Donatella Di Pietrantonio - Fragilitatea nu are vârstă

 

https://suplimentuldecultura.ro/45842/fragilitatea-nu-are-varsta

În 2024 Donatella Di Pietrantonio a câștigat cu romanul Vârsta fragilă Premiul Strega, cel mai râvnit premiu din Italia. Confirmarea a fost dublă, pentru că atât juriul principal, cât și juriul de tineret l-au desemnat drept câștigător.

 

Romanul a fost tradus în limba română de Mihaela Găneț la Editura Polirom, ca și celelalte două romane: Cea care se întoarce (Polirom, 2020), adaptat pentru teatru şi pentru marele ecran în Italia, dar și Borgo Sud (Polirom, 2022), finalist la Premiul Strega în 2021.

 

Narațiunea redeschide răni camuflate

 

În Vârsta fragilă, inspirându-se dintr-o știre privind o crimă ce avusee loc într-un oraș de munte din Abruzzo, Dontella Di Pietrantonio își readuce cititorii în locul său natal și spațiul preferat al prozei sale. Alte elemente comune cu scrierile anterioare sunt personajele feminine puternice și fragile în același timp, dar și poveștile tăinuite din comunități mici, care ies întâmplător la suprafață, cu efecte nebănuite.

În centrul romanului stă relația disfuncțională dintre o mamă și o fiică, Lucia și Amanda. După ce soțul o părăsește, dar nu divorțează și nu își ia hainele din dulapuri, iar fiica se mută în Milano, Lucia, fizioterapeut, rămâne să trăiască singură, lângă Pescara. Ea apare în roman atât ca mamă, cât și ca fiică, relația cu tatăl său, care trăiește la rândul lui singur în munți, fiind complicată. Relația cu Amanda este lipsită de comunicare autentică, dar pandemia îi readuce acasă fiica înstrăinată. Plecase în Milano, la studii, cu ochii plini de lumină, de speranță, dar acum Lucia se trezește cu o fiică depresivă, întunecată, de nerecunoscut. Renunțase la facultate și nu avea prietenii pe care îi plăcuse mamei să creadă că îi are. Existența îi este inertă, multiplele forme ale inapetenței sale pentru viață fiind greu de suportat de mama care se trezește că e doar un paznic neputincios, împovărat de vinovăția de a nu fi știut niciodată să aibă grijă de fiica ei. Nevoile tatălui și ale fiicei îi tulbură propria inerție existențială și redeschide răni camuflate.

Durerile amândurora sunt mocnite, iar tăcerile lor sunt ascuțite. Lucia nu știe să străpungă tăcerea încăpățânată a fiicei, apatia, nepăsarea pentru propriul viitor, pentru un sens al vieții. Dar o doare teribil când vede cărțile deschise la aceeași pagină, refuzul fetei de a mânca, dezordinea din jurul ei: „Dezordinea pe care o găsesc dimineața îmi amintește că nu mai sunt singură acasă. Amanda s-a întors, mă uit în jur și dau peste urmele ei: pe brațul canapelei e farfuria cu pâinea mușcată, iar în pahar un rest de băutură. Pătura e îngrămădită într-un colț, alături de cartea lăsată cu fața în jos mereu la aceleași pagini“.

Revenirea fetei îi trezește mamei amintiri amorțite, așa că narațiunea face un salt în timp de douăzeci de ani, evocând tragedia ce îi marcase puternic adolescența și întreaga viață: în anii 1990, în adâncul munților Maiella din centrul Italiei, o crimă brutală a spulberat liniștea comunității locale. Două tinere au fost ucise, o a treia, rănită, reușind cu greu să fugă și să se ascundă. Această a treia era Doralice, cea mai bună prietenă a Luciei care avea pe atunci douăzeci de ani și nu se afla alături de prietena sa tocmai pentru că, își repeta ea, o trădase și plecase pe furiș să vadă marea. Vinovăția o va apăsa mereu. Așa cum o va apăsa și vinovăția că nu i-a fost alături fiicei, mai ales în noaptea în care fusese victima unui jaf.

 

Fragilitatea care unește generațiile

 

 

Amplasată pe fundalul munților accidentați Apenini, narațiunea împletește complex luptele personale ale Luciei și Amandei cu misterul tragediei, cu atât mai mult cu cât crimele se săvârșiseră pe pământul familiei. Sfârșitul verii a însemnat pentru Lucia o smulgere brutală din adolescență, iar în fața cititorului se derulează simultan tinerețea mamei și a fiicei. Trecutul și prezentul merg mână în mână până la final, căci prezentul se întoarce într-un trecut cu probleme nerezolvate și revizitează peisaje interioare încă vii.

Lucia suferă pentru că își vede fiica renunțând la propriul viitor și nu acceptă ca aceasta să fie mai puțin decât este ea: „Nu accept ca fiica mea să facă mai puțin decât mine. Renunțarea ei e eșecul meu“. Doar că fiica nu participă la cursa pe care și tatăl acesteia o duseseră în viață, acea de a-și depăși condiția. Pentru ea o diplomă nu reprezintă nimic. Cel mai greu Luciei îi este să fie mamă cu adevărat, să-și înțeleagă copilul, să-l salveze, să-l facă să simtă că nu e singur și este iubit: „Cât de departe sunt uneori gândurile copiilor noștri de ceea ce credem noi. Acel fals sentiment de a fi pe aceeași lungime de undă cu ei e doar o amintire de când erau copii“.

Fragilitatea, ca dimensiune ireductibilă a omului, este deopotrivă a copiilor și a părinților, indiferent de vârsta acestora, și pare adesea a fi singura lungime de undă care îi leagă. Reconstituind scena crimei și a descoperirii vinovaților, autoarea își plimbă cititorii prin natura din munți, dar și prin sufletul oamenilor din acele locuri, făcându-le cunoștință cu sălbăticia lor, cu alte probleme neștiute. Este până și cazul lui Vasile, cel care le-a omorât pe fete, o victimă la rândul său: „Era un băiat de douăzeci și unu de ani, a spus, lăsat singur; nici o legătură cu familia din care provenea și nici măcar un prieten. Zi și noapte în contact cu animalele, până la abrutizare“.

Reluarea trecutului și împletirea lui cu prezentul pun în prim-plan momentele traumatizante care îi lasă pe oameni fără voință și fără putere și creează noi înțelegeri de sine, noi perspective asupra conflictelor și suferințelor ce au făcut oamenii să fie cei care sunt și să lase moștenire, involuntar, propria mutilare sufletească.

În romanul Vârsta fragilă, scriitura Donatelei Di Pietrantonio este simplă, fluidă, aparent rece, crescând astfel gradul de verosimilitate și empatia cititorului acestei povești în care se împletesc dureri înăbușite, frici, tăceri vinovate, dorințe neexprimate, căderi, pierderi și dificultatea propriei deveniri, posibilă totuși.

Violență și candoare - Abdulrazak Gurnah

https://www.observatorcultural.ro/articol/violenta-si-candoare/

 Recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatură în 2021, Abdulrazak Gurnah s-a născut în Zanzibar (1948) și, la doar 18 ani, a fugit de opresiunea politică, stabilindu-se în Anglia. Profesor universitar și autor a numeroase povestiri și eseuri, precum și a zece romane, și-a dedicat cariera de scriitor examinării numeroaselor moduri prin care ființele umane se raportează în exil la familiile lor, la comunități și mai ales la ele însele, în special pe fondul unei colonizări brutale, inumane. Important pentru Gurnah este ca povestea să urmărească felul în care, în ciuda dislocării și a violențelor de tot soiul, oamenii își pot păstra candoarea și bunătatea.

Romanele sale surprind mai ales impactul brutal pe care l-a avut avut colonialismul în Africa, viața în exil și rasismul, dezrădăcinarea, condiția femeii în societățile arhaice, modul mercantil și cinic în care sînt tratați copiii (văzuți adesea doar ca obiecte de comerț), adaptarea la medii noi, melanjul cultural sau identitatea transculturală. Astfel, Gurnah și-a purtat cititorii printr-o Africă de Est necunoscută multora. E o lume nouă, pe care o descoperim prin literatură și care aduce cu ea o viziune profundă asupra oamenilor din Africa rurală, urmăriți de-a lungul unor momente istorice de răscruce. Contrapunctic, Abdulrazak Gurnah reliefează discret umanitatea acestor oameni aflați la cheremul istoriei, dar a căror atitudine permite perpetuarea unor valori perene precum prietenia, familia și iubirea.

Paradis este al patrulea roman al lui Abdulrazak Gurnah. A fost publicat în 1994 și nominalizat la Booker Prize, iar în limba română a fost tradus, ca și celelalte romane ale sale, de Andreea Năstase, la Editura Litera. Acțiunea romanului este plasată chiar înainte de Primul Război Mondial, la începutul ocupației germane, și explorează formele și consecințele colonialismului german și ale agresiunii politice, proiectate pe fondul unei societăți deja problematice.

Amintind de povestea biblică a lui Iosif, Paradis urmărește povestea unui băiat pe nume Yusuf, care, la vîrsta de 12 ani, a fost vîndut de tatăl său (care avea datorii) unui negustor arab, domnul Aziz, pe care Yusuf îl credea inițial unchi. Pentru a plăti datoria tatălui său, Yusuf este obligat să lucreze ca servitor neplătit. Dar nu știe asta cînd este luat de acasă. Se bucură de prima sa călătorie cu trenul și crede că pleacă doar pentru o vreme la unchiul său bogat. În realitate, băiatul este vîndut de părinți și devine un sclav domestic, deși această practică fusese interzisă oficial. Yusuf îl va întîlni pe Khalil, care îi devine prieten și frate. De la acesta află că Aziz nu este cu adevărat unchiul său, ci îl ține captiv doar pentru că părinții îi erau datori. În aceeași situație se află Khalil și sora lui, care va deveni chiar una dintre soțiile lui Aziz.

Din viața simplă a Africii rurale, Yusuf este aruncat în complexitățile Africii de Est urbane precoloniale, o lume fascinantă, în care africani, musulmani, misionari creștini și indieni din subcontinent coexistă într-o ierarhie socială mereu negociabilă. Gurnah creează un tablou de tip mozaic al societății precoloniale și coloniale din Africa de Est, unde, înainte de sosirea europenilor – germani, italieni și britanici –, exista deja o societate mixtă transculturală, formată din elemente culturale, religioase și lingvistice cît se poate de variate și adesea antagonice. Lipsa granițelor identităților și a naționalităților clare din text naște o lume supusă unui flux în care contează doar bogăția și puterea, conflictele lingvistice, religioase sau etnice existînd cu mult înainte de colonizarea europeană. Prin ochii lui Yusuf, Gurnah înfățișează comunități aflate în război, lumea dură a comerțului cu caravane (comercianți din Africa, Arabia și India), iubirile adolescenței și începutul colonialismului german, tocmai cînd Yusuf depășise situații extreme și era pe cale să se adapteze noii lumi.

Aflat în România în această toamnă, Abdulrazak Gurnah a declarat într-un interviu acordat Alinei Purcaru pentru Scena 9: „Mă interesează oamenii care sînt percepuți ca slabi; pentru că sînt tineri, sau pentru că sînt blînzi, sau pentru că sînt vulnerabili, într-un fel sau altul, pentru că sînt frumoși – de exemplu, într-o societate patriarhală, un băiat tînăr e vulnerabil, e expus exploatării în nenumărate feluri. Așadar, pentru că încep cu oameni care sînt în acest fel, și nu personaje macho, îi trec prin procesul de a se confrunta cu o cultură patriarhală agresivă, o cultură a bărbaților. Prețuiesc capacitatea tandreței de a supraviețui în contextul violenței și al cruzimii“.

Îl recunoaștem în această descriere pe copilul și mai tîrziu pe tînărul Yusuf, care îi surprinde pe toți cu frumusețea, cu inteligența, cu bunătatea și cu inocența lui. Îl plac și femeile (inclusiv nevestele lui Aziz), este dorit și de bărbați. Cînd este luat în călătoria comercială, mulți cred că, datorită frumuseții sale, este o amuletă, un protector. În timpul călătoriei, sînt furați, jefuiți, atacați, suferă de boli ciudate, iar unii sînt uciși. Poate că pentru cei întorși este un talisman, cu atît mai mult cu cît frumusețea sa îi face și pe membrii triburilor să-l dorească și este obiect al negocierilor.

Această călătorie le permite lui Yusuf și cititorului să se confrunte cu diferite triburi africane, cu animale sălbatice, cu tărîmuri dușmănoase, cu lupte tribale, cu superstiții și boli, cu diverse forme de sclavie, dar și cu un univers al miturilor africane, cu povești populare și interpretări ale Coranului. Acum Yusuf își pune întrebări legate de libertate și de sensul de a o obține. Condiția sa de supus simbolizează deopotrivă destinul patriei sale. Știe însă că e doar un pion supus dominației forțelor de exploatare, fie arabe, fie europene.

Astfel, paradisul din titlu are mai degrabă conotații ironice, căci lumea din roman nu e nici pe departe una idilică, ci una a cruzimii și a nedreptății, iar Zanzibarul nu este doar spațiul idilic la care rîvnesc turiștii occidentali. Paradisul titlului se referă, fără îndoială, și la frumoasa grădină cu ziduri a lui Aziz, în care, în mod normal, Yusuf nu are voie să intre. E un tărîm interzis, dar și o cușcă aurită pentru cele trei soții ale lui Aziz. 

Abordînd condiția femeilor în acest tip de societate arhaică, Gurnah le estompează prezența. Ca și copiii, și ele sînt niște anexe în lumea bărbaților. Dar femeile, atrage atenția autorul în cadrul interviului menționat mai sus, „sînt puternice într-un anume sens, mai mult legat de această idee pe care o prețuiesc mult, despre cum îți păstrezi umanitatea, sentimentul sinelui, cum păstrezi aceste părți intacte în preajma unor forme de violență care încearcă să te înghită în moduri de negîndit“.

Gurnah ne spune povestea într-un stil detașat, fără prea multe explicații, lăsîndu-și personajele să-și joace rolurile, să-și ducă poverile, să-și susțină cauza, să-și definească locul în lume. Doar Yusuf nu are idei fixe, nici orgoliu, ci este omul care învață și care se străduiește să-și înfrîngă tristețea profundă și să-și conserve bunătatea. Însă în descrierile de natură, fie că vorbim de țărmurile Oceanului Indian, de interiorul sălbatic al Tanzaniei sau de grădina lui Aziz, scriitura devine sensibilă, chiar poetică, o evocare vie a Africii, dincolo de oamenii care trec prin ea.

Abdulrazak Gurnah, Paradis, traducere din limba engleză și note de Andreea Năstase, Editura Litera, București, 2024