Uneori, dimineața, mai fac câte un ceai de rodie, în amintirea celui mai bun suc de rodie băut în dimineața
însorită a Anului Nou, la Istanbul.
Roșul lui intens ca o promisune nerostită, rămășițele de sâmburi
striviți, gustul care te îndemna să iubești și mai mult viața. Îmi plăcea sucul
de rodie, proaspăt stors cu presa manuală, încă din Maroc. Dar cel din povestea
trăită la Istanbul l-a întrecut. Poate tocmai datorită poveștii. Și datorită
pisicii care torcea a timp încetinit. Și poate datorită zăpezii incredibile
care a început să cadă după ce l-am terminat. Și poate celor 17 km hoinăriți pe
jos în acea zi de savurat orașul, pe îndelete totuși, cu alte povești și mult
râs printre ziduri vechi, la adăpostul căldurii tandre, ce îmblânzea frigul de
afară.
No comments:
Post a Comment