Cum ajungem la singurătate

🌱Singurătatea nu este numai un simptom, adică un semn al unei boli, ci este ea însăși o boală.

🌱Faptul că și tinerii suferă de singurătate este, printre altele, o consecință a altor două tendințe majore: urbanizarea și mediatizarea vieții.

🌱Digitalizarea nu strânge oamenii laolaltă, cum pretinde că o face, și are drept rezultat apariția nemulțumirii, depresiei și singurătății.

🌱Înainte ca televizorul și internetul să influențeze copiii, anumiți părinți pregătesc terenul pentru apariția sentimentului de singurătate printr-un stil de educație îngăduitor și chiar neglijent (așa numit permisiv). Orice ar face copiii, ei sunt cei mai buni și li se spune asta permanent. Astfel se vor transforma în niște tineri egocentriști, narcisiști, lipsiți de empatie și de interes fața de cei din jurul lor. Ei cred ca li se cuvine totul, iar maturitatea lor emoțională este extrem de scăzută.

🌱Conteaza foarte mult și dacă o persoană face schimb mai des sau mai rar de manifestări de afecțiune fizică cu partenerul de viață. Contactul fizic, mai mult sau mai puțin regulat, reduce frica și stresul având drept rezultat, în proporție foarte mare, instalarea stării de bine.

Humanitas

Greutatea propriei umbre – despre Umbra lui Ismail Kadare

 

Apărut în albaneză abia în 2003, romanul Umbra a fost publicat pentru prima dată în Franța în 1994, dar a fost scris de Kadare între anii 1984 – 1986, când locuia în Albania. Manuscrisul a fost trimis în Franța, din motive de siguranță, căci conținutul subversiv ar fi putut fi fatal. Încă din 1982, Kadare fusese declarat „inamic” al țării de către Plenul scriitorilor. Cărțile sale nu mai puteau fi publicate decât peste hotare, scriitorul primind în 1990 azil politic în Franța.

În Umbra, Kadare transfigurează estetic monștrii care prind viață în mintea omului a cărui liberatate este amputată de dictatura politică, fundalul istoric al romanului fiind, ca și în alte cărți ale sale, Albania comunistă, în care oamenii trăiesc ca într-un mormânt. Protagonistul romanului este un cineast ratat, un artist fără artă, care are șansa (una cu tăiș dublu) de a da la o parte lespedea și de a păși dincolo de granițe: întâi la Moscova, apoi la Paris, ca invitat la festivalurile de film, deși proiectele sale personale se nașteau moarte. Dacă Moscova nu îl scoate cu adevărat din lumea sa, desele reveniri la Paris îl fac să se simtă precum un mort care ajunge într-o lume a celor vii, reîntrupând parcă eroul unei legende albaneze, Konstandin, cel ridicat din morți pentru a purta cu el povestea depășirii limitelor umane.

Totuși, aceste elemente mitico-legendare cu rol de punere în abis nu ocupă atât de mult spațiu ca în celelalte romane și nici nu au puterea metaforico-sugestivă cu care sunt obișnuiți cititorii lui Kadare. Accentul cade pe schimbările majore de perspectivă și de sens sens pe care le aduc cu ele călătoriile cineastului de la Tirana la Paris, pendulări între viață și moarte, în timpul cărora identitatea intimă este contorsionată extrem de dureros. Cu atât mai mult cu cât Parisul înseamnă, previzibil, și foamea de iubire, imposibilitatea frustrantă a contopirii celor două lumi atât de diferite fiind astfel ridicată la pătrat.

Frontierele psihologice se dovedesc cel puțin la fel de puternice ca cele politice. Răceala mormântului din care evadează pentru scurt timp i se strecoară, de fapt, pe sub piele, impregnându-i întrega ființă. E un amant venit din frig care nu reușește să treacă de cafeaua băută în cafenele celebre, de telefoane, de petreceri și de încercări, uneori agresive, de apropiere fizică. Decorul își creează iluziile lui. Însă, un hotar îl ține permanent departe de lumea de dincolo. Pe cât e de puternică foamea sa de libertate, de „altceva”, pe atât de mari îi sunt și neputințele, cu atât mai conștientizate și apăsătoare cu cât, în spatele său se află și un personaj colectiv, amintind corul din tragediile antice – prietenii rămași în spațiul dezumanizării și al anormalității, care așteaptă să fie răzbunați, să trăiască prin prietenul lor o poveste de dragoste cu o pariziancă. Chiar și amanta sa din Tirana îl încurajează la o astfel de aventură. Presiunea aceasta exterioară îi amplifică frământările:

„S-a dus naibii totul, mi-am zis dezamăgit. Cum să-i explic că eu eram aici împreună cu speranțele, cu dorințele, cu temerile, cu blândețea și cu disperarea a mii de oameni și că ea nu este doar o franțuzoiacă tânără, Silvaine, ci femeia biblică, o dimensiune a imposibilului, un vis frumos născut dintr-un somn tulbure, pe care eu, sfidând legile firii, aș fi vrut să mi-l însușesc și să-l readuc la viață?”.

De șapte ori revine în Franța, încercând să-și concretizeze dorința, dar rămâne un Orfeu care are doar iluzia posibilității de a evada din Infern. Gheața interioară și apăsarea umbrei (umbra dictaturii cu toate constrângerile ei, umbra presiunii venite din partea prietenilor sau umbra născută din angoasa neputinței) nu vor să dispară, paralizându-l.

Fără ca cititorul să aibă senzația că are în față un roman ideologic, politic, Kadare a reușit în romanul Umbra să redea fondul politic terifiant al Albaniei totalitariste izolate de restul Europei, în care oamenii nu știu să trăiască decât supravegheați, spionați, încurajați fiind să disprețuiască orice ar veni dinspre vest. Cartea e resimțită mai degrabă ca un roman psihologic și de dragoste. Spectacolul oferit de psihicul celui care vrea să treacă dincolo (să dorească, să cucerească, să iubească), conștient fiind de limitele actelor sale, este dramatic (un dramatism subminat, totuși, de explicitul și repetabilitatea opozițiilor). Ca în străvechea legendă albaneză, pe drumurile pe care pornesc dorințele cineastului, alături de cel viu merge și un mort.

Ismail Kadare, Umbra, Traducere din albaneză de Marius Dobrescu, Humanitas Fiction, 2015

Ismail Kadare - Un copil şi un oraş trec prin război

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/un-copil-si-un-oras-trec-prin-razboi-2/

Deşi au fost scrise şi publicate la un interval de peste 30 de ani, romanele Cronică în piatră (1971) şi Vremea nebuniei (2005) deapănă povestea aceloraşi umile fiinţe umane aflate sub tăvălugul războaielor şi al ideologiilor politice devastatoare. Dînd viaţă unor vechi legende într-o lume a modernităţii raţionale, Kadare recompune, cu umor amar, un tablou al fragilităţilor, planurilor şi iubirilor spulberate. Tragismul este cu atît mai acut cu cît fractura se strecoară în sufletul şi în privirea unui copil. A fost odată un copil vrăjit de Shakespeare şi peste el a venit un război – aşa ar fi putut începe povestea lui Ismail Kadare. Şi ce face un copil pe timp de război, cînd bombele cad asupra oraşului, iar spaimele şi temerile adulţilor devin rutină? Şi ce se întîmplă cu inocenţa copilului pus faţă în faţă cu nebunia şi absurdul violenţei, cînd el îşi are de dus propriul război cu lumea cuvintelor şi a sentimentelor?

 

Un nou Mic Prinţ, purtător al unei revelaţii, pare a-i întîmpina pe cititori. Cronică în piatră începe într-o notă melancolic-ameninţătoare, înfăţişînd animistic o natură umanizată şi un oraş viu, care se bucură ori plînge în ochii copilului. Căderea picăturilor de ploaie aduce cu ea mirosul şi greutatea unei libertăţi pierdute. Candoarea copilului care, jucîndu-se, încearcă să le redea stropilor pătrunşi în pămînt crîmpeie din viaţa liberă şi voiosă, trimiţîndu-le cu o oglindă cîte o bucăţică de cer – o amintire trecătoare a boltei imense – amplifică senzaţia de sfîrşit implacabil, agonizant. Întemniţarea apei de ploaie în cisterna din subsolul casei prefigurează o dramă omenească, una intuită confuz de mintea unei făpturi care îşi cere dreptul la timpul necesar pentru a contempla lumea, pentru a-i căuta cu propriii paşi sensurile. Al Doilea Război Mondial – un iniţiator sumbru – smulge un copil şi un orăşel din liniştea lor atemporală, în care oamenii cred în magie neagră, femeile trăiesc cu mult peste o sută de ani, fetele au barbă, altele sînt omorîte dacă se lasă îmbrăţişate şi sărutate de vreun băiat, iar viitorul este citit pe spinările cocoşilor tăiaţi.

Absurditatea împărţirii arbitrare a lumii

Romanul are două planuri atribuite unor naratori diferiţi, ambele descriind o Albanie prin care, în doar cîteva luni, se perindă fel şi fel de trupe stăpîne… pe nimic. Steagurile care flutură şi noroiul care rămîne în urmă – e tot ce vede copilul. Capitolele propriu-zise sînt scrise la persoana I, din perspectiva unui copil, un alter ego al tînărului Ismail Kadare, copil fascinat de cuvintele care i se par mai alunecoase decît picăturile de ploaie şi a cărui imaginaţie este impregnată cu imagini din Macbeth, pe care le suprapune dramelor la care asistă, sugerîndu-se o asemănare teribilă între Scoţia medievală şi Albania modernă. Şi pe bună dreptate, căci, fiecare cu „dreptatea“ lui în buzunar, fasciştii italieni îi ucid pe rebelii albanezi sau se omoară între ei, germanii omoară bătrîne de peste o sută de ani. Italienii vin de două ori, de fiecare dată aduc şi iau cu ei o maşină de prostituate şi una de călugăriţe [sic!]. Doar albanezii de rînd se ascund cuminţi în adăposturi sau îşi părăsesc casele, refugiindu-se în vechea cetate părăsită. Forfota animalică accentuează sentimentul de insecuritate şi lipsa oricărei noime. Absurditatea împărţirii arbitrare a lumii este revelată de Kadare la modul critic, prin transpunerea acesteia într-un joc al copiilor care, cu uşurinţă şi gratuitate, se joacă cu timbrele, certîndu-se din cînd în cînd pe Germania, Polonia sau India…

 

În mintea copilului se adună frînturi de cuvinte desprinse din discuţiile celor mari, din care acesta se străduieşte să clădească o altă lume, cu o logică mai la-ndemînă. Creîndu-şi o lume cu reprezentări proprii, copilul îi creează şi simbolurile. Unele care le contrazic pe ale adulţilor. În spatele cuvintelor date, copilul intuieşte o instabilitate care pune la îndoială însăşi ideea de realitate. După ce se va căzni să înţeleagă sintagma „oraş ocupat“, prima îndrăgostire îl va pune din nou faţă în faţă cu „tirania“ cuvintelor: „Eram într-una din zilele în care tirania cuvintelor mă strîngea în chingi. Priveam acoperişurile povîrnite încercînd să pricep cum de putea dragostea să-ţi pice pe cap. Unde este ea, de fapt? Unde stă înainte de a cădea şi în ce chip se prăvale în capul omului? Şi cum de nu-i sparge capul şi nici măcar nu-i face cucuie, în vreme ce şi cea mai mică piatră poate face toate acestea? Totuşi, oamenii se plîng de ea, mai ales cînd sînt lovite fetele tinere“. „Necuratul“ nu e mai puţin complicat de înţeles: „Mă chinuiam să mi-l imaginez pe «Necuratul» […] De ce era necurat? Fiindcă nu se spăla sau era altceva la mijloc? Poate că era rău pentru că nu-l lăsau să se spele. Oricine, în locul lui, ar fi făcut la fel. Ajunsesem să-l compătimesc“. Ochiul copilului reflectă lumea într-un mod aparent ingenuu, dar nu mai putin pătrunzător, percepţiile asociative avînd întîietate asupra raţionalului.

 

Fiecare capitol atribuit copilului care descoperă lumea cu uimire şi scepticism este urmat de cîte un scurt fragment din cronica scrisă de cronicarul oficial al oraşului, Xivo Gavo, care nu-şi părăseşte pentru nimic în lume masa de scris, încercînd să nu piardă nici o frîntură din viaţa oraşului, începînd cu prima cruciadă… Nimicuri mari, nimicuri mici. Crime, bombardamente, procese, jafuri, profesori care fac în clasă disecţii pe pisicile răpite din curţile oamenilor, nunţi, epidemii, naşteri, trădări, înmormîntări, nunţi. Încet-încet, relativa coerenţă iniţială a cronicii se sparge, haosul de pe străzile oraşului făcîndu-şi loc şi în minţile oamenilor.

 

Acceptarea dezumanizării şi a anormalităţii ca rutină este una dintre liniile de forţă ale romanului. Dacă la început abatorul este un loc evitat atît de copii, cît şi de adulţi, moartea violentă a animalelor speriindu-i pe toţi, războiul îi face să accepte cu uşurinţă moartea oamenilor. De la bucurie se trece la tristeţe, groază şi, în final, la indiferenţă, la complicitate în nepăsare. Cruzimea se întinde contagios. La un moment dat, adulţi şi copii ajung să alerge victorioşi, purtînd cu ei drept trofeu mîna pilotului de avion ucis, admirînd inelul de pe degetul acestuia: „Mulţimea se îndrepta spre centrul oraşului. Mîna pilotului, mîna care lovise oraşul, se legăna ameninţătoare pe deasupra capetelor“.

Kadare introduce, discret, şi efectul de contrast. În acest climat al terorii, se strecoară timid şi acel tărîm al copilăriei ideale prin căldura oferită de bunica, ce constituie un reper moral şi raţional constant, iar pe de altă parte, prin figura excentricului bunic din cealaltă parte a oraşului. Un bunic de poveste, care îşi petrece serile ascultînd muzica ţiganilor lăutari, pe care îi lăsase să se stabilească în magazia sa, în schimbul muzicii. Tolănit în şezlongul său, trăgînd dintr-o pipă mare şi neagră, îi punea pe ţigani să-i cînte seară de seară. Îi răsucea şi nepotului cîte o ţigară, spre disperarea tuturor. În mintea copilului, idealul prinde viaţă cu uşurinţă: „Îmi spuneam că nu poate exista o fericire mai mare pe lume ca atunci cînd, după o masă îmbelşugată, fumai şi-i ascultai pe ţiganii lăutari, stînd tolănit în şezlong cu ochii pe jumătate închişi, ca tata-mare“. Şi pentru că bunicul citea mereu din ceasloave vechi, scrise cu litere arabe al căror mister copilul nu-l poate pătrunde, scrisul şi înţelesurile semnelor îl frămîntă în timp ce îşi fumează ţigara: „Trăgeam din ţigară şi mă întrebam cam ce s-ar putea scrie cu furnicile dacă s-ar face din ele un alfabet“.

 Fantoma comunismului este plicticoasă!

O galerie de personaje pitoreşti vin să accentueze acest amestec de tragedie absurdă şi de frumuseţe dureroasă, de josnic şi de sublim. Conştiinţa normalităţii este dată, culmea, de puşcăriaşul Llukan, a cărui rutină este mersul la puşcărie, de bună voie, cu vechea pătură cafenie pe umăr şi cu bocceaua cu pîine şi brînză în mînă. Drama i se consumă în momentul în care, ducîndu-se la puşcărie, nu găseşte pe nimeni. Îi vine să plîngă: „Vremuri grele, maica-mă-sii. Nu mai există nici puşcărie“. Bătrîna Kako Pino este o altă prezenţă de poveste, simbol al ignorării obstinate a cruzimii şi a autorităţii agresive. Scundă, îmbrăcată în negru, cu geanta roşie plină cu pensete, aţă, pene, cutii cu pudră, îşi are şi ea sarcina ei, de la care nu poate concepe să se abată: împodobea toate miresele oraşului. Va fi spînzurată pe o stradă a oraşului, cînd, în drumul ei către o mireasă, este bănuită că în geantă poartă arme…

 

În Vremea nebuniei, păstrîndu-se aceeaşi perspectivă a copilului, haosul este înlocuit cu certitudinea instalării comunismului, cu toate terorile implicite. A avea sau nu carnetul de mebru de partid ascuns în buzunar devine marea dilemă şi motivul disputelor dintre fraţi sau chiar motiv de sinucidere. Rămîne constantă, însă, uimirea copilului ce nu poate înţelege această logică a oamenilor mari. Odată cu constatarea platitudinii şi a monotoniei autorilor sovietici, în inocenţa sa, i se face dor de celelalte fantome, căci fantoma comunismului este plicticoasă! Platitu­dinea din cărţile sovietice trece foarte repede şi la oameni. Tot ce poate el face este să caute cuvinte „noi“, cum erau „a fi sau a nu fi“. O nebunie ascunsă bine printre gînduri şi vise, ca să n-o recunoască nimeni…

Cronică în piatră şi Vremea nebuniei sînt două romane în care, recurgînd la amestecul foarte bine balansat de elemente autobiografice, observaţie realist-microscopică, sugestii mitice neliniştitoare, ironie calmă, ludic absurd-miraculos, intertextualitate şi lirism meditativ, Ismail Kadare realizează o alegorie cu vibraţii de adîncime, prin care, condamnînd absurdul şi violenţa istoriei, îşi întoarce zîmbind faţa către acele valori umane dintotdeauna, ascunse în sfîşierea hamletiană dintre a fi şi a nu fi.

 

ISMAIL KADARE

Cronică în piatră. Vremea nebuniei

Traducere de Marius Dobrescu

Editura Humanitas Fiction, 2012, 280 p.