui în centrul unui delir colectiv, fiind revendicat drept posibil moștenitor al tronului Ungariei.

Planurile lui Józsi de a trăi în singurătate sunt date peste cap de o serie de personaje excentrice, în principal monarhiști fanatici culeși din diverse categorii sociale, care îl descoperă și încearcă să-l convingă să revendice tronul Ungariei ca descendent al Casei Árpádiene, dar și al lui Genghis-Han. Așa cum se străduiesc să-l convingă să pună lemne pe foc sau sa se plimbe, ca nu cumva să moară înainte de a-i lua locul lui Orban.

Premisa absurdă devine pretext pentru o critică acidă a mitologiilor politice, a fanatismului ideologic, a nevoii de a găsi un erou salvator și poate un sens într-o lume epuizată.

Apocalipsa vine de data asta ca o farsă ideologică, iar fanatismul e grotesc, în timp ce delirul colectiv nu mai e tragic, ci ridicol.

Traducere de Ildikó Gábos-Foarță

Anansi. World Fiction

Editura Trei

Tăcerea care apasă: despre „Ce nu poate fi rostit”, romanul lui David Szalay

 

Prima carte pe care am citit-o după Gaudeamus a fost romanul Ce nu poate fi rostit de David Szalay, distins recent cu Booker Prize și apărut la Editura Trei, în traducerea Ancăi Bărbulescu. L-am terminat aseară și a rămas în mine cu o intensitate greu de formulat, nu doar prin povestea traumatică a lui István – o poveste care te ține prins până la ultima pagină (și dincolo de ea) –, ci și prin forța stilului minimalist, alcătuit din fraze scurte, directe, lipsite de orice ornament.

Dialogurile și discursul interior ale lui István sunt drastic reduse; mai ales la început, răspunde sec, tăcut, cu „OK” sau cu monosilabe. În această austeritate se concentrează însă o încărcătură devastatoare: neputință, vinovăție, incapacitatea de a înțelege până la capăt ce i se întâmplă, dificultatea comunicării, lipsa de încredere în ceilalți și în sine. Tăcerea spune mai mult decât ar putea spune vreodată explicațiile.

Traumă, abuz, sexualitate, corporalitate, vulnerabilitate, (in)adecvare, masculinitate, paternitate, iubire, migrație, pandemie, război, alienare, tăcere și nevoia de a fi văzut – toate se amestecă firesc într-o narațiune care avansează adesea prin elipse, prin fragmente, prin lucruri nespuse. Este un roman care îi cere cititorului să participe activ: să completeze, să interpreteze, să simtă. Să stea în fața a ceea ce, uneori, nu poate fi rostit.