Dana Pîrvan despre Lumea de sub noi de Robert Macfarlane

 

Casa Olandeză - Ann Patchett

 

 

Casa Olandeză - cel de-al optulea roman al scriitoarei Ann Patchett, tradus în limba română la Humanitas Fiction de către Mihaela Dumitrașcu - este o carte densă, tulburătoare, axată pe dramele implicate de destrămarea unei familii.

 E un roman al puterii unei case la care fiecare membru al familiei se raportează în mod diferit și al legăturilor puternice dintre doi frați, care rămân zeci de ani blocați în suferințele copilăriei. Pierderea mamei, care dispare într-o zi când copiii aveau zece și trei ani, tatăl mort în mod neașteptat și pierderea casei din care sunt dați afară de mama vitregă – toate acestea îi fac pe Danny și Maeve să-și trăiască viețile ca prizonieri ai copilăriei. Zeci de ani, din când în când, se întorc și stau în mașină în fața casei în care nu mai pot intra, un ritual dureros, de care cei doi au nevoie pentru a da sens trecutului și prezentului.

 Rănile copilăriei vor sângera necontenit, deși în mod diferit. Și nu doar prin raportare la trecut, la membrii familiei și la casă, ci și prin imposibilitatea de a-și închega propria familie. Maeve nu se va căsători niciodată, iar Danny nu va putea fi cu adevărat în familia pe care și-o va întemeia mai mult din inițiativa soției.

Scris din perspectiva subiectivă a lui Danny, romanul o are totuși drept eroină pe Maeve, sora plină de bunătate și de decență. Nu întâmplător, pe coperta cărții este chiar portretul acesteia la zece ani. Scriitoarea nu a dorit ca pe copertă să fie vreun detaliu al casei, ci doar portretul fetiței rămas pe peretele din casa copilăriei. Pentru aceasta, i-a oferit unui prieten pictor fragmentele din roman în care este descris tabloul. Și tot autoarea a hotărât ca acest tablou sau măcar părți din el să se afle pe coperta tuturor traducerilor, căci a vrut să-i lase cititorului libertatea de a-și imagina cum dorește casa.

Devenit ceea ce azi am numi dezvoltator imobiliar (băiatul observă că tatăl își iubește clădirile cum iubesc băieții câinii), tatăl cumpără, spre surpriza tuturor, o casă grandioasă, cu sală de bal și șase dormitoare la etajul al doilea. Scriitoarea a surprins foarte bine ceea ce am putea numi sufletul casei pentru fiecare dintre persoanjele cărții. De altfel, felul diferit de a se raporta la casă al părinților  - tatăl cumpără o casă impunătoare pe care o iubește, în timp ce mama nu poate trăi aici fericită (o urăște atât din punct de vedere estetic, nu i se potrivesc excesele ornamentale, dar mai ales etic, problema bogăției și a sărăciei fiind pentru ea esențială) – determină eșecul căsniciei, așa cum atracția exercitată de casă îi va aduce tatălui o soție care iubește casa, dar nu și pe membrii familiei. Casa Olandeză devine un simbol al vieții, un loc de unde pleacă sau unde se întorc personajele, un loc care determină mersul înainte sau înapoi al acestora.

 „— N-am înțeles niciodată de ce a vrut-o tatăl vostru, iar el nu a înțeles niciodată de ce n-am vrut-o eu.

 — De ce n-ai vrut-o? Cu siguranță, erau pe lume locuri mai infernale decât o casă frumoasă.

— Eram oameni săraci, a spus mama. Nu știam că e capabilă de inflexiuni vocale. — n-aveam ce căuta noi într-un asemenea loc, cu toate șemineurile și scările alea, cu toți oamenii ăia care erau la dispoziția mea”.

 Trecerea timpului schimbă și nuanțează perspectiva fiecăruia asupra casei și asupra oamenilor. Cititorul vede cum perspectiva copilului este înlocuită pas cu pas de perspectiva adultului, tema memoriei fiind extrem de pregnantă. Iar scriitoarea reușește să dea dreptate fiecăruia, Casa Olandeză fiind și un foarte bun roman psihologic, presărat cu multe observații profunde despre natura umană.

Constant, apare problematica memoriei, a relevanței adevărului pe care îl implică memoria: „Dar judecăm trecutul din perspectiva prezentului. Privim înapoi prin lentila a ceea ce știm acum, deci nu cu ochii celor care am fost cândva, ci ai acelora care suntem acum, ceea ce înseamnă că trecutul a fost modificat radical”.

Personajele ajung să se împace cu idea că, deși credem că avem dreptate, uneori nu ne putem baza pe memorie, aceasta nu ne este mereu un prieten de încredere. Fiecare personaj se confruntă cu durerea și fiecare este ajutat în mod diferit. Danny, rămas de foarte mic fără mamă, plecată să ajute săracii din India, va fi toată viața ajutat de sora sa, pe care doar apariția mamei, peste zeci de ani, o va ajuta să-și depășească durerea.

Puterea de a ierta, felul în care ne luptăm cu umbrele trecutului, capacitatea de a-l compătimi pe celălalt, de a-i înțelege motivațiile, puterea de a ne accepta propriile limite sunt aspecte pe care le implică evoluția personajelor.

 „În ciuda a ceea ce credea Maeve, mă gândeam foarte rar la mama când eram mic. Nu o cunoșteam și îmi era greu să duc dorul unei persoane sau unor vremuri despre care nu îmi aminteam nimic. Eram mulțumit de familia în grija căreia m-a lăsat – o bucătăreasă, o menajeră, o soră iubitoare și un tată distant. Chiar și atunci când mă uitam la puținele fotografii cu ea, care erau păstrate cu grijă, femeia aceea înaltă și subțire, cu linia maxilarului bine conturată și cu părul negru, semăna prea mult cu Maeve ca să mă gândesc că mi-ar lipsi ceva. Totuși, în ziua înmormântării tatei, numai pe mama am avut-o în gând și am tânjit după mângâierea ei și am simțit o durere cum nu mi-aș fi imaginat că există”.

Romanul ridică multe întrebări cu substrat etic, una dintre cele mai bine conturate fiind aceea dacă poate fi considerat un om bun cel care pleacă de lângă copiii (pe care îi consideră fericiți într-o casă mare) pentru a ajuta niște străini săraci. Iar aici, autoarea atrage atenția asupra standardelor diferite prin care barbații și femeile sunt priviți și judecați. Mitologia, religia și istoria numără mulți bărbați care au plecat de acasă, de lângă copiii lor, și au devenit niște eroi, dar:

 „Nu există nicio pildă despre mama risipitoare. Bogatul nu a dat ospăț pentru a sărbători întoarcerea celei care i-a fost cândva nevastă. Fiii lui, care atâta înduraseră și strânseseră din dinți în toți anii aceia în lipsa ei, nu au atârnat ghirlande de flori pe la uși, nu au tăiat oi, nu au scos vinul din beci. Când a plecat ea de acasă, i-a ucis pe toți, pe fiecare în felul lui, iar acum, după zeci de ani, nu o mai voiau înapoi. Au dat fuga să încuie poarta, tatăl și fiii, cu vântul bătându-le în spate. Îi prevenise un prieten. Știau că vine, așa că poarta trebuia încuiată”.

 Ann Patchett a scris un roman cu elemente de basm. Dacă impunătoarea casă seamănă cu un palat dintr-o margine de lume (deși se află în suburbiile bogate ale Philadelphiei), cei doi frați ne amintesc de Hansel și Gretel, iar Andreea de binecunoscuta mamă vitregă din basme. Însă autoarea nu se oprește la scheme arhetipale, ci construiește personajele conturate și individualizate în mod realist, cu profunzime psihologică, iar cititorului îi este ușor să empatizeze cu ele, să le înțeleagă punctele de vedere și să își pună, alături de ele, întrebări privind problematica abandonului, vina de a fi bogat, relația complexă dintre sfințenie și egoism, dificultatea de a ierta sau formele pe care le poate îmbrăca dragostea sau compasiunea.

 

 

https://www.youtube.com/watch?v=e7CM4M-Mw0o

 

 

Ann Patchett, Casa Olandeză, Traducere din engleză și note de Mihaela Dumitrescu, Humanitas Fiction, 2021

„Poate că am învățat destul din cărțile proaste, și acum nu mai am răbdare”. Interviu cu cronicarul literar și profesoara Dana Pîrvan

https://www.banatulazi.ro/poate-ca-am-invatat-destul-din-cartile-proaste-si-acum-nu-mai-am-rabdare-interviu-cu-cronicarul-literar-si-profesoara-dana-pirvan/

Dana Pîrvan s-a născut în 1979, iar din 2006 scrie despre cărți, pentru că îi plac provocările ivite pe drumul cu dublu sens dintre viață și literatură. Și pentru că în jurul cărților a găsit mulți oameni pe care altfel n-ar fi avut bucuria de a-i fi întâlnit. Doctor în filologie al Universității din București, a publicat cronici și eseuri în revistele „Observator cultural”, „Cultura”, „România literară”, „Luceafărul”, „Bucureștiul cultural”, „LaPunkt”, „Bookaholic”, „Suplimentul de cultură” și pe blogul personal, „Vânătoare de licurici”. În 2013 a debutat la Editura Art, cu volumul Sebastian și lumea lui.

Robert Șerban: Preferi să citești cărți scrise de autori români sau traduceri?
Dana Pîrvan: O simplă privire aruncată peste umăr zice că prefer traducerile. Și când e vorba de citit, și când e vorba de cronică literară. Sigur că citesc și scriitori români, și pe mulți dintre ei îi admir foarte mult. Îmi amintesc că am avut câteva perioade în care mi-am pus pe birou teancuri de scriitori români, hotărâtă să schimb proporțiile și sigură că voi reuși. Până la urmă, au câștigat traducerile. Poate că e o simplă chestiune care ține de proporții. Să citești ce are mai reprezentativ fiecare țară înseamnă automat să citești mai multe traduceri.

R.Ș.: Care sunt principalele diferențe între literatura contemporană de la noi și cea care se scrie în afara granițelor și care e tradusă — de cele mai multe ori cu succes — în limba română?
D.P.: Nu aș putea generaliza. Pe de o parte, avem și noi scriitori foarte buni traduși în alte limbi, iar pe de altă parte succesul unor traduceri se datorează numelui autorului sau premiilor primite, recenziilor din reviste celebre. Când se știe că romanul acela a fost deja tradus în zeci de limbi și a primit nu știu ce premii, șansele să atragă cititorii sunt mult mai mari decât o carte a unui scriitor român, publicată doar în română. Poate că principalele diferențe țin de dinamica pieței de carte, de strategiile editoriale și de marketing.

R.Ș.: După câte pagini abandonezi o carte?
D.P.: De cele mai multe ori, după cincizeci-șaizeci de pagini, dar se mai întâmplă și după zece sau după două-trei sute. În copilărie mergeam să împrumut cărți de la biblioteca din sat. Multe erau maculatură propagandistică rusească sau românească. Nu aveam cum să iau de pe rafturi Cartea cu Apolodor sau poveștile lui Oscar Wilde. Citeam ce găseam și mă străduiam să găsesc ceva bun în ele. Îmi rămăsese mie în cap că și dintr-o carte proastă poți învăța ceva. Poate că am învățat destul din cărțile proaste, și acum nu mai am răbdare.

R.Ș.: Mai are critica literară și rolul de a despărți apele, de a semnala cărțile proaste și de a le taxa ca atare, sau nu mai e nici timp, nici spațiu pentru ele, fiind de preferat cronicile despre cărțile bune?
D.P.: Cu vreo cincisprezece ani în urmă, am început să scriu despre cărți în România literară și în Observator cultural. Și eram adesea incisivă, mă însuflețea voluptatea de a critica de-a dreptul, de a căuta găuri negre, de a găsi formulări plastice, usturătoare, memorabile. Și am constatat că atunci când mă întâlneam cu diverși oameni din lumea literară, aceștia țineau să-mi spună ceva mai ales despre acele cronici. Le plăceau, iar formulele pe care le foloseau („ce sânge pe pereți”, „l-ai desființat” etc.) m-au făcut să-mi dau seama că vreau altceva de la mine, că nu asta e ceea ce-mi doresc să mă reprezinte. Incisivitatea e spectaculoasă, dar, ușor-ușor, am ales să-mi concentrez timpul, atenția și energia asupra cărților bune sau, cel puțin, asupra cărților care mi-au plăcut mie la un moment dat. Subiectivități inerente literaturii, nu?!
Pe de altă parte, nu există o meserie efectivă de critic literar, noi scriem despre cărți din pasiune, suntem obligați să ne câștigăm traiul din alte activități, avem familii și timpul nu ne permite să citim și să scriem cât ne-am dori. Să citești și să scrii despre o carte implică mult timp, concentrare, efort. Mi-ar plăcea să existe meseria de critic literar, să fiu angajată pe un astfel de post și să iau salariu pentru asta. Dar nu cred că se va întâmpla și, în continuare, mulți scriitori vor fi supărați, vor reproșa lipsa de receptare critică și vor arăta cu degetul înspre noi. Poate ar fi mai util să se adreseze Ministerului Culturii, pentru a face ceva în acest sens.

R.Ș.: Când ai mustrări de conștiință că ai scris prea dur (sau prea exaltat) despre o carte, ce titluri îți apar în fața ochilor?
D.P.: Prima carte care-mi vine în minte e o monografie a lui Romulus Bucur. Era despre Mihail Sebastian, și autorul sugera (m-a deranjat mai ales că nu-și asuma verdictul și nu aducea argumente) că Sebastian a fost un scriitor mediocru. Vreo patru ani din viață aș putea spune că mi i-am petrecut cu Sebastian, subiect al lucrării mele de doctorat. Și ajunsesem să-l iubesc pe Sebastian. Și am luat aproape personal acea monografie și am scris în Observator cultural un articol foarte dur. Și tot prea dură am fost cu un roman al lui Ioan Lăcustă (Colcăiala), publicat la scurt timp după moartea acestuia. Eram convinsă că laudele pe care le întâlnisem în unele cronici erau excesive (am intrat în polemică cu BAS!) și am vrut să echilibrez balanța, să fiu un critic obiectiv. Am exagerat.

R.Ș.: Nu ai fost tentată să scrii ficțiune? Cât de creativă te lasă să fii critica literară?
D.P.: Nu. Nu am simțit niciodată nevoia sau impulsul de a scrie ficțiune. Din copilărie mi-a plăcut să citesc și să vorbesc despre cărți. Asta am făcut mereu. Mi-a plăcut să admir talentul și munca scriitorilor și să exprim propria viziune despre asta, să-i contaminez și pe ceilalți cu această plăcere a cititului. Mi-a plăcut să mă bucur de cărți și să intermediez între scriitori și cititori. Nu am înțeles logica unor afirmații potrivit cărora un critic literar este un scriitor ratat, sau un scriitor care se respectă până la urmă scrie ficțiune. Îmi e suficient să empatizez, să mă bucur de poveștile scrise de alții și să găsesc cuvintele potrivite pentru a spune ceva despre acele lumi imaginare.

R.Ș.: Ce a avut bun pandemia care, iată, a împlinit un an și care ne-a cam închis, pe dinăuntru, ușile în nas?
D.P.: Primele luni de pandemie au fost un răgaz binevenit, o pauză de care aveam mare nevoie. A fost uimitor de bine să mă opresc din alergătura zilelor, să citesc pe îndelete. Am învățat să stau, am învățat să mă odihnesc, așa cum nu o făcusem niciodată. Am învățat să nu mă mai uit la ceas, să trăiesc cu voluptate fiecare moment al zilei. Am ieșit din timp, am avut senzația că timpul era al meu, nu eu a lui. Am fost norocoasă că s-a întâmplat să fie luni de primăvară și am putut sta la aer, în curtea casei de la țară. Pandemia m-a scos din niște clișee existențiale și m-a făcut să pricep și mai mult câtă nevoie am de lumea asta largă, ce dar grozav e lumea. Și că mi-e bine cu mine. Dar stăm de prea mult timp cu ușile închise în nas, școala on-line e un dezastru, nu mi se potrivește deloc, motiv pentru care am renunțat la cursurile pe care le țineam la facultatea de litere. Mi-e tare dor să rătăcesc prin lume, să-mi revăd prietenii, să merg printre rândurile de bănci, mi-e dor de forfota unui târg unde la fiecare pas schimbam zâmbete sau câteva cuvinte cu oamenii din jurul cărților. Cred că pandemia ne-a ajutat să ne cunoaștem mai bine, să ieșim din iureșul rutinei și să ne conștientizăm nevoile profunde, să fim mai ai noștri.

R.Ș.: Ești motociclistă, iar asta implică și curaj, și putere. Și riscuri. Dacă ar fi să scrii o poveste cu cea mai cea întâmplare a ta pe două roți, cum ar suna ea?
D.P.: Câțiva ani am cutreierat zeci de țări pe motocicletă. Câteva săptămâni pe an, de dimineața până seara. A fost probabil cea mai mare nebunie din viața mea, o experiență care mi-a crescut încrederea în mine și care m-a făcut și mai mult să cred în puterea minții. A fost extrem de frumos, dar riscurile au fost pe măsură. Orice secundă în care lăsai să-ți scape concentrarea putea fi fatală. Mai ales spre finalul zilelor, după sute de kilometri parcurși în șa, atentă nu doar le ce am eu de făcut, ci și la tot ce era în jurul meu, gândind și pentru mine, și pentru ceilalți, ca să pot să anticipez și să acționez la timp. Nu am avut niciun accident, însă anul trecut a avut acest ghinion o persoană foarte apropiată. Nu a avut nicio vină și nici viteză, dar a avut nevoie de șase luni să se recupereze. Putea fi foarte rău, iar de atunci nu m-am mai urcat pe motocicletă și nu știu dacă o voi mai face vreodată. Încă nu știu cum ar suna cea mai frumoasă poveste, dar știu sigur că nu ar avea legătură cu atacul de panică pe care l-am făcut pe o autostradă din Austria, printre tiruri, pe o ploaie infernală. Ar începe cu pietrele de pe Coasta de Azur, pe care am adormit odată coborâtă de pe motocicletă, ar continua cu o plajă sălbatică din Grecia, unde am intrat cu cizmele de moto în apa mării, apoi ar aluneca pe pietrele cubice din Viena, ar trece prin frumusețea de vis a Elveției, apoi s-ar ghemui în cortul așezat între motociclete, în inima unei păduri, pe malul unui lac. Mai departe nu am scris.

R.Ș.: Hai să ficționalizăm puțin și să ne imaginăm că ai fi pusă în situația de a alege între doar a călători și a vedea lumea și doar a citi (doar de plăcere). Ce și de ce ai alege?
D.P.: Fără nicio ezitare, aș alege să călătoresc. Și nu doar pentru că de un an sufăr din cauza lipsei libertății de a călători și că suport tot mai greu să stau într-o încăpere, dar mai ales că m-aș bucura de toate poveștile pe care simțurile mele abia așteaptă să le mai strângă din lume, o lume plină de oameni care au de spus povești frumoase, la poarta unei case, la o margine de drum, pe o potecă, pe o stradă în miez de noapte.
Interviu realizat de Robert Șerban