Ismail Kadare este unul dintre
scriitorii mei preferați și m-am bucurat că, de curând, a apărut la Humanitas
Fiction romanul Vremea iubirii, în traducerea lui Marius Dobrescu.
Publicat în 1997, romanul este alcătuit din trei părți – „Vremea scrisului”,
„Vremea banilor” și „Vremea iubirii” – care surprind aventurile a trei prieteni
adolescenți într-o perioadă în care instaurarea regimului comunist în Albania
începea să schimbe viața oamenilor simpli, felul în care se raportau unii la
alții și la viitor.
Subtilitatea umorului și a
ironiei cu care ne-a obișnuit Kadare nu lipsește nici din această poveste a
naivității și a idealurilor adolescentine, a prieteniei adesea conflictuale și
a primei iubiri, confuze, temătoare și stângace. Autorul reușește să surprindă
cu finețe fragilitatea acestei vârste, în care entuziasmul și iluzia se
împletesc mereu cu dezamăgirea și cu primele confruntări dure cu realitatea.
La început, naratorul și Ilir
se apucă să scrie versuri cu un „entuziasm dement”, ignoră școala, își pun
profesorii în cap și cred că literatura le poate schimba viața. Punctul
culminant al acestei aventuri este trimiterea versurilor la ziar, unde ele apar
într-adevăr, dar însoțite de un text critic necruțător și de rușinea resimțită
de tatăl care își vede numele tipărit într-o astfel de împrejurare. Este primul
contact dureros cu lumea adultă și cu mecanismele unei societăți care nu
tolerează idealismele.
După iluzia scrisului apare și
iluzia îmbogățirii, prin obținerea monedelor din topirea plumbului. Noua
aventură, la fel de nebunească și eroică în imaginația adolescenților, nu îi
mai duce la gazetă, ci la pușcărie. Și de data aceasta, bucuria vine însoțită
de durere și deziluzie. În același timp, lumea din jur se schimbă: tanti Djemo
este declarată decadentă pentru că vrea să-și prepare singură mâncarea, fiind
considerată astfel „în afara vremurilor”. Mintea copilului încearcă să
înțeleagă absurdul acestei etichete: „Cum putea oare, tanti Djemo, să iasă din
vremuri? Încercam să mi-o imaginez zburând într-o zi sus de tot, fluturându-şi
poalele negre, şi ieşind pe partea cealaltă. Era o imagine pe care o văzusem
doar în vis și bănuiam că tanti Djemo făcuse saltul acela folosindu-se de un
vis: al ei sau al altuia.” Logica realității devine tot mai greu de înțeles.
Venind vremea iubirii, Viola
este cea care le sucește mințile. Inițial o simplă curiozitate și o distracție
adolescentină, prima iubire se transformă treptat în presiune, nerăbdare,
gelozie, mânie și neliniște. Este o iubire care aduce și frumusețe, și dezastru,
o experiență intensă care marchează definitiv memoria personajului. Peste ani,
amintirea acestei iubiri capătă o forță neașteptată: ea devine șansa de a salva
de la demolare străduța copilăriei, spațiul în care trecutul continuă să
trăiască.
Cu umor, melancolie și finețe,
Kadare transformă o poveste despre prietenie și prima iubire într-o reflecție
delicată despre trecerea de la inocență la maturitate și despre felul în care
istoria mare se infiltrează în viețile mici ale oamenilor.
