Scrisori de dragoste din Gulag

Orlando Figes, autorul volumului recent apărut la Editura Polirom - Să-mi trimiți un cuvânt din când în când. O poveste de dragoste și supraviețuire în Gulag  - este profesor de istorie în Londra, cercetător pasionat al istoriei Rusiei, despre care a scris până acum șapte cărți. Ajuns în Moscova în anul 2007, pentru a-și vizita colegii din organizația pentru drepturile omului, interesul lui Orlando Figes a fost trezit de un cufăr de treizeci și șapte de kilograme, care conținea câteva mii de scrisori, caiete, jurnale, acte și fotografii care le aparțineau soților Lev și Svetlana Mișcenko. Se cunoscuseră în anii 1930, când erau studenți și au fost despărțiți de războiul din 1941-1945, Lev fiind întemnițat în Gulag, mai exact în Peciora, unul dintre cele mai cunoscute lagăre de muncă ale lui Stalin din Nordul Îndepărtat al Rusiei. Scrisorile acoperă perioada 1946-1954 și au ajuns la Orlando Figes necenzurate, fiind introduse și scoase pe furiș din lagăr de muncitorii voluntari și funcționarii de stat care fuseseră înduioșați de Lev.

Orlando Figes a reconstituit nu doar povestea de dragoste dintre cei doi, ci și povestea familiilor din care proveneau aceștia, oferind un tablou complex al societății rusești din acea perioadă, de la realități politice și militare, la viața intimă a familiilor de intelectuali sau de muncitori, condițiile de trai din lagăr, cenzura corespondenței sau violența din celule. Cele peste 1200 de scrisori schimbate între cei doi tineri constituie una dintre cele mai cutremurătoare dovezi ale crimelor asociate comunismului sovietic.

Trecut de șaptezeci de ani, Lev își amintește zâmbind că începuturile relației sale cu Sveta nu au stat sub semnul unei îndrăgostiri nebunești, ci au fost hrănite de o „afinitate profundă și permanentă” care a existat între ei. Studenți la fizică, cei doi se plimbau discutând literatură, citindu-și poezii și comentându-le. Maturi pentru vârsta lor, serioși, inteligenți, curioși și independenți, și-au rămas permanent cu mintea și cu sufletul alături, îmblânzind astfel singurătatea, amenințarea morții, frigul, foametea, condamnarea la moarte preschimbată în zece ani de muncă în lagăr, degradarea morală, depresia, dispariția lui Lev din 1941. Abia în 1946, acesta îi va spune Svetlanei unde se află, după cinci ani în care nu avusese posibilitatea să îi scrie și nu mai știa despre ea nimic. Lev s-a simțit binecuvântat și salvat de iubirea Svetlanei, existența ei oferindu-i motive să reziste și să gândească optimist. Prin aceste scrisori, bărbatul continuă să aibă un sens al vieții și să fie conectat la realitatea din afara lagărului.

Pe lângă povestea ce oferă o imagine revelatoare a contextului social și politic, Orlando Figes realizează decupaje inteligente din scrisorile celor doi, punând în fața cititorilor o dublă perpectivă a unei povești adevărate. Iată un fragment din prima scrisoare pe care i-o scrie Sveta după cei cinci ani de tăcere:

„Levi, dacă nu aș ști că faptele ar trebui judecate după motivele, și nu după rezultatele lor, ți-ar reproșa tăcerea îndelungată.

[…] ne-am cunoscut acum 11 ani și nu ne-am văzut de cinci ani. E groaznic să pronunți asemenea cifre, dar timpul trece, Lev. Și știu că vei face tot ce-ți stă în putință să ne întâlnim înainte ca alți cinci ani să mai treacă pe lângă noi.

Devin încăpățânată, Lev. De câte ori mi-am dorit să mă cuibăresc în brațele tale, dar nu puteam decât să mă întorc către peretele gol din fața mea? Simțeam că nu pot să respir. Și totuși, timpul trecea, iar eu rezistam”.

Femeia îi oferă în scrisori un inventar al vieții de zi cu zi, stilul său părând sobru și minimalist, cu emoții reținute, în timp ce Lev își însuflețește scrisorile cu mai multă pasiune și nostalgie:

„Astăzi e o vreme cenușie și mohorâtă. Toamna s-a strecurat tăcută, înșelătoare și și-a aruncat vălul cel trainic, ca o mreajă, peste Peciora, peste pădure, peste casele de pe rambleu, peste clădirile și coșurile uzinei noastre, peste pinii cei impasibili și severi. […] La Moscova, tu ai o toamnă demnă de Levitan și Kuindji, un anotimp auriu, când frunzele cad, iar cele uscate foșnesc sub picioare”.

 Indiferent de stilul fiecăruia, plicurile în care au fost trimise dragostea și grija  le-au permis celor doi să reziste sub roțile zimțate ale istoriei și să-și continue viața împreună până în 2008, când a murit Lev, Svetlana murind în 2010. Inevitabil, schimbul lor de scrisori mi-a amintit de Scrisorarul lui Șișkin, unde scriitorul rus refăcea tabloul dezumanizării de pe un alt front, punând mai presus de orice puterea iubirii. În ambele cărți, violența istoriei rămâne, în toată consistența și multiplele ei forme, doar un fundal pe care se proiectează mai pregnant căldura și lumina vieții, a iubirii.


Orlando Figes, Să-mi trimiți un cuvânt din când în când. O poveste de dragoste și supraviețuire în Gulag, Traducere de Daniela Rogobete, Polirom 2019