La mijlocul anilor ’90, când a publicat primul său volum de proză scurtă – Getting It in the Head –, Mike McCor­mack a surprins lumea culturală esențialmente conservatoare din Irlanda, impunându-se atenției cu o scriitură febrilă, destul de brutală. Azi se bucură de flatante situări valorice, numele său stând alături de al uriașilor James Joyce sau Beckett, mai ales după ce a publicat în 2016 romanul Oase solare, care a câștigat în 2018 International Dublin Literary Award.
Considerat roman dintr-o singură frază (fără puncte care să impună vreun sfârșit sau vreun început, fără stopuri care să stea în calea fantomelor trecutului care vin în vizită), Oase solare este un poem epic cu început beckettian: „clopotul/ clopotul când/ ascultând clopotul când/ ascultând clopotul când stau aici/ ascultându-l cum răsună în lumina cenușie a acestei/ dimineți, amiezi sau seri/ dumnezeu știe/ această zi cenușie stând aici și/ ascultând acest clopot în miezul zilei“.
Pauza de existență pe care și-o acordă personajul lui McCormack amintește de răgazul perso­najelor beckettiene și de jocurile acestuia de cuvinte: „Vom sta așa întreaga noapte,/ Întreaga noapte așa vom sta,/ Așa vom sta întreaga noapte,/ Sta-vom întreaga noapte așa./ O beznă, stare, răsuflare,/ Noaptea așa, noi noaptea așa,/ Un mic răgaz în goana mare./ Și-o goană, goana spre răgaz“ (Samuel Beckett, Opere II. Murphy, Watt, Vis cu femei frumoase și nu prea, traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu, Editura Polirom, Iași, 2012). Cu siguranță nu e o întâmplare că traducătoarea lui Beckett, Veronica D. Niculescu, asigură și calitatea transpunerii în limba română a Oaselor solare, subtilitatea jocurilor lingvistice din cele aproape 300 de pagini fără punct neconstituind premisa unei traduceri facile.

Un vârtej al amintirii fragmentate

Protagonistul romanului este inginerul Marcus Conway, bărbat de vârstă mijlocie, cu soție și doi copii deja mari. E 2 noiembrie, Ziua Morților, iar el, „palid și cu răsuflarea tăiată după ce am bătut cale lungă ca să stau în bucătăria asta/ năuc“, așezat la masa din bucătărie, în orășelului în care locuiește de douăzeci și cinci de ani, în cele patru ore de singurătate care îi rămân până la întoarcerea soției, trasează un arc al memoriei ce se întinde din copilărie până în prezentul său. Astfel, demontează cu precizie inginerească, dar și cu sensibilitate de poet, scurta istorie a lumii de care se sprijină, apăsat de „senzația că există niște/ praguri de trecut/ lucruri de pus la punct/ treburi de verificat/ de parcă aș fi pășit într-o împrejurare îngustă mărginită de jur împrejur de uitare în timp ce/ acum îmi caut cheile/scotocindu-mi buzunarele“.
Cele nouă bătăi ale clopotului Angelus aduc cu ele o energie care pulsează, care îl cutreieră și care îl atrage într-un vârtej al amintirii fragmentate. Iar asta nu contrazice decât în aparență for­mația sa științifică de inginer, căci, aflăm dintr-o discuție purtată cu fiul său, avea și doi ani de educație bisericească, planul de a deveni preotul unei parohii fiind însă abandonat. Faptul că eroul său este inginer se explică prin admirația autorului față de aceas­tă meserie. Mike McCormack declara într-un interviu că, dacă artiștii pictează lumea, iar scriitorii o scriu, inginerii sunt cei care o construiesc. Dumnezeu ne-a dat cerul și pământul, dar lumea e opera inginerilor. Și, cel puțin față de criminalii care ocupă un loc de cinste în operele literare, inginerii sunt nedreptățiți, deși dăm la tot pasul de creațiile lor, Dumnezeu putând chiar să-i privească ca pe niște colegi.
Astfel, în ziua dedicată sufletelor celor dispăruți, Marcus dedică patru ore pentru a-și privi metafizic-inginerește toată viața, bucuros că latura sa credincioasă nu a murit: „lumea este înțesată de strigoi și duhuri iar hotarul dintre lumea asta și lumea cealaltă e atât de neclar încât ne pu­tem pomeni cu ușurință stând umăr la umăr cu morții, lumea e mai plină ca în oricare perioadă din an, de parcă un fel de sediment spiritual ar fi fost răscolit și lucrurile care de obicei se odihnesc ar fi fost puse în mișcare“.

Un ghem de semnificații nebănuite

Recurgând la mecanismele memoriei asociativ-digresive, protagonistul își privește cu luciditate și nostalgie trecutul, proiectându-și existența pe fundalul unei so­cietăți al cărei principiu existen­țial pare a fi prăbușirea sau cel puțin febra instabilității. Familie, căsătorie, iubire, haos social, fragilitatea vieții, agonia umană, crize economice, corupție, incom­petența autorităților, conflicte sociale, schilodirea exporturilor, ha­osul finanțelor internaționale, viruși, poluare, greva activiștilor de mediu, sănătate, corpul uman, viața planetei, viața domestică, întâmplări trăite alături de tatăl său, bărbatul ca fiu, frate, soț, tată și inginer, religia și credința în Dumnezeu, arta modernă (fiica sa este artist plastic și va fi șocat să vadă o expoziție de tablouri pentru realizarea cărora aceasta și-a folosit propriul sânge), singurătatea, tristețea lumii, iubirea, moartea – se strâng toate într-un ghem de semnificații nebănuite, strâns legate între ele. O „grindină de imagini“, în josul fiecărei pagini scriindu-se o altă poveste a acestor povești.
Mike McCormack are uimitoarea pricepere de a aduce în fața cititorului diverse obiecte care se dovedesc suporturi pentru adevăruri de viață la care ajunge Marcus în această zi dedicată morții. Așa se întâmplă cu tractorul demontat de tatăl său – simbol al nevoii de a ști cum funcționează un mecanism și dacă poți să-ți pui nădejdea în el.
Ușurința cu care doar cu o unealtă se poate demonta un mecanism atât de complex îl înspăimântă pe copil: „probabil că acela a fost primul meu moment de îngrijorare plină de-o neliniște în privința lumii, prima împrejurare în care mintea mea a pornit ca un vârtej dincolo de atmosfera din imediata apropiere a/ pământului, casei și parohiei, spre/ lumea mai largă de departe/ de foarte departe/ căci cum priveam acele componente ale motorului îm­prăș­tiate pe jos imaginația mea s-a înspăimântat și și-a luat zborul către o concluzie mai cuprinzătoare și cataclismică în privința felului în care universul însuși era ținut laolaltă de bolțuri și șuruburi, mi s-a părut că văd aici cum bolta cerească și pământul se puteau desface din țâțâni dacă le scoteai un anumit splint cu rol esențial […] imaginea acelui motor împrăștiat pe podea avea să-mi rămână veș­nic în minte ca dovadă a unei lumi care era mult mai puțin stabilă și unită decât crezuse ima­ginația mea de copil, lumea devenind acum un lucru șubred alcătuit din componente luate la întâmplare și asamblate în beznă“.
Fluiditatea, muzicalitatea, claritatea și inteligența asocia­țiilor prin care leagă, într-o ava­lanșă deloc întâmplătoare particularul de general, punând alături cauze și efecte surprinzătoare, fac din Mike McCormack un scriitor inconfundabil, reper al marii literaturi irlandeze.

Mike McCormack, Oase solare, traducere din limba engleză și note de Veronica D. Niculescu, Polirom 2020
Articol apărut inițial în Suplimentul de cultură nr. 677