Prima carte pe care am citit-o după Gaudeamus a fost romanul Ce nu poate fi rostit de David Szalay, distins recent cu Booker Prize și apărut la Editura Trei, în traducerea Ancăi Bărbulescu. L-am terminat aseară și a rămas în mine cu o intensitate greu de formulat, nu doar prin povestea traumatică a lui István – o poveste care te ține prins până la ultima pagină (și dincolo de ea) –, ci și prin forța stilului minimalist, alcătuit din fraze scurte, directe, lipsite de orice ornament.
Dialogurile și discursul interior ale lui István sunt drastic reduse; mai ales la început, răspunde sec, tăcut, cu „OK” sau cu monosilabe. În această austeritate se concentrează însă o încărcătură devastatoare: neputință, vinovăție, incapacitatea de a înțelege până la capăt ce i se întâmplă, dificultatea comunicării, lipsa de încredere în ceilalți și în sine. Tăcerea spune mai mult decât ar putea spune vreodată explicațiile.
Traumă, abuz, sexualitate, corporalitate, vulnerabilitate, (in)adecvare, masculinitate, paternitate, iubire, migrație, pandemie, război, alienare, tăcere și nevoia de a fi văzut – toate se amestecă firesc într-o narațiune care avansează adesea prin elipse, prin fragmente, prin lucruri nespuse. Este un roman care îi cere cititorului să participe activ: să completeze, să interpreteze, să simtă. Să stea în fața a ceea ce, uneori, nu poate fi rostit.
