„Orlando sînt şi eu“, ar putea exclama, revelator şi deloc bovaric, mulţi dintre cititorii cărţii Virginiei Woolf. Şi asta pentru că personajul acesta anapoda – jumătate bărbat şi jumătate femeie – întrupează oscilarea necontenit-fremătătoare între lumea tainic-lăuntrică şi acel afară atît de aglomerat şi de fals, între real şi închipuire, între tandreţe şi temeritate, între plăcerile nobile, rafinate şi cele instinctuale, între trăirea în timp şi în eternitate, în singurătate şi în lume deopotrivă. Ataşamentul şi virtuala identificare din partea cititorului sînt cu atît mai mult posibile, cu cît traducere realizată de doamna Antoaneta Ralian oferă, parcă, o cu totul şi cu totul altă carte, una mult mai vie, mai actuală dacă aş compara-o cu versiunea oferită de mai vechea traducere a Verei Călin.
După cum bine se ştie, romanul Orlando a avut parte de interpretări divergente, mai ales din cauza faptului că a pus în discuţie literatura şi sexualitatea printr-un amestec surprinzător de fantastic, satiră, ironie, alegorie şi umor, dar şi datorită pistelor relativ false lansate de scriitoare, care şi-a autointitulat romanul O biografie, mulţi mergînd cu interpretarea pe acea linie restrictivă a orientării sexuale a autoarei, mai ales că romanul îi este dedicat Vitei Sackville, cu care Virginia Woolf se pare că a avut o relaţie. În plus, a dat de înţeles că romanul este un soi de pauză de respiraţie în şirul romanelor sale serioase. Nu chiar, căci, deşi adoptă o perspectivă jucăuşă, ironic-amuzantă, romanul Orlando aduce în prim-plan probleme „grele“ – rosturile vieţii şi ale scrisului, antagonismul dintre viaţă şi literatură, intimitatea chinuitoare a scriitorului, gîlceava trupului cu mintea, legătura dintre putere şi identitate sau curajos-sfidătoarea idee de transsexualitate, de homosexualitate. Şi o face lăsînd impresia că, de fapt, are chef de şotii, de a pune în scenă o farsă plină de umor, în timp ce textul deschide subversiv multiple straturi de sens.
Luciditatea critică, ridiculizările subtile, ambiguitatea şi distanţa ironică faţă de moravurile descrise conferă romanului savoare. Biograful-narator, gata în orice moment să-i ofere cititorului detalii de culise despre munca sa ingrată, limitată de circumstanţele vizibilului şi condamnată astfel la simplificare, aleargă prin timp şi epoci istorice să prindă din urmă viaţa personajului, care se întinde pe vreo trei sute de ani, din epoca elisabetană pînă în 1928, romanul căpătînd astfel o puternică tentă picarescă. Pe tot acest traseu, naratorul joacă rolul umil al biografului condiţionat de viaţa altuia, obligat să „prelucreze“ o existenţă şi să-şi urmeze personajul care înaintează din faptă în faptă, din victorie în victorie, din dezamăgire în dezamăgire, din transformare în transformare, pe culmile dorinţelor, într-un vălmăşag de emoţii şi de pasiuni – „pe care orice biograf le detestă“. Ambiţie, femei, bărbaţi, iubire, literatură – toate aduc, rînd pe rînd ori împreună, dezvrăjiri şi noi iluzii, maturizarea măsurîndu-se, ironic, prin trecerea de la o iluzie la alta.
Aventurile eroului sînt, de fapt, povestea suprapusă a numeroaselor euri distincte închise în oameni pe care aceştia le recunosc mai mult sau mai puţin. La începutul cărţii, Orlando este un adolescent cu chip candid şi mohorît, care se căzneşte să spintece capul unui maur ce spînzura de grinzile tavanului, şi în acelaşi timp o fiinţă sensibilă care se tulbură ori se lasă vrăjită de natură. Devine favoritul bătrînei regine, cavaler al Jartierei, nobil iubit şi dorit, îndrăgostit perpetuu, părăsit tocmai de marea iubire, veşnic aspirant la faima nemuritoare pe care i-ar asigura-o statutul de scriitor. Ajunge ambasador în Turcia, fugind de obsesia unei femei, se transformă, după un somn bun, în femeie, trăieşte într-o bandă de ţigani în Europa Centrală (din mijlocul cărora reuşeşte să plece înainte de a fi omorîtă pentru că preferă un apus de soare unei turme de capre), îşi recapătă statutul de nobil, deşi cei din jur se tot întreabă de e bărbat sau femeie, moartă sau vie. Nu contează, ne spune şi autoarea: „Pentru noi e suficient să stabilim un fapt simplu: pînă la vîrsta de treizeci de ani Orlando a fost bărbat; de la treizeci de ani a devenit femeie şi aşa a rămas. Alte condeie n-au decît să scrie despre sex şi sexualitate; noi ne scuturăm pe cît posibil de asemenea subiecte odioase“. Se căsătoreşte peste noapte cu căpitanul Marmaduke Bonthrop Shelmerdine. Caută permanent viaţa – şi un iubit! –, dar nu găseşte decît suprafeţe, ajungînd, în finalul romanului, autoarea poemului Stejarul, la care lucrase tot timpul (publicat în aceeaşi zi în care apare romanul Orlando – sic!). Între timp devine şi şofer, dar şi mamă. Secolele trec, dar bărbatul transformat în femeie are doar 36 de ani, multe căi deschise şi aceleaşi căutări fără sfîrşit. Şi mai e ceva: „Poseda forţa de a stîrni imaginaţia şi de a se imprima în ochii oamenilor, forţă care se păstrează proaspătă în memorie, chiar cînd alte însuşiri mai durabile cad în uitare. Forţa aceasta e o misterioasă îmbinare între frumuseţe, nobleţe şi o calitate mai rară pe care am putea-o numi farmec; şi cu asta am spus totul“. În solitudinea sa neîntreruptă, Orlando este scindat permanent între literatură şi realitate. Să le toarne una în alta e încercarea vieţii sale: „Se străduia acum să armonizeze nuanţa de verde pe care tocmai o redase el […] cu verdele naturii în sine, care întîmplător era o tufă de dafin ce creştea sub fereastră.
După acest moment, fireşte că nu a mai putut să scrie. Verdele din natură este unul şi verdele din literatură e altul. S-ar părea că există un antagonism între natură şi literatură: pune-le faţă-n faţă şi se vor sfîşia una pe cealaltă. Nuanţa de verde pe care o vedeau acum ochii lui Orlando i-a diluat rima şi i-a deşirat ritmul“. Zbătîndu-se între convenţionalultrebuie şi egoistul îmi place, cunoaşte iubiri, dar simte că nu are viaţă, a cărei substanţă o tot caută. Fascinaţia faţă de tot ce înseamnă literatură sau scriitori este necontenită, în ciuda dezamăgirii provocate de scriitorul Nick Greene, care îl umileşte. Devenind femeie, descoperă, cu tristeţe, că şi oamenii de geniu sînt amatori de ceai, au o frunte ca toţi ceilalţi, colecţionează cioburi de sticlă colorată, se lasă încîntaţi de elogii, nu se dau în lături de la bîrfă, nu sînt scutiţi de gelozii sau îşi parfumează batistele. Rînd pe rînd, ceea ce crede că „înseamnă viaţă“ păleşte şi se cere înlocuit de altceva. În turbulenţa aceasta a devenirilor, Or – lando nu oboseşte de a fi acel om care poate rămîne el însuşi, în ciuda epocilor schimbătoare. Şi nu oboseşte să se tot caute pe sine – chiar şi atunci cînd nimic nu rimează cu nimic – şi să o tot ia de la început, printre visuri care sparg întregul, sfîşie, destramă, pe linia aceea fragilă care desparte, de cele mai multe ori, viaţa de gîndire.
Feluritele trăiri sînt inepuizabile, ca şi labirinturile încîlcite deschise în sine, iar trecerea timpului îi oferă celui care nu se poate debarasa de firea gînditoare doar certitudinea că e viu, că poate căuta, fie şi numai printre nodurile gîndurilor şi printre cuvinte şlefuite, poezia şi adevărul sensurilor a ceea ce oamenii numesc „viaţă“. Iar frumuseţea şi subtilitatea poetică ale scriiturii Virginiei Woolf, în traducerea Antoanetei Ralian, este, pur şi simplu, irezistibilă: „Salut nu acele visuri care estompează duritatea imaginii, aşa cum ţi se reflectă chipul în oglinzile pătate din sălile hanurilor de ţară; ci visurile care sparg întregul, care ne sfîşie, ne destramă, ne rănesc, ne rup în bucăţi, în toiul nopţii cînd am dori să dormim; să dormim deplin, profund, pînă ce toate formele o să fie măcinate, prefăcute într-o pudră de infinită moliciune, în ape tulburi insondabile, în care, învăluiţi, înfăşuraţi ca o mumie, ca un fluture de noapte, să ne îngropăm în nisipul de pe fundul somnului“.
Virginia WOOLF
Orlando: o biografie
Traducere din engleză şi note de Antoaneta Ralian
Prefaţă de Dana Crăciun
Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei“
Bucureşti, 2013, 288 p.
Articolul a apărut inițial în revista Observator cultural nr. 693
No comments:
Post a Comment